Benedict XVI: the way from Vatican at Castel Gandolfo. Final address

 

3a domenica di Quaresima - anno C

 

III Postul Mare (C): Urgenţa convertirii

Fragmentul evangheliei din Luca (13,1-9) se împarte în două părţi: o chemare la convertire (13,1-5) şi parabola smochinului neroditor (13,6-9). Ambele părţi se întâlnesc pe tema convertirii.

Cuvântul „a se converti” este repetat de două ori în fragmentul evanghelic de astăzi. Avertismentul este dat în formă solemnă („Eu vă spun…”) şi drept condiţie necesară pentru a scăpa de judecata lui Dumnezeu („dacă nu vă veţi converti cu toţi veţi pieri”). Luca nu este înainte de toate interesat de conţinutul convertirii (ce lucruri trebuie schimbate): preferă să ne conştientizeze că judecata lui Dumnezeu vine şi este generală.

În timp ce Isus vorbeşte, cineva îl pune la curent cu o veste şocantă: un grup de iudei, probabil revoluţionari zeloţi, au fost masacraţi de Pilat în timp ce împlineau jertfa. În amintirea tuturor este încă vie o altă nenorocire: 18 muncitori care lucrau pentru templu au fost îngropaţi sub dărâmăturile unui turn. Mulţimea gândea astfel: dacă i-a pedepsit Dumnezeu, înseamnă că ei erau păcătoşi. Dar nu acesta este pentru Isus modul de a interpreta evenimentele. Aceşti oameni – precizează el – nu erau mai răi decât alţii. Judecata lui Dumnezeu nu este numai pentru unii, dar pentru toţi; nu este pentru alţii, ci pentru noi înşine.

Parabola smochinului neroditor, deşi scurtă, este bogată în teme. Este tema sterilităţii Israelului şi al încăpăţânării în păcat. Şi – în contrapoziţie – este tema răbdării lui Dumnezeu şi a milostivirii sale. Şi mai este o a treia temă, care ar părea să-o contrazică pe cea de mai înainte: urgenţa. Dar este o urgenţă care trebuie înţeleasă corect. Constatarea că timpul se prelungeşte îi poartă pe mulţi la gândul că judecata lui Dumnezeu nu ar exista. În realitate – afirmă Luca – acest timp care se prelungeşte este un semn de milostivire, nu de absenţă a judecăţii. Timpul se prelungeşte ca să ne permită să profităm de el şi nu ca să justificăm amânarea sau indiferenţa. Oricum, răbdarea lui Dumnezeu are o limită. Acest timp care se prelungeşte este un timp decisiv şi cere, pe toată durata sa, angajare şi veghere.

Luca ne vorbeşte aşadar despre necesitatea convertirii, despre urgenţa sa, despre  judecata iminentă a lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă a ne converti? Verbul privilegiat din Biblia ebraică folosit pentru convertire este a schimba strada, a se întoarce înapoi. Noul Testament a voit să fie mai precis: foloseşte un verb (epistrefein) pentru a arăta schimbarea exterioară, schimbarea în comportament şi alt verb (metanoein) pentru a arăta schimbarea interioară, schimbarea mentalităţii. Termenul pe care îl foloseşte Luca în textul evanghelic este „metanoia”: el insistă deci pe schimbarea interioară, pe modul nou şi diferit de a evalua realitatea. (don Bruno Maggoni; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Maica îndurarilor (de Marius Ciprian Pop)

 

Refren:

Primește-ne, Măicută,
Din nou la sânul tău
Și pentru noi te roagă
Lui Cristos Dumnezeu!

Împărăteasă cerească,
Stăpână dumnezeiască.

Măicuta lui Dumnezeu
Și a noastr-a tuturor.

Marie, Maică miloasă
Ne-am lăsat a noastra casa.

Și-am venit, Maică, venit
La locul tău mult iubit.

O, Marie, o, Marie,
Multe ți-am mai spune ție

Cei bolnavi vin cu credință,
Încarcați de suferintă.

Vin vărsând lacrimi amare
Să primească vindecare.



1 martie - E primăvară, iarăşi primăvară

 

 

O primăvară frumoasa tuturor!

 

 

 

E primăvară, iarăşi primăvară

Muzica: Tudor Gheorghe

Versurile: Virgil Carianopol

Din somnul lor, de noapte-ntunecosă

De unde-au stat, departe de frumos

Se reîntorc livezile acasă

În rochii înflorate pana jos.

E primăvară, iarăşi primăvară

Pe fiecare margini de făgaş

Îşi scot strămoşii degetele-afară

De ghiocei, de crini, de toporaşi.

Se simte iarăşi morosul câmpiii,

Din nou aruncă soarele pojarul

La cântecul înalt al ciocârliii,

Ies roadele cu capetele-afară.

Aruncă ziua peste tot cu vrăbii,

În codrii cucii iar au năvălit,

Se bat cu cântul, păsăsrile-n săbii

Şi glasurile-şi dau la ascuţit.

Lacrimi mari îmi curg pe faţă

 

 



Lacrimi mari îmi curg pe faţă,
Şi îmi pare rău;
Supărat-am în viaţă
Rău pe Dumnezeu.

Refren:

Ţie, Maică-ți cer,
Nu lăsa să pier;
Du-mă sus la Fiul tău,
Şi la Dumnezeu.
Cere-i lui Isus iertare,
Şi lui Dumnezeu,
Pentru că l-ai dat uitării
Şi îţi pare rău.

Nu-ţi întoarce sfânta faţă,
Celui ce-a greşit;
I-ai dat dreptul la viaţă,
Fă-l şi fericit.

Dacă drumul vieţii mele
Va fi foarte greu,
Să-mi întinzi în zile grele,
Maică, braţul tău.

Când în clipele din urmă
Domnul ne-a chema,
Rogu-te durerea-mi curmă,
Tu, Măicuţa mea.

Şi mă du, Maică cu tine,
Sus la Dumnezeu;
Milă-ți fie-atunci de mine
Că-s copilul tău.

Fiii lacrimilor tale (de Marcela Saftiuc)

Rece suflă vânt în albia secată,
Soarele-a ars grâul ce noi l-am scos din piatră.
Și nu lăsa, Maicută, să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale!

Și vine ploaie mare și focul o să-l stingă,
Și cine-n suflet iarași odaia o s-aprindă?
Și nu lăsa, Maicută, să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale!

Și vine noapte deasă și drumul ni-l ascunde
Ca singuri să pătrundem pădurea numai umblet.
Și nu lăsa, Maicută, să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale!

Și vine apa mare și podul ni-l dărâmă
Și mult prea larg e râul ca tu să-ntinzi o mână.
Și nu lăsa, Maicută, să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale!

Versuri: Tatiana Stepa

Actualitatea Creștină – martie 2013 – supliment special

http://isichi.wordpress.com/2013/02/27/actualitatea-crestina-martie-2013-supliment-special/

Ultima audienţă generală a Papei Benedict al XVI-lea - Piaţa San Pietro, 27 februarie 2013

 

 

Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Stimate Autorităţi,
Iubiţi fraţi şi surori,

 

Vă mulţumesc că aţi venit aşa de numeroşi la această ultimă Audienţă generală a mea.

 

Mulţumesc din inimă! Sunt cu adevărat emoţionat! Şi văd Biserica vie! Şi cred că trebuie să spunem un mulţumesc şi Creatorului pentru timpul frumos pe care ni-l dăruieşte acum când mai e încă iarnă.

 

Ca apostolul Paul în textul biblic pe care l-am ascultat (cf. Col 1,3-6), şi eu simt în inima mea că trebuie să-i mulţumesc mai ales lui Dumnezeu, care conduce şi face să crească Biserica, Lui care seamănă Cuvântul său şi astfel alimentează credinţa în poporul său. În acest moment sufletul meu se lărgeşte şi îmbrăţişează întreaga Biserică răspândită în lume; şi-i aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru “veştile” pe care în aceşti ani ai slujirii petrine am putut să le primesc cu privire la credinţa în Domnul Isus Cristos şi despre caritatea care circulă realmente în Trupul Bisericii şi-l face să trăiască în iubire şi despre speranţa care ne deschide şi ne orientează spre viaţa în plinătate, spre patria din cer.

 

Simt că-i port pe toţi în rugăciune, într-un prezent care este cel al lui Dumnezeu, unde adun fiecare întâlnire, fiecare călătorie, fiecare vizită pastorală. Totul şi pe toţi îi adun în rugăciune pentru a-i încredinţa Domnului: pentru ca să avem cunoaştere deplină a voinţei sale, cu toată înţelepciunea şi înţelegerea spirituală, şi pentru ca să putem să ne comportăm în mod vrednic de El, de iubirea sa, aducând roade prin orice faptă bună (cf. Col 1,9-10).

Despre bătrânețe

„Eu identific patru motive pentru care bătrânețea pare tristă: primul, pentru că îndepărtează de activități; al doilea, pentru că slăbește trupul; al treilea, pentru că neagă aproape toate plăcerile; al patrulea, pentru că nu este departe de moarte”. La această judecată a lui Cicero (De senectute), astăzi, noi am putea adăuga un alt motiv care face tristă bătrânețea. Și este acesta: era tehnicii a măturat și eliminat dictonul care lega bătrânețea și înțelepciunea și care vedea în cel bătrân depozitarul unei memorii, al unei experiențe care îl făcea să fie un element fundamental în grupul social. „Înțelepciunea bătrânului” pare relicva unui trecut de acum îndepărtat sau încă prezentă în civilizații încă neatinse de progresul tehnologic și informatic care ne par și mai distante. Bătrânul, în contextul unei societăți care exaltă productivitatea, eficiența și funcționalitatea, se găsește emarginat, făcut superfluu, inutil, și deseori se simte el însuși ca o „greutate” familiarilor și societății. Într-un asemenea context, bătrânețea apare ca o trecere obositoare de la o condiție în care omul este definit din prisma muncii și a rolului social, la o specie de zonă moartă de pură negativitate, la „pensie”, un limb în care omul este definit de ceea ce nu mai este și de ceea ce nu mai face.

 

Oricât discursul asupra bătrâneții este în realitate un discurs plural care trebuie să se diversifice în fiecare bătrân în parte, acordând atenție particularelor situații de sănătate fizică și mentală în care fiecare se găsește, este tot la fel de adevărat că bătrânețea este viață cu titlu deplin, este o fază particulară a unui drum existențial, și nu o simplă anticameră a morții. „Bătrânețea se oferă omului ca posibilitate extraordinară de a trăi nu din necesitate, ci datorită harului” (Karl Barth). Deja în sine înseși, ea este un stadiu pe care nu cu toții ajung să o experimenteze: același Isus nu a cunoscut bătrânețea. De aceea, ea este înainte de toate un dar ce poate fi trăit cu gratitudine și în gratuitate: bătrânul este mai sensibil față de alții, față de dimensiunea relațională, față de gesturile de atenție și de prietenie; încă, este marea ocazie pentru a face o sinteză a proprii vieți. 

 

A ajunge să spui „mulțumesc” și „da” viitorului înseamnă a îndeplini o acțiune spirituală cu adevărat esențială, mai ales în vederea întâlnirii cu moartea: integrarea propriei vieți, pacificarea cu propriul trecut. Bătrânețea, astfel, este timpul anámnesei, a memoriei, a povestirii: bătrânul are nevoie să povestească, să spună despre viața proprie, pentru a o putea asuma, văzând-o primită de un altul care-l ascultă și o respectă.

Il Concilio Vaticano II. Contrappunto per la sua storia (di A. Marchetto)

http://isichi.wordpress.com/2013/02/25/il-concilio-vaticano-ii-contrappunto-per-la-sua-storia-di-a-marchetto/

Gândul zilei

Benedict XVI și secretarul său

Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el" (1In 4,16). Aceste cuvinte din Scrisoarea întâi a sfântului Ioan exprimă cu o deosebită claritate ceea ce constituie centrul credinţei creştine: chipul creştin al lui Dumnezeu şi, în consecinţă, chipul omului şi al drumului său. Pe lângă toate acestea, în acelaşi verset, Ioan ne oferă, ca să spunem aşa, o formulă sintetică a existenţei creştine: "Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi".

Noi am crezut în iubirea lui Dumnezeu – în felul acesta creştinul poate să exprime alegerea fundamentală a vieţii sale. La începutul faptului de a fi creştin nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă. În Evanghelia sa, Ioan exprimase acest eveniment prin următoarele cuvinte: "Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el (…) să aibă viaţa veşnică" (3,16). Recunoscând caracterul central al iubirii, credinţa creştină a acceptat ceea ce era nucleul credinţei lui Israel şi, în acelaşi timp, a dat acestui nucleu o nouă adâncime şi o nouă extindere. În fapt, israelitul credincios se roagă în fiecare zi cu aceste cuvinte din Cartea Deuteronomului, în care el ştie că este cuprins centrul existenţei sale: "Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta" (6,4-5). Isus a unit porunca iubirii lui Dumnezeu şi porunca iubirii aproapelui din Cartea Leviticului, făcând din acestea o singură poruncă: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (19,18; cf. Mc 12,29-31). De vreme ce Dumnezeu ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,10), iubirea nu mai este doar o poruncă, ci ea este răspunsul la darul iubirii prin care Dumnezeu vine să ne întâmpine. (Benedici al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, nr. 1).

Umilinţa unui vicar al lui Cristos

Benedict al XVI-lea

”Nu era el lumina, ci [a venit] ca să dea mărturie despre lumină“

(In 1,8).

Interpretarea sociologică ce reduce toate temeiurile papalităţii la o „nietzscheană“ voinţă de putere a unui suveran absolut este foarte răspîndită astăzi. Ea susţine, în esenţă, că papalitatea ar fi o instituţie perimată, care admite în mod anacronic structurile de putere ale monarhiei absolute în plină lume pluralistă şi democratică.

Instituţional, în cadrul minusculului stat Vatican, cel care ocupă Catedra petrină şi joacă rolul de episcop al Romei şi-a păstrat într-adevăr prerogativele unui monarh absolut. Dar aceste prerogative sînt, dintr-o perspectivă ecleziologică şi cristologică, mai sensibile la nuanţe, umbrite de colosala responsabilitate pastorală a urmaşului Sf. Petru de a oferi îndrumare şi sprijin întregii Biserici, de a juca rolul unui „vicar al lui Isus Cristos“ şi de a fi un model de smerenie personală, întrucît Papa este şi „un slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu“. Isus Cristos a instituit un nou mod de a domni: prin slujirea celor pe care îi conduce, în calitate de Cap al Bisericii şi Rege al Universului, şi prin prietenia cu fiecare suflet uman care se naşte pe lume, care implică vulnerabilitatea şi expunerea personală: „Nu vă mai numesc slugi [...], ci v-am numit prieteni“ (In 15,15). Isus domneşte ca un rege, dar nu în felul unui tiran distant, arogant şi impunător, ci ca un prieten loial care şi-a dat viaţa pentru fiecare dintre cei pe care îi îndrăgeşte – adică pentru fiecare om: regalitatea lui Isus se manifestă cel mai elocvent pe lemnul Crucii.

Cânt gregorian (timp de 10 ore)

 

 

Muzică gregoriană ~ Termenul definește întregul repertoriu al cântului oficial al bisericii latine, când a început să se organizeze și cristalizeze începând cu sec. 6-7, dezvoltându-se și îmbogățindu-se până în sec. 11; s-a păstrat cu unele neînsemnate și sporadice transformări, până în practica de cult actuală. G. a influențat și a fost la rândul ei influențată de dezvoltarea muzicii culte vest-europene. Denumirea provine de la numele Papei Grigore I, zis „cel Mare” (m. 604), care, în timpul pontificatului său, cunoscând neajunsurile organizării muzicii în bis., a procedat, conform tradiției, la reorganizarea și unificarea cântărilor bis. (dispersate în mai multe dialecte, în funcție de unele condiții regionale: cânt ambrosian sau milanez, galican, mozarb) obligatorii în oficierea zilnică a cultului pe parcursul întregului an. Este știut că modelul reformei g. l-a constituit muzica bizantină*, Gradualul (2) și antifonarul*, stabilite în sec. 6-7, s-au îmbogățit pe parcursul timpului cu noi cântece, care aparțineau unor noi sărbători religioase apărute ulterior [ex. secvențele (I, 1)]. Cântările cara apar și azi în slujba bis. lat. (proprium missae, slujba morților – v. recviem (1), ordinarium missae – v. misă, imnurile vecerniilor* etc.) aparțin fondului vechi al g. Alleluia* are o origine mai recentă (sec. 11), celelalte fiind adaptări moderne. Caracteristicile g. au fost teoretizate de Guido d’Arezzo. Cunoaștem astfel că g. folosește toate modurile (I, 3) ce se pot forma pe fiecare din treptele gamei (do, re, mi, fa, sol, la), fără alterații*. Aceste moduri erau clasificate în 8 specii principale, 4 autentice și 4 plagale, diferențiindu-se prin relația care există între nota care poate fi asimilată cu tonica (finalis*) și aceea care se numește tenor (4), repercussa* și poate fi asimilată cu dominanta*. Autenticele au tenor-ul la cvintă*. Aceste moduri sunt: protus (autentic și plagal), tritus (autentic și plagal) și tetrardus (autentic și plagal). În ritmica* g., Guido d’Arezzo distinge 3 categorii: 1. cântări prozaice în ritm liber; 2. cântări metrice, măsurate sau aproape măsurate. 3. cântări asemănătoare poemelor lirice, în care sunt amestecate diferite ritmuri. La început, cântul a fost monodic* (la unison*, bazat pe melodiile stabilite: cantus*), apoi s-a cântat pe două, trei sau mai multe voci (2), prima formă polifonică* la două voci fiind organum*. Cantus-ul g., care nu putea fi modificat, devine c. firmus* și i se alătură o voce, care o urmează în octave*, cvinte sau cvarte paralele. Organizarea pe 3 voci se numea triplum*, iar pe patru voci, quadruplum*. Perioada de strălucire a g. se desfășoară între sec. 7 și 11, după care dezvoltarea polif. favorizează introducerea tot mai abundentă a imnurilor (1), jubilațiilor, secvențelor (I, 1), tropilor (3) etc., ducând la apariția unor genuri polif. noi, mai ample (cum sunt misa, motetul*), care au revitalizat multe din cântările bis. Pentru a stăvili aceste influențe și a păstra unitatea g., Conciliul de la Trento (sec. 16) impune o nouă reformă, excluzând tropii și cea mai mare parte a secvențelor din muzica de cult. În afara faptului că reprezintă repertoriul oficial al bis. lat., g., în forma sa stabilită de cantus firmus, a constituit o bază și un punct de plecare în studiul polif. și armoniei (III, 1), ba chiar, adeseori, compozitori renumiți (H. Berlioz, S. Rahmaninov, P. Hindemith etc.; v. Dies irae) l-au folosit în lucrările lor. Tendințele de purificare a cântului g., mai ales în privința „armonizării” sale (denaturate printr-o tratare tonală), se manifestă la sfârșitul sec. 19, începând cu școala lui Niedermeyer.  (Sursă: http://dexonline.ro/definitie/gregorian).

Viața lui Abraham (subtitrare limba română)

http://isichi.wordpress.com/2013/02/23/viata-lui-abraham-subtitrare-limba-romana-2/