Triduumul Pascal [2026]

 Triduumul Pascal 

Triduumul Pascal începe în după-amiaza Joii Sfinte, cu „Cina Domnului”, Vinerea Sfântă, cu citirea Patimii după Ioan și adorarea crucii, Sâmbăta Sfântă [e ziua a-liturgică – nu se face Liturghie] și Vigilia cu Duminica Învierii ce este suficientă pentru a ne da o idee de unde să începem și spre ce destinație ne îndreptăm în istoria mântuirii – spre Ziua Învierii.

a) La Liturghia de după-amiază, numită in Coena Domini, Biserica comemorează instituirea Euharistiei, Preoţia ministerială şi Porunca nouă a iubirii, lăsată de Isus discipolilor săi. Joia Sfântă este timpul „spălării picioarelor”: este un gest servil din partea lui Isus. Paștele Domnului începe cu „alții”, în fața cărora se „îngenunchează”, nu ca semn de umilință, ci în semn de slujire a vieții. Trăim pentru a fi „diaconi” [provenit din grecescul diakonos, care înseamnă „slujitor”] în istoria umanității: căci nu am trăit în zadar!

b) Vinerea Sfântă este ziua pătimirii şi răstignirii Domnului pe cruce. În fiecare an, stăm în tăcere în faţa lui Isus pironit pe lemnul. Misterul devine de nepătruns pentru raţiune! „Suntem puşi în faţa a ceva ce omeneşte ar putea să apară absurd: un Dumnezeu care nu numai că se face om […], dar moare pentru om” (Benedict al XVI-lea, Meditație, 8 aprilie 2009). „Atunci catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos” (Mc 15,38) și declară că s-a încheiat timpul „Legii Vechi” cu jertfele de animale, căci Isus a adus o jertfa desăvârșită prin trupul său înălțat pe cruce. Este o intervenție a lui Dumnezeu „marcând” jertfa Domnului. Liturgia Bisericii cântă din această zi: O Crux, ave, spes unica! – „Bucură-te, o, cruce, unică speranţă!”.

c) Marea tăcere din Sâmbăta Sfântă în aşteptarea învierii lui Isus! E ziua tăcerii și a morții lui Dumnezeu, ziua „odihnei Domnului”. În această zi, bisericile sunt despuiate, aproape goale. Nu sunt prevăzute rituri liturgice. Biserica veghează în rugăciune, împărtăşind aceleaşi sentimente de durere şi de încredere în Dumnezeu care îl va trimite pe Duhul Sfânt care să-l învie pe Isus. Prin înviere, este deschis mormântul morții și se anunță proiectul învierii pentru toți. E o inversare radicală: e „un cerul nou și un pământul nou” care acum ne sunt încredințate și un angajament nou, o mărturiei nouă, o dorință de a construi o lume nouă, unde relația dintre noi este acum posibilă, cu adevărat.

d) Numai așa putem celebra Paștele Domnului! Suntem împreună liberi cu ceilalți, conștienți că suntem „poporul lui Dumnezeu”: este condiția Paștelui, pentru că acesta este Pesaḥ – „Paștele” nostru care este Viață. Oriunde am fi, cu oricine suntem, chiar dacă suntem singuri – nu izolați – fiind oameni înviați și suntem „fii” ai învierii: suntem bărbați și femei ai viitorului care locuiesc prezentul, temporar, ce durează un timp limitat.

Cristos a înviat!... Și noi vom învia!

† Sfânta Treime [B]: Măreția „darului” Sfintei Treimi [26 mai 2024]

(Numele), eu te botez în numele Tatălui și la Fiului și al Duhului Sfânt!

 

Măreția „darului” Sfintei Treimi

pr. Isidor Chinez (26 mai 2024) 

Lecturi biblice: Deuteronom 4,32-34.39-40; Romani 8,14-17; Evanghelia Matei 28,16-20; lecturi biblice

Omilie

Celebrăm astăzi Sfânta Treimei. Este rod al manifestării misterului lui Dumnezeu, în întregime revelat Bisericii cu darul Duhului Sfânt. Este un mister [mysterion, în greacă, sacramentum, în latină); e o realitate care dă salvare și face vizibil harul în noi, bărbați și femei, „pregătit” după „chipul” lui Dumnezeu Treime. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt este o comunitate a iubirii veșnice. Isus ne-a revelat ceea ce putem înțelege și trăi din această existență de neimaginat. Dar este de necrezut că, după ce ne-a creat după chipul său, ne-a ales ca „locuința” sa preferată. Numai Domnul, murind pentru noi și înviind, ne-a putut convinge să credem aceasta. Euharistia este locul ce realizează acest miracol vizibil. Lecturile biblice de astăzi ne fac să înțelegem cum Dumnezeu nu a voit să ne descopere cine este, dar mai degrabă că el este „Dumnezeu–cu–noi”, aproape de noi, ne iubește, merge cu noi, este interesat de istoria noastră, are grijă de fiecare dintre noi, începând de la cei mai mici și săraci. Prima lectură este conștentizarea Israelului de alegerea lui Dumnezeu care l-a făcut poporul său și l-a trecut de la  sclavia la libertate: „a mai încercat vreun dumnezeu să vină să-şi ia un popor din mijlocul unui alt popor, cu încercări, cu semne, cu minuni, cu lupte, cu mână puternică şi braţ întins, cu fapte mari înfricoşătoare, cum a făcut pentru voi Domnul Dumnezeul vostru în Egipt, înaintea ochilor voştri?” (Dt 4,34). Evanghelia după Matei prezintă finalul unde Cel Înviat își  trimite apostolii pentru a-i boteza națiunile: „aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!” (Mt 28,19). A doua lectură are ca element principal darul Duhului primit în botez, cu care suntem introduși în paternitatea divină: „aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: «Abba, Tată!»” (Rom 8,15); „suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Cristos”, Fiul său (Rom 8,17). Domnul să ne ajute să înțelegem măreția acestui „dar”!

† Sfânta Treime [C]: Iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre [12 iunie 2022]

 

Iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (12 iunie 2022) 

Lecturi biblice: Proverbe 8,22-31; Romani 5,1-5; Evanghelia Ioan 16,12-15; lecturi biblice

Omilie

După ce s-a terminat timpul pascal, liturgia ne invită să contemplăm și să ne rugăm în fața Sfintei Treimii. A vorbi despre Sfânta Treime înseamnă să vorbim despre un „mister”. Nu este doar ceva pe care mintea noastră ajunge să-l înțeleagă într-o anumită măsură. Când vorbim despre „mister” spunem că este necesar să ne schimbăm modalitățile și atitudinile față de ceea ce avem de obicei, pentru a ne putea raporta la el. A vorbi despre Dumnezeu este greu pentru că nu l-am întâlnit niciodată! Nu este niciodată posibil să-l cunoaștem pe Dumnezeu față în față. Starea noastră pe pământ se aseamănă cu aceea a unui copil în sânul mamei: copilul simte iubirea mamei, dar nu o cunoaște decât atunci când a venit pe lume. Așa se întâmplă cu noi: atâta timp cât vom trăi în lume nu-l vom vedea niciodată pe Dumnezeu; îi simțim iubirea; îl vom vedea doar față în față când vom intra în viața veșnică.

Lecturile biblice pun un anumit accent pe persoana Duhului Sfânt ca Înțelepciune necreată care conduce Biserica către cunoașterea deplină a adevărului. Prima lectură descrie personificarea Înțelepciunii lui Dumnezeu. Vorbește despre preexistența sa: „Domnul m-a creat ca început al căii sale […]. Din veşnicie am fost plăsmuită, dintru început, înainte de a se fi născut pământul” (Prov 8,22-23). Evanghelia relatează unul dintre cuvintele lui Cristos despre promisiunea Duhului, care va veni în Biserică pentru a face cunoscut adevărul: „însă când va veni el, Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul” (In 16,13). A doua lectură afirmă cu certitudine că Duhul Sfânt ne-a fost dăruit – este izvorul puterilor: „iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5).

† Duminica a 6-a a Paştelui [B]: Dumnezeu se cunoaște iubind [9 mai 2021]

 

Ultima Cină.

Dumnezeu se cunoaște iubind

 pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (9 mai 2021) 

Lecturi: Faptele Apostolilor 10,25-26.34-35.44-48; 1Ioan 4,7-10;   Evanghelia Ioan 15,9-17; lecturi biblice

Omilie

Liturgia duminicii de astăzi pune accentul pe porunca evanghelică a iubirii. „Dumnezeu este iubire”, ne spune a doua lectură, și subliniază primatul lui Dumnezeu în opera de mântuire. El ne-a iubit primul că ne-a dat pe Fiul său. Ce așteaptă în schimb de la noi? Un răspuns de iubire autentică: să vă iubiţi unul pe altul! După învierea lui Isus toate popoarele pământului sunt admise să participe la bunurile mesianice, primul dintre toate este darul Duhului. Este învățătură explicată în prima lectură, unde Petru ia act de convertirea păgânilor, însoțită de revărsarea Duhului Sfânt. Evanghelia este un fragment din discursurile lui Isus de la ultima Cina: „aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi eu pe voi. Rămâneţi în iubirea mea!” „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul!”  Este iubire efectivă a aproapelui! Dumnezeu se cunoaște iubind!

† Sfânta Treime [A]: Într-o relație de iubire cu cele trei persoane divine [7 iunie 2020]

Într-o relație de iubire cu cele trei persoane divine

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 18:30 (7 iunie 2020)   

Lecturi: Exodul 34,4b-6.8-9; 2Corinteni 13,11-13; Evanghelia Ioan 3,16-18; lecturi

Omilie

Astăzi este sărbătoarea lui Dumnezeu – Sfânta Treime. Creştinii din Occident celebrează misterul lui Dumnezeu unul şi întreit, de trei ori sfânt. Dumnezeu este comuniune de iubire – Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – o comuniune care nu rămâne închisă în sine ci deschisă tuturor oamenilor chemaţi să-i răspundem la iubirea sa. Dumnezeu este pentru noi iubire! Așa ne-a iubit pe noi Domnul, trimițându-l pe Isus. Este misterul iubirii și milostivirii pe care oamenii nu reușesc să-l dezlege; nici chiar profeții…

Iubirea doreşte să-l vadă pe Dumnezeu

Dumnezeu, văzând lumea răvăşită de teamă, lucrează fără încetare ca să o cheme la sine cu dragoste, să o in­vite cu harul, să o susţină cu iubirea, să o îmbrăţişeze cu afecţiunea.

Iată de ce a purificat pământul, care se învechea în rele, cu pedeapsa potopului; l-a chemat pe Noe să fie părin­tele unei lumi noi, l-a îndemnat prin cuvinte afectu­oase, i-a dat încredere prin familiaritatea sa, l-a instruit părinteşte prin evenimentele prezente, l-a mângâiat cu harul în vederea celor viitoare. Nu-i porunceşte, ci, fă­cându-l să participe la lucrarea sa, închide în arcă între­gul viitor al lumii, pentru ca această asociere bazată pe iubire să alunge teama servilă şi pentru ca această iu­bire comună să conserve ceea ce fusese salvat printr o lucrare comună.

† Botezul Domnului (C): Botezul creștin: prezența lui Dumnezeu în om [13 ianuarie 2019

Botezul creștin: prezența lui Dumnezeu în om

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (13 ianuarie 2019)

Lecturi: Isaia 40,1-5.9-11; Tit 2,11-14; 3,4-7; Evanghelia Luca 3,15-16.21-22; lecturi

Omilie

Săptămâna trecută a fost sărbătorită Epifania Domnului, cuvânt care înseamnă „manifestare” sau „revelaţie”. Cristos apare lumii întregi prin vizita magilor. Astăzi celebrăm botezul lui Isus în Iordan de către Ioan Botezătorul. O altă manifestare. Ioan anunță venirea aceluia care aduce mântuirea lumii: Cristos Domnul. Vestește prezența lui Dumnezeu în om: a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt prin botez.

Unde eşti, Doamne? de Cristian Chivu

(Aparut in Dilema veche, nr. 682, 16-22 martie 2017).

Dialog între un credincios, drept cinstitor de Dumnezeu, Eusebiu, (eusebeia = dreapta cinstire) şi un ateu, un caracter puternic, Oreste (orestes = cel care mută munţii). Două minţi, două inimi, două voinţe, doi fii ai lui Dumnezeu.

Oreste: Dragă Eusebiu, îţi spun de la început că am acceptat cu greu să avem acest dialog, dintr-un motiv foarte simplu: se vorbeşte prea mult despre ceea ce nu există, adică despre Dumnezeu. Toate discuţiile tematice şi studiile aprofundate despre ateism nu fac decît să șubrezească poziţia noatră fermă că nu există Dumnezeu. În afara universului cu tot ce este în el nu există nimic altceva.

Eusebiu: Drept ai grăit, se vorbește mult despre subiect. Un filozof francez, Michel Onfray, a scris chiar și un tratat de ateologie, Traité d’athéologie: Physique de la métaphysique, o analiză care sună mai degrabă ca un tratat împotriva religiilor. Mai mult reiese de acolo că ateismul e un fel de credinţă în… inexistența lui Dumnezeu. E atât de mult zel acolo că îţi vine să te întrebi: de ce a­tâta efort împotriva a ceea ce nu există? Nu cumva aveţi îndoieli despre această nouă credinţă?

poți să citești:

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/unde-esti-doamne

Cunoașterea Domnului și milostivirea sa...

Acum, ai înțeles că Isus te iubește?

Când credinciosul în ascultare începe propriul drum de cunoaştere a Domnului, cunoaşte înainte de toate milostivirea sa, sentiment al unui tată (hesed) cu măruntaie de milostivire (rechem - rachamim), iubire viscerală mereu fidelă care nu dispare niciodată, chiar şi atunci când credinciosul sau comunitatea creştină în ansamblul său ajung să contrazică iubirea lui Dumnezeu până la ruperea alianţei. Da, comportamentul milostiv al lui Dumnezeu (cf. Ez 18,23; 33,11).

Această cunoaştere a iubirii milostive a lui Dumnezeu ne-a fost dată pe deplin de Isus, Fiul care ni l-a relatat pe Dumnezeu (exeghésato, în In 1,18): El care, răstignit, a voit să fie „numărat printre cei păcătoşi” (Is 53,12; Lc 22.37), cum a trăit mereu, ajungând la ei în îndepărtarea lor. Pentru aceasta Paul cu uimire şi prin experienţă pastorală va putea să vestească: „Pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” şi „duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu” (Rom 5,8.10). Aceasta este milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi pe care trebuie să o cunoaştem şi să o experimentăm, pentru a deveni noi înşine bărbaţi şi femei ai milostivirii faţă de ceilalţi.

(Enzo Bianchi; sursă:http://www.ercis.ro).

Dumnezeu este absolut incomparabil...

Dumnezeul oştirilor [God of Hosts] (1896)
by Viktor Vasnetsov

 

Părinţii ne învaţă că Dumnezeu este absolut incomparabil,

în sensul că nici un nume nu îI exprimă în mod adecvat.
Adonai este numele negrăit al lui Dumnezeu,
iar Yahve este numele care nu poate fi rostit.
Teologia pozitivă clasică nu este devalorizată,
ci doar confruntată cu propriile ei limite.
Ea nu se aplică  decât  atributelor  revelate,
adică manifestărilor lui Dumnezeu în lume,
pe care le traduce în mod inteligibil;
aceste traduceri nu sunt decut expresii cifrate, simbolice,
întrucât realitatea lui Dumnezeu este absolut originală, transcendentă
şi deci nereductibilă la vreun sistem de gândire.
Heruvimii au încercuit genunea abisală a lui Dumnezeu
cu frontiera unei tăceri impermeabile.


(Evdokimov Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu. Traducere, prefața și note Teodor Baconsky).

 

Un Dumnezeu care iese…

Întoarcerea fiului fisipitor  - de Lemon Swindle (sursa:

http://www.reparteegallery.com/).

 

Fără măsură precum tatăl din parabola evanghelică, care în toate zilele scrutează orizontul pentru a vedea pe fiul său care s-a decis să se întoarcă la el. „Inima lui Dumnezeu – spune Francisc – nu este închisă: întotdeauna este deschisă. Și când ajungem, ca acel fiu, ne îmbrățișează, ne sărută: un Dumnezeu care face sărbătoarea”:

 

Papa Francisc ține o omilie în capela din Casa Sfintei Marta (20.10.2015).

 



„Dumnezeu nu este un Dumnezeu meschin: El nu cunoaște josnicia. El dă totul. Dumnezeu nu este un Dumnezeu care nu se mișcă: El privește, așteaptă ca noi să ne convertim. Dumnezeu este un Dumnezeu care iese: iese să caute, să caute pe fiecare din noi. Dar acest lucru este adevărat! În fiecare zi ne caută, suntem căutați. După ce a făcut-o, după cum am spus-o deja în Cuvântul despre oaia pierdută sau moneda pierdută: caută. Întotdeauna așa”. (papa Francisc în omilia sa în capela în Casa Sfintei Marta [20.10.2015]; trad. I.C. – sursă: http://it.radiovaticana.va/news/2015/10/20/papa_dio_non_sta_fermo,_ci_cerca_per_amarci_senza_misura/1180519).



 

Gândul zilei [durerea]

 

„În mica noastră lume, vedeţi,

durerea este Bunul Dumnezeu”,

spune Chevance.

„Durerea este pâinea pe care Dumnezeu

o împarte cu omul.

Este imaginea temporală a binelui divin

la care suntem chemaţi”, 

sau,

este „realul, pozitivul vieţii,

această oglindă adâncă a durerii,

care pe neaşteptate vine la suprafaţă,

ca apa dintr-un fluviu subteran”

(Bernanos G., Le crépuscule des vieux, 19; 20).

Dumnezeu există, eu l-am întâlnit... [1]

 

„Convertiţii sunt incomozi”, spune Bernanos.

Din acest motiv şi din altele am amânat multă vreme să scriu această carte. Este, într-adevăr, greu să vorbeşti despre convertirea ta fără să vorbeşti despre tine şi încă şi mai greu să vorbeşti despre tine fără să cazi în complezenţă sau în ceea ce înaintaşii noştri numeau într-un mod foarte nimerit „ironie”, manieră abilă de a induce în eroare judecata altora atribuindu-ţi mai multe defecte decât ai în realitate. Şi aceasta încă ar fi fără importanţă dacă mărturia n-ar fi legată de martor, susţinându-se reciproc, astfel încât şi mărturie, şi martor înfruntă riscul de a fi recuzaţi împreună.

 

Şi totuşi, am sfârşit prin a mă convinge că un martor, chiar şi nedemn, care ajunge să ştie adevărul necesar într-un proces, trebuie să-l spună, sperând ca acest adevăr să câştige prin propria sa valoare o audienţă pe care el n-o poate aştepta de la semeni.

 

Or, se întâmplă ca eu să ştiu, printr-un noroc extraordinar, adevărul asupra celei mai disputate dintre cauze şi asupra celui mai vechi dintre procese: Dumnezeu există. Eu l-am întâlnit.

 

L-am întâlnit pe neaşteptate – aş spune: prin hazard, dacă hazardul ar face parte din acest gen de aventură –, cu uimirea trecătorului care, la capătul unei străzi din Paris, ar descoperi în locul pieţei ori intersecţiei familiare o mare, îmbrăţişând partea de jos a caselor şi întinzându-se la nesfârşit înaintea lui.

 

A fost un moment de stupoare care durează încă. Nu m-am obişnuit niciodată cu existenţa lui Dumnezeu.

Întrând la ora şaptesprezece şi zece într-o capelă din Cartierul Latin în căutarea unui prieten, am ieşit de acolo la ora şaptesprezece şi cincisprezece însoţit de o prietenie nepământească.

 

Întrând acolo sceptic şi ateu de extremă stângă, ceea ce înseamnă mai mult decât sceptic şi mai mult decât ateu, indiferent şi preocupat de cu totul altceva decât de un Dumnezeu pe care nu mă mai gândeam nici măcar să-l neg, atât de mult timp mi se părea a fi trecut de când se încheiase bilanţul câştigurilor şi pierderilor neliniştii şi ignoranţei omeneşti, am ieşit cu câteva minute mai târziu: „creştin şi apostolic”, dus, ridicat, luat din nou şi rostogolit de valul unei bucurii inepuizabile.

 

Aveam douăzeci de ani în momentul intrării, în momentul ieşirii eram un copil pregătit pentru botez, care privea în jurul lui, cu ochii larg deschişi, un cer locuit, un oraş care nu se ştia suspendat în văzduh, nişte fiinţe în plin soare care păreau să meargă prin întuneric, fără să întrevadă imensa destrămare care avea să se producă în ţesătura lumii. Sentimentele mele, peisajele mele interioare, construcţiile intelectuale în care deja mă instalasem comod nu mai existau; obiceiurile mele înseşi dispăruseră şi gusturile mele se schimbaseră.

 

Nu ascund faptul că o convertire de acest fel, petrecută pe neaşteptate, poate să aibă ceva şocant şi chiar inacceptabil pentru spiritele contemporane, care preferă căile raţionale unor „coups de foudre” mistice şi care apreciază din ce în ce mai puţin intervenţiile destinului în viaţa cotidiană. Şi totuşi, oricât de dornic sunt să mă pun de acord cu spiritul timpului meu, nu pot să identific reperele unei elaborări lente acolo unde a fost o schimbare bruscă: nu pot să fac cunoscute motivele psihologice, imediate sau îndepărtate, ale schimbării, pentru că aceste motive nu există; îmi este imposibil să descriu calea care m-a condus la credinţă, pentru că eu mă găseam pe cu totul alt drum şi mă gândeam la cu totul altceva atunci când am căzut într-un fel de capcană: această carte nu povesteşte cum am ajuns la creştinism, ci cum n-am mai făcut un pas atunci când am ajuns la el. Nu este vorba deci de relatarea unei evoluţii intelectuale, ci de consemnarea unui eveniment neaşteptat, ceva ca procesul verbal al unui accident. Dacă mi se pare necesar să mă refer pe larg la copilăria mea, nu o fac, cum s-ar putea crede, pentru a pune în evidenţă anumite antecedente, ci tocmai pentru ca să fie bine stabilit că nimic nu m-a pregătit în vederea a ceea ce mi s-a întâmplat: graţia divină are actele sale gratuite. Şi dacă renunţ, adeseori, să vorbesc la persoana întâi este pentru că mi-e clar, aşa cum aş vrea să vă fie şi dumneavoastră, că n-am jucat nici un rol în propria mea convertire.

(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).



 

Tăcerea lui Dumnezeu

Tăcerea lui Dumnezeu ne învaţă să ascultăm ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, iar aceasta ne împiedică să dăm singuri răspunsuri. Ne provoacă să ne deschidem ulterior misterului lui Dumnezeu şi să-i permitem lui Dumnezeu să distrugă imaginile pe care ni le-am făcut despre El până când ne deschidem adevăratului Dumnezeu.

Există faze ale rugăciunii în care suferim din cauza absenţei lui Dumnezeu. Avem impresia că vorbim la pereţi şi nu primim nici un răspuns. Da, ne este frică să rămânem singuri doar cu noi înşine în rugăciune. Nu trebuie să trecem prea repede peste absenţa lui Dumnezeu, însă trebuie să o suportăm. Dumnezeu este cu siguranţă prezent însă, dar noi îl credem absent, pentru că nici noi nu suntem conştienţi de noi înşine, pentru că nu suntem în adevăr. A suporta absenţa lui Dumnezeu înseamnă să ne întoarcem înaintea lui Dumnezeu la adevăr, să renunţăm la propriile noastre proiecţii şi să-l descoperim pe Dumnezeu, care este cu totul altul, în spatele tuturor reprezentărilor. Asta înseamnă că nu putem crea rugăciunea singuri, că depindem, de fapt, de venirea lui Dumnezeu. Decizia sa liberă este aceea care ne întâlneşte. Poate că întârziem cu întâlnirea pentru că nu suntem capabili încă să stăm într-adevăr în faţa lui. El aşteaptă până suntem gata să-i ieşim în întâmpinare.

Sfânta Scriptură numeşte aceasta „convertire”, metanoia, schimbarea modului de a gândi, sustragerea propriilor gânduri din distragere şi îndreptarea lor spre Dumnezeu. Dumnezeu nu este un gând între atâtea alte gânduri. Iar noi nu-l putem întâlni dacă rătăcim cu gândurile în afara noastră. Trebuie să ne unim gândurile cu inima noastră, pentru că doar în inima noastră îl întâlnim pe Dumnezeu. A suporta absenţa lui Dumnezeu înseamnă a ne întoarce liniştiţi în propria noastră inimă pentru a-l asculta pe Dumnezeu. (Anselm Grun, Rugăciunea ca întâlnire, Ed. Serafica 2004; trad. pr. Ștefan Acatrinei).