† Duminica a 3-a a Paştelui (C): Tu ești aici, în centrul vieții noastre… [10 aprilie 2016]

Pescuirea minunată după înviere Domnului...

 

Evanghelia 21,1-14 [forma prescurtată]: În acel timp, Isus s-a arătat din nou discipolilor lângă Marea Tiberiadei, şi li s-a arătat astfel: Erau împreună Simon Petru şi Toma, cel numit Geamănul, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre discipolii lui. Simon Petru le-a spus: „Mă duc să pescuiesc”. Ei i-au zis: „Mergem şi noi cu tine”. Au ieşit şi s-au urcat în barcă, dar în noaptea aceea nu au prins nimic. Când era de acum dimineaţă, Isus stătea pe mal, dar discipolii nu ştiau că este Isus. Aşadar, Isus le-a zis: „Copilaşi, nu aveţi ceva de mâncare?” I-au răspuns: „Nu!” Atunci le-a zis: „Aruncaţi năvodul în partea dreaptă a bărcii şi veţi găsi!” Ei l-au aruncat şi nu-l mai puteau trage, din cauza mulţimii peştilor. Atunci, discipolul acela pe care Isus îl iubea i-a spus lui Petru: „E Domnul!” Simon Petru, auzind că este Domnul, s-a încins cu haina – pentru că era dezbrăcat – şi s-a aruncat în mare. Ceilalţi discipoli au venit cu barca – pentru că nu erau departe de uscat, ci la vreo două sute de coţi –, trăgând cu ei năvodul cu peşti. Când au coborât pe uscat, au văzut un foc cu jar, peşti puşi deasupra şi pâine. Isus le-a zis: „Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum!” Atunci, Simon Petru a urcat în barcă şi a tras la mal năvodul plin cu o sută cincizeci şi trei de peşti mari. Şi, deşi erau aşa de mulţi, năvodul nu s-a rupt. Isus le-a zis: „Veniţi şi mâncaţi!” Şi niciunul dintre discipoli nu îndrăznea să-l întrebe: „Tu cine eşti?”, căci ştiau că este Domnul. Isus a venit, a luat pâinea şi le-a dat-o; la fel şi peştele. Aceasta a fost de acum a treia oară că Isus s-a arătat discipolilor după ce a înviat din morţi.

 

Omilie

 

Duminica trecută, Evanghelia ne-a vorbit despre trecerea la credinţă a apostolului Toma. A trecut de la o credinţă care caută dovezi la o credinţă care spune: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Astăzi problema este Petru: la început credința sa este foarte îndărătnică; azi devine un răspuns la încrederea pe care Isus i-o dovedește.

 

Totul începe cu decizia de a merge la pescuit, un pescuit fără reușită. Aceasta este situaţie de eşec în care Isus întâlnește pe discipolii săi. El face să reînceapă din nou pescuitul; şi acolo, rezultatul depăşeşte toate aşteptările lor. Evanghelia ne vorbește de 153 de peşti. Această cifră corespunde numărului de specii de peşti cunoscute la aceea epocă. El vine simbolizând autoritatea şi misiunea universală a apostolilor. Petru va fi confirmat în misiunea sa de pescar de oameni. Dar trebuie să înţeleagă că munca principală este făcută de Isus. Şi acest lucru este adevărat și pentru noi astăzi: suntem la muncă; suntem doar muncitori.

 

Petru a fost un om foarte impulsiv. El va trebui să accepte pe un altul care să-i conducă viața.  Inițiativa o are Isus. El a cerut lui Petru să-l iubească mai mult decât toţi ceilalţi ucenici şi să fie pregătit să sufere pentru a-l urma. El care a negat pe Învățătorul său de trei ori, acum se află într-o situaţie foarte incomodă. Dar Isus îi va oferi o scăpare; Petru va putea spune de trei ori iubirea sa; Isus îl va face păstor al turmei sale.

 

Milostivirea lui Cristos nu s-a schimbat. Ea ne-a fost oferită nouă tuturor. Când totul merge rău, el este acolo pe mal. De multe ori, noi nu-l recunoaștem. Pentru a-l recunoaște, trebuie să facem trecerea la credința paștelui, ca și Toma, ca și Petru. Dacă suntem prea ocupați cu grijile noastre și ținuți departe de el, nu vom fi capabil să-l recunoaștem.

 

Dar milostivirea lui Cristos nu cunoaște limite. Este totdeauna acolo unde suntem ca să reînnoiască speranţa noastră. Ca și Petru suntem invitaţi să ne scufundăm [„s-a aruncat în mare”] şi să avem încredere în cuvântul său. Cu el, suntem trimiși în lume pentru a da mărturie despre această credinţă care ne însuflețește. Tuturor oamenilor de pe întregul pământ, Cristos cel înviat vrea să arate milostivirea sa. El însuşi ne-a spus că el a venit să caute şi să mântuiască ceea ca era pierdut. Dacă el și-a dat viața sa pe cruce, a făcut-o pentru noi și pentru mulțime.

Prima lectură ne arată că apostolii sunt în această misiunea pe care Cristos le-a încredințat-o. Astăzi noi îi vedem la aceeași tribunal care l-a condamnat pe Isus. Sunt amenințări grele și împotriva lor. Dar ei nu ezită să afirme credința lor în Isus cel înviat. Ei aleg să asculte de Dumnezeu mai degrabă decât de oameni. Ei dau mărturie despre victoria lui Cristos asupra morții. Dumnezeu l-a ridicat la rangul de conducător și salvator al poporului său. Și astfel Duhul Sfânt i-a făcut pe acești oameni timizi misionari curajoși .

 

În lectură a doua am auzit un fragment din Apocalipsa sfântului Ioan. Această carte a fost scrisă pentru creștinii persecutați. Ea invită să dăm glorie Mielului sacrificat, învingător al morţii şi al păcatului. Există dezastre şi violenţe de tot felul. Astăzi, mai mult ca în trecut, creștinii sunt persecutaţi sau luați în derâdere. Dar puterea de a iubi este o forţă contagioasă, care nimeni și nimic nu poate să se oprească. În definitiv iubire şi nu răul vor avea ultimul cuvânt de spus.

 

Marele mesaj din cele trei lecturi biblice este că Cristos cel înviat este întotdeauna acolo, chiar dacă nu-l vedem. El ne întâlnește în centrul vieții noastre, în îndoielile şi în încercările noastre. Când totul merge rău, el este acolo. Doar vine să ne ierte şi să ne învigoreze încrederea. Cu el, putem porni din nou pentru o viaţă nouă. Mâncarea pe care el o propune pentru refacerea forțelor noastre, nu mai este peştele fript, dar Trupul şi Sângele său. Ca și Petru, noi suntem confirmați în iubire; suntem trimiși pentru a fi martorii şi mesagerii săi.

 

Cu toţi creştinii din lumea întreaga, vom primi această misiune: „Merge-ți în piețele lumii și în piețele din fața bisericii! Merge-ți în piețele lumii, aici căutați-mi prietenii…”

(pr. Jean Compazieu [2 aprilie 2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org).

 

„Amoris laetitia” [sinteză] – exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc (08.04.2016)

 

https://drive.google.com/file/d/0B-ixvbrTZGlWbHFoNVIxSEEzMWM/view

„Amoris laetitia” – exortaţia apostolică (în italiană):

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/amoris-laetitia-italiano-testo.pdf

 

„Amoris laetitia” – Struttura e significato dell’Esortazione apostolica post-sinodale di Papa Francesco – di Antonio Spadaro S.I.

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/amoris-laetitia-di-a-spadaro.pdf

 

Amoris laetitia („Bucuria iubirii”)

Exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc

 

(sinteză)

 



 Exhortația apostolică post-sinodală a papei Francisc „Amoris laetitia”, despre iubirea în familie, a fost prezentată vineri, 8 aprilie 2016, la Sala de Presă a Sfântului Scaun. La conferința de presă, care a început de câteva minute, au intervenit secretarul general al Sinodului Episcopilor, cardinalul Lorenzo Baldisseri, arhiepiscopul de Viena, cardinalul Christoph Schönborn, O.P., și soții Francesco și Giuseppina Miano, profesor de filozofie morală, respectiv, profesor de filosofie. Textul exhortației apostolice ”Amoris laetitia” este disponibil în traducere oficială în italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă și portugheză. Conferința de presă poate fi urmărită în transmisiune directă pe pagina noastră de Internet ro.radiovaticana.va, făcând click pe bannerul Transmisiune video.

Vă prezentăm mai jos sinteza exortației apostolice post-sinodale pusă la dispoziție de Sala de Presă a Sfântului Scaun, urmând traducerea îngrijită de Secretariatul general al Conferinței Episcopilor din România. 

 

Sinteză 

a exortației apostolice post-sinodale „Amoris laetitia” despre iubire în familie

 

 „Amoris laetitia” (AL – „Bucuria iubirii”), exortaţia apostolică post-sinodală „despre iubirea în familie”, datată nu întâmplător la 19 martie, solemnitatea sfântului Iosif, adună rezultatele a două Sinoade despre familie convocate de papa Francisc în 2014 şi în 2015, ale căror Rapoarte conclusive sunt citate pe larg, împreună cu documente şi învăţături ale Predecesorilor săi şi cu numeroasele cateheze despre familie ale aceluiaşi papă Francisc. Totuşi, aşa cum s-a întâmplat deja pentru alte documente magisteriale, papa se foloseşte şi de contribuţiile diferitelor Conferinţe episcopale din lume (Kenya, Australia, Argentina…) şi de citate din personalităţi semnificative ca Martin Luther King sau Erich Fromm. Deosebit un citat din filmul „Prânzul lui Babette”, pe care papa îl aminteşte pentru a explica termenul de gratuitate.

Premisă

Exortaţia apostolică uimeşte prin mărime şi articulare. Ea este subîmpărţită în nouă capitole şi peste 300 de paragrafe. Dar se deschide cu şapte paragrafe introductive care scot în evidenţă deplină conştiinţa complexităţii temei şi aprofundarea pe care o cere. Se afirmă că intervenţiile Părinţilor la Sinod au compus un „poliedru preţios” (AL 4) care trebuie apărat. În acest sens papa scrie că „nu toate discuţiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenţii ale magisteriului”. Aşadar pentru unele chestiuni „în fiecare ţară sau regiune se pot căuta soluţii mai înculturate, atente la tradiţiile şi la provocările locale. De fapt, «culturile sunt foarte diferite între ele şi fiecare principiu general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat şi aplicat»” (AL 3). Aceste principiu de înculturare este într-adevăr important chiar şi în modul de a pune şi de a înţelege problemele care, dincolo de chestiunile dogmatice bine definite de Magisteriul Bisericii, nu poate să fie „globalizat”.

Dar mai ales papa afirmă imediat şi cu claritate că trebuie ieşit din opoziţia sterilă dintre neliniştea de schimbare şi aplicarea pură şi simplă a normelor abstracte. Scrie el: „Dezbaterile care se află în mijloacele de comunicare sau în publicaţii şi chiar între slujitorii Bisericii merg de la o dorinţă neînfrânată de a schimba totul fără suficientă reflecţie sau fundament, la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecţii teologice” (AL 2).

Primavara

Watering the Garden - by Peder Mork Monsted

 

Un aer călduț, parfumat
Sub cerul de-un pal ivoriu,
În vale pârâul umflat
aleargă sălbatec și viu.

În zori m-a trezit sărutarea
trimisă pe-o rază de soare;
Lumina-neca depărtarea –
tot răul murise-n uitare.

Veni pe aripa de vânt
O veste frumoasă din cer.
Și-acuma bătrânul pământ
Își lăsă cojocul de ger.

E vestea ce-o murmură seara
zefirul. Pădurea o știe;
Sosește de-acum Primăvara,
să bucure lumea pustie.

Prin dealuri sărace, se-aude

un zvon care crește mereu.
Îl spun a pârâului unde
Îl cânta tot sufletul meu.

O floare albastră și crudă

se-nalță sfioasă spre soare
și câtă la loc să se-ascundă
de firea zăpezii ce moare.

Tu soare, trimite lumina

în raze bogate spre noi
și fă să răsară-n grădină
frunzișul, pe arborii goi.

de Magda Isanos

Jurnal unui preot bătrân - de Nicolae Brînzeu

 

http://memoriabanatului.ro/UserFiles/File/Nicolae%20Brinzeu%20-%20Jurnalul%20unui%20preot%20batran%20FINAL.pdf

Cuvânt înainte:

 

Delicatul surâs al veşniciei asumate

Probabil că societatea modernă trăieşte, fără să realizeze prea bine, cu sentimentul acut şi (neapărat) angoasant al unui viitor imprecis, dificil şi lipsit de perspective luminiscente. De aceea se preferă azi, cultural vorbind, prospecţiilor catastrofice asupra zilelor de mâine, calmele introspecţii şi rememorări ale trecutului deja consfinţit şi bine temperat, chiar dacă şi acolo dai, în răspăr, peste răni personale abia cicatrizate ori peisaje istorice sumbre.

Oricum, asta ar putea fi una dintre multiplele explicaţii ale succesului constant „de casă” şi de public ale majorităţii jurnalelor intime, însemnărilor de sertar, memoriilor, corespondenţei private sau orice altceva intră sub zodia memorialisticii de ocazie ori deliberate. Aşa se face că până şi jurnalele fictive ale maeştrilor poeticieni ori memoriile improvizate ale unor autoraşi ce abia au trecut pragul adolescenţei literare se vând binişor, prin simplul fapt al plasării lor sub aceeaşi umbrelă generoasă a recuperării trecutului sinoptic.

În acest fel, iată, după de curând apărutele Memorii ale „unui preot bătrân” – aparţinând în fapt distinsului cleric greco-catolic şi marcantului intelectual bănăţean Nicolae Brînzeu – avem în faţă Jurnalul aceluiaşi martor atent al evenimentelor din epoca interbelică, dar şi din debutul tăvălugului comunist. Aceste însemnări zilnice, deşi începute „la aproape 50 de ani” (pe 12 mai 1932), repezintă rodul maturităţii pârguite (ca să nu spunem direct al înţelepciunii) unui cărturar deloc minor ce a priceput că şi un actant din planul secund al acţiunilor majore ca el „are momente de înregistrat, care contribuie mult la cunoaşterea lucrurilor şi persoanelor cu care a avut contact”, cum însuşi ne lămureşte în preambulul exerciţiului său salutar de recuperare a memoriei colective.

Este cu adevărat fascinant să întâlneşti la fiecare două trei pagini, pe lângă colegii de profesie eclezială, personaje notorii din epocă precum Goga, Iorga, Titulescu, Nae Ionescu, Zenovie Pâclişanu, Agârbiceanu, Gala Galaction, Iuliu Hossu, dr. Petru Groza (coleg de şcoală în Orăştie), defilând parcă alături de narator, etalându-şi pe rând partea de durată personală, porţia de întâmplări şi păreri diverse din caleidoscopul mozaicat al cărora se încheagă marea frescă a istoriei naţionale. Chiar dacă nu sunt cu toţii protagonişti egali ca impact naţional ori importanţă, rolul lor e mereu mai mult decât decorativ, umplând cu eleganţă interstiţiile unei ţesături textuale lipsită de poncife, curată şi francă în abordarea unei realităţi adeseori frustrante şi dificil de lămurit chiar şi astăzi.

Uimitoare este apoi seninătatea generică a preotului cronicar, desprinsă parcă din alte vremi, capacitatea sa constantă de a reda ca un istoric autentic evenimentele, adică sine ira et studio, fără mânie şi părtinire – potrivit clasicului îndemn al romanului Tacitus. El totuşi pleacă urechea şi la zvonurile străzii, la „gura lumii slobodă” cum ziceau ţăranii şi notează cu delicii nebănuite bârfele momentului uneori în limba latină, ca un alt Umberto Eco din Numele trandafirului (convins că cenzorii vremii nu se vor osteni să-i traducă însemnările „cifrate”, cum am făcut eu cu mare bucurie la solicitarea pioasei sale nepoate editor): chiar dacă el coboară aparent tonul relatării de la sacrul relativ al profesiei sale către profanul absolut al vieţii cotidiene, farmecul inefabil al amintirilor de faţă stă exact în aceată concesie făcută eternului omenesc de măreaţa teologie.

Este, pentru cititorul de acum, un permanent clivaj binefăcător, o ideală rupere (con)textuală de ritm între gravitatea vremurilor şi hazul cotidianului insolit, între durerile suferite de Biserică sau necazurile cultului de care se dovedeşte atât de ataşat şi umorul involuntar, aproape boccaccioesc, al „pecadilelor” de care se fac vinovaţi (sau măcar bănuiţi) clericii din perimetrul său. Şi, totuşi, vorba lui Tucidide care compunea istoria doar „pentru eternitate” îl obsedează: frecvent repetă că doreşte să fixeze pentru veşnicie, să eternizeze un eveniment sau altul ce i se par lui automat destinate posterităţii de lungă durată. Ca un alergător de cursă lungă solitar şi sagace, atent la tot şi la toate, îşi potriveşte uneori cronometrul conştiinţei consultat în fugă cu marile orologii ale duratei universale, căutând să sublinieze reperele de neocolit trăite de el şi să le propună subliniat urmaşilor.

Un exemplu, zic eu, de om care şi-a trăit conştient şi generos propria viaţa, nu s-a lăsat doar, ca mai mulţi dintre contemporanii lui, trăit la modul pasiv şi resemnat de spasmele unor timpuri marcate de confuzie endemică şi amară restrişte.

Mă gândeam, citind cu inters crescând notaţiile sale, la cele două categorii primare de Confesiuni din marea literatură universală: una completă, definitivă, dureros de sinceră şi destinată prioritar Creatorului, cu scopul secundar al edificării şi chiar al mântuirii semenilor, aşa cum în premieră pentru un muritor şi-a gândit mărturisirile Părintele bisericesc Augustin, cealaltă eminamente conjuncturală, subiectivă şi selectivă, urmărind efectul imediat, orientată exclusiv spre publicul mereu avid de fapte scandaloase, dornică de a epata şi a dobândi gloria lumească, aşa cum le-a stat în fire unui Rousseau ori Casanova.

Părintele Brînzeu face, cu siguranţă, concesii mundanului în paginile însemnărilor sale zilnice – se simte bine ca om şi, asemenea comediografului Terenţiu ce-l traducea romanilor pe Menandru, „nimic din ce-i omenesc nu socot străin de mine”) – dar niciodată nu pierde din vedere marele plan al Providenţei (chiar dacă nu-i pricepe toate meandrele şi căile misterioase), nu disperă şi încearcă să fie piatra temeinică pe care Mântuitorul său şi-a întemeiat Biserica, stabil şi de nădejde pentru toţi ai lui, educativ şi iubitor cu enoriaşii, popular şi implicat cu colegii de breaslă şi cu autorităţile vremii. Un exemplu de trăire intensă, caldă şi tonică, cum vor fi avut mulţi dintre preoţii şi reprezentanţii intelighenţiei interbelice de la noi.

El are în plus faţă de mulţii anonimi sau prea puţin ştiuţii circumvecini calitatea de porta-voce a unui întreg leat, de cronograf lucid al unei generaţii de referinţă din istoria modernă a ţării. De aceea păţaniile trăite de el şi opiniile-i personale devin pilduitoare pentru toţi cei interesaţi de istoria bisericească, de cea a culturii, a mentalităţilor şi a neamului nostru în ce are el mai ales ca lamură savantă şi bună mireasmă spirituală.

Claudiu T. Arieşan

(Brînzeu Nicolae, Jurnal unui preot bătrân, Editura Eurostampa, Timişoara 2011, p. 23-26).

 

Cine m-a învăţat prima dată că credinţa este un dar al lui Dumnezeu?

 

„Cine m-a învăţat prima dată că credinţa

este un dar al lui Dumnezeu?

Nu ştiu. Mama mea, fără îndoială.

Putea deci să-mi fie luat înapoi?…

Din acest moment am cunoscut neliniştea morţii,

căci după atâţia ani nu reuşesc

să deosebesc o nelinişte de alta,

dubla groază s-a infiltrat pe aceeaşi crăpătură

în inima mea de copil.

Credinţa nu mi-a apărut niciodată, deci, ca o constrângere.

Ideea că trebuie să-i iau apărarea împotriva mea

nu-mi vine niciodată.

Credinţa este aceea care-mi asigură apărarea,

ea este partea de libertate

la care nu aş putea ceda fără să mor”.

 

(Bernanos G., Grands cimetières, EEC I, 502-503; trad. I.C.).

Starea naturii omeneşti a lui Cristos înviat

 

Isus cel înviat stabileşte relaţii directe cu ucenicii săi, prin atingere (cf. Lc 24, 39; In 20, 27) şi mâncând împreună cu ei (cf. Lc 24, 30. 41-43; In 21, 9. 13-15). Prin aceasta, îi invită să-şi dea seama că nu este o fantomă (cf. Lc 24, 39), dar, mai ales, să constate că trupul înviat cu care li se înfăţişează este acelaşi care a fost martirizat şi răstignit, de vreme ce poartă încă urmele pătimirii (cf. Lc 24, 40; In 20, 20. 27). Totuşi, acest trup autentic are în acelaşi timp însuşirile noi ale unui trup glorificat: nu mai este situat în spaţiu şi timp, dar se poate face prezent în ce mod doreşte, unde şi când vrea (cf. Mt 28, 9. 16-17; Lc 24, 15. 36; In 20, 14. 19. 26; 21, 4), căci umanitatea sa nu mai poate fi reţinută pe pământ şi nu mai aparţine decât domeniului dumnezeiesc al Tatălui (cf. In 20, 17). Şi din acest motiv Isus cel înviat are libertatea suverană de a se arăta în ce fel voieşte: sub înfăţişarea unui grădinar (cf. In 20, 14-15) sau „în alt chip” (Mc 16, 12) decât cel ştiut de ucenici, tocmai pentru a le trezi credinţa (cf. In 20, 14. 16; 21, 4. 7).

 

Învierea lui Cristos nu a fost o reîntoarcere la viaţa pământească, precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care el le-a săvârşit înainte de Paşti: cea a fiicei lui Iair, a tânărului din Naim, a lui Lazăr. Aceste fapte erau evenimente miraculoase, dar persoanele în cauză se întorceau, prin puterea lui Isus, la o viaţă pământească „obişnuită”. La un moment dat, aveau să moară iarăşi. Învierea lui Cristos este esenţialmente diferită. În trupul său înviat, el trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. Trupul lui Isus este plin, la înviere, de puterea Duhului sfânt; el participă la viaţa dumnezeiască în starea de glorie, încât sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este „omul ceresc” (cf. 1Cor 15, 35-50).

 

(Catehismul Bisericii Catolice, nr. 645-646).

 

Cinstim în tăcere minunea

Buna Vestite [Annonciation] - părintele Marko Rupnik
Chiesa Sacro Cuore di Gesù Orta (RC), Italie (2008), Centro Aletti, Rome.

 

Cinstim în tăcere minunea şi taina
pe care-o respectă profeţii şi sfinţii,
pe care lumina şi-nfăşură haina,
tăcând-o ştiinţei, lăsând-o credinţii.

Privim în tăcere uimirea şi teama
cu care cerescul arhanghel grăieşte,
Minunea şi taina, fecioara şi mama,
când crucea şi slava smerit le vesteşte.

Simţim în tăcere cum magii şi-apleacă
genunchii şi darul, căzând rugăciunii,
când toată ştiinţa făcându-şi să tacă,
cu toată credinţa se-nchină minunii.

Gândim în tăcere cum neamuri şi neamuri,
de veacuri, te nalţă cu drag şi cu teamă
pe cruci şi altare, pe steme şi flamuri,
Minune şi taină, fecioară şi mamă.

Slăvim în tăcere eterna minune,
cu-ntreg înţelesul păstrat veşniciei
şi dragostea noastră alăturea pune
Cristos împăratul cu pruncul Mariei.

Traian Dorz, Minune şi taină.

Christ is risen [Cristos a înviat] - cântă Matt Maher

Christ is risen

Let no one caught in sin remain*
Inside the lie of inward shame
We fix our eyes upon the cross
And run to him who showed great love
And bled for us
Freely you bled, for us.

Ref.
Christ is risen from the dead
Trampling over death by death
Come awake, come awake!
Come and rise up from the grave!

Christ is risen from the dead
We are one with him again
Come awake, come awake!
Come and rise up from the grave!

Beneath the weight of all our sin
You bow to none but heavens will
No scheme of hell, no scoffer's crown
No burden great can hold you down
In strength you reign
Forever let your church proclaim.

Ref.
Christ is risen from the dead
Trampling over death by death
Come awake, come awake!
Come and rise up from the grave.

Christ is risen from the dead
We are one with him again
Come awake, come awake!
Come and rise up from the grave.

Oh death! Where is your sting?
Oh hell! Where is your victory?
Oh Church! Come stand in the light!
The glory of God has defeated the night!

Oh death! Where is your sting?
Oh hell! Where is your victory?
Oh Church! Come stand in the light!
Our God is not dead, he's alive! he's alive!

Ref.
Christ is risen from the dead
Trampling over death by death
Come awake, come awake!
Come and rise up from the grave.

Rise up from the grave...

Christ is risen from the dead
We are one with him again
Come awake, come awake!
Come and rise up from the grave.