Sărbătoarea Copiilor din Dieceza Romano-Catolică de Iaşi - Adjudeni (1 Iunie 2013)

IX TPA (C): Un roman care place mulțimii și lui Dumnezeu (omilie)



Isus și centurionul

 

Luca 7,1-10 - În acel timp, ¹ după ce a vorbit mulţimii, Isus a intrat în Cafarnaum. ² Un centurion din armata romană avea un sclav la care ţinea foarte mult şi acesta era bolnav, gata să moară. ³ Centurionul auzise vorbindu-se despre Isus, de aceea a trimis la el pe câţiva iudei de vază, cu rugămintea să vină şi să-l vindece pe sclavul său. ⁴ Ajunşi la Isus, aceştia l-au rugat cu stăruinţă, spunându-i: ⁵ "Merită să-i împlineşti cererea, pentru că ţine la poporul nostru şi el ne-a construit sinagoga". ⁶ Isus a mers împreună cu ei. Când s-a apropiat de casă, centurionul a trimis la el pe nişte prieteni să-i spună: "Doamne, nu te osteni. Eu nu sunt vrednic să intri în casa mea. ⁷ De aceea nu am îndrăznit să vin eu însumi la tine; spune numai un cuvânt şi servitorul meu se va vindeca. ⁸ Şi eu, care nu sunt decât un subaltern, am soldaţi sub comanda mea; unuia îi spun: «Du-te» şi se duce; altuia: «Vino» şi vine; şi servitorului meu: «Fă aceasta» şi face". ⁹ Auzind aceasta, Isus l-a admirat, s-a întors şi a spus mulţimii care îl urma: "Vă spun, nici chiar în Israel nu am întâlnit o asemenea credinţă!" ¹⁰ Când prietenii pe care i-a trimis centurionul s-au întors acasă, l-au găsit pe slujitor vindecat.

Omilie

 

Isus, terminând cu misiunile sale, întră în Cafarnaum. La Cafarnaum era o garnizoană romană (cf. Mt 8,5-9) al cărui cap era un centurion (centuria – era format din 100 de legionari). Este întâmpinat cu o cerere ca să-l ajute pe un centurion din armata romană care i-a trimis - pe ei niște iudei de vază – ca să-i vindece pe un slujitor bolnav. Este de notat: nu îi cere să îi vindece nici pe fiul, nici soția, nici pe mama, ci pe un servitor bolnav. "Merită să-i împlineşti cererea, pentru că ţine la poporul nostru şi el ne-a construit sinagoga" (Lc 7,5). Este un bun administrator, centurionul. Demonstrase că are voință de pace, dar mai mult credința sa în unicul Dumnezeu, milostiv.

 

Mai trebuie să precizăm ceva: sutașul respectă apartenențele etnice, nu trimite un ambasador direct la Isus, ci pe bătrânii sinagogii. Totul funcționează și un grup de bătrâni vine cu Isus spre casa centurionului.

 

În acest punct totul se schimbă. Centurionul trimite pe prietenii săi să-i spună: „Doamne, nu te osteni. Eu nu sunt vrednic să intri în casa mea. De aceea nu am îndrăznit să vin eu însumi la tine; spune numai un cuvânt şi servitorul meu se va vindeca” (Lc 7,6-7).

 

Ce sa întâmplat? Multe!

 

Centurionul a înțeles că Isus nu ura neamurile, pe păgâni, și acum nu se sfiește să intre în casa lui și imediat înțelege că vor să-l acuze că a intrat în casa unui păgân. Sutașul înțelege: Isus nu urăște pe păgâni; Isus este al tuturor. Mișcat de un respect profund se declară nevrednic să-l primească în casa lui. Pentru un evreu nu ar fi trebuit să intre în casa unui păgân, pentru că s-ar face impur. Centurionul știa bine aceasta și nu voia ca Isus să se expună. Acest lucru nu se datorează faptului că el și-ar fii adus aminte de obiceiul evreiesc care nu permitea să intre în casele păgânilor, dar o percepție umilă în fața lui Isus, care se recunoaște suveran al tuturor lucrurilor. Invitaţia de a intra în casa unui păgân putea să-l pună pe un evreu într-o situaţie dificilă (Fap 10,28; 11,12). În Talmud scrie: „Locuinţa păgânilor este necurată”. Centurionul arată că este bine informat cu privire la legea ebraică şi consideră că, invitându-l pe Isus să intre în casa lui, l-ar putea compromite în faţa poporului său.

 

Dar ce se întâmplă atunci, când i se deschide inima lui Isus sutașului?!... Puterea miraculoasă – taumaturgică - a lui Isus despre care el a auzit vorbindu-se?!... Să te simți iubit, apreciat, nu disprețuit de către Isus, care vrea să intre în casa lui, la slujitorul bolnav. Este iubirea care a deschis inima sutașului lui Isus. Trebuie să ne gândim bine la acest lucru. Nu disputele apologetice, chiar necesare, fac să se deschidă inimile față de adevăr, dar este iubirea care o varsă interlocutorul. Nu uitați că Isus a atras pe toți la sine când a fost ridicat pe cruce, atunci a dat mărturie până la moarte de iubirea lui pentru noi. Și iubirea învinge.

 

Cum a devenit acest centurion atât de plăcut mulțimii? Cum a putut să creadă în Isus mai mult decât evreii?

 

Evanghelistul Luca știa să surprindă bunătatea persoanelor, chiar și atunci când sunt în mijlocul defectelor. Într-adevăr, centurionul știa să facă bine împlinind acțiuni plăcute poporului evreu. Dar ca să creadă în Isus, poate că a fost mai ușor decât iudeilor, auzind despre lucrările Învățătorului pe care le făcea pe străzile Palestinei. Al săi nu erau binevoitori cu persoanele, le cereau sacrificii și superstiții degradante, astfel că în Isus a fost bunăvoință infinită de care aveau nevoie. Cu Învățătorul a încercat să folosească tot respectul pe care l-a inspirat, știind că cu Isus poți să ai toată încrederea, să cred în el complet.

 

Noi pentru ce ne îndoim? Pentru că nu l-am cunoscut pe Isus în mod concret! Dar sfântul Luca a declarat de la începutul evangheliei - „după ce am cercetat toate de la început cu grijă” (Lc 1,3)…

 

Să-l rugăm pe Mântuitorul să ne dea credința centurionului. (pr. Isidor Chinez, Predicile mele).

 

Anuarul Pontifical 2013 - Biserica Catolică este în creştere numerică

Anuarul Pontifical 2013

 

 

Editarea noului Anuar îngrijită de mons. Vittorio Formenti, de la Oficiul Central de Statistică al Bisericii, prof. Enrico Nenna şi de către alţi colaboratori.

 

În lume trăiesc 1 miliard şi 214 milioane de catolici, conform datelor din 2011, în timp ce în 2010 erau 1 miliard şi 196 de milioane de catolici. Există aşadar o creştere de 1,5%, creştere care nu este cu mult mai mare decât creşterea totală a populaţiei Pământului, de 1,23%, motiv pentru care procentul total al catolicilor în lume a rămas aproximativ neschimbat: 17,5%.

 

Analiza teritorială a variaţiilor în cei doi ani arată o creştere de 4,3% a catolicilor din Africa, unde populaţia totală a continentului a crescut cu 2,3 %. Şi în continentul asiatic s-a înregistrat o creştere a catolicilor superioară creşterii totale a populaţiei: 2,0% faţă de 1,2%. În America şi în Europa se observă o creşte egală a numărului de catolici şi a populaţiei totale: 0,3%.

 

În 2011 numărul total al catolicilor botezaţi era distribuit în felul următor în lume: 16% în Africa, 48,8% în America, 10,9% în Asia, 23,5% în Europa şi 0,8% în Oceania.

Adoro te devote (Te ador, Isuse) (cântec gregorian)

Adoro te devote

 

Adoro te devote, latens Deitas,
Quae sub his figuris vere latitas;
Tibi se cor meum totum subiicit,
Quia te contemplans, totum deficit.

Visus, tactus, gustus in te fallitur,
Sed auditu solo tuto creditur;
Credo quidquid dixit Dei Filius,
Nil hoc verbo veritatis verius.

In Cruce latebat sola Deitas.
At hic latet simul et humanitas:
Ambo tamen credens, atque confitens,
Peto quod petivit latro paenitens.

Plagas, sicut Thomas, non intueor,
Deum tamen meum te confiteor:
Fac me tibi semper magis credere,
In te spem habere, te diligere.

O memoriale mortis Domini,
Panis vivus vitam praestans homini:
Praesta meae menti de te vivere,
Et te illi semper dulce sapere.

Pie pellicane Iesu Domine,
Me immundum munda tuo Sanguine:
Cuius una stilla salvum facere
Totum mundum quit ab omni scelere.

Iesu, quem velatum nunc aspicio,
Oro, fiat illud, quod tam sitio,
Ut te revelata cernens facie,
Visu sim beatus tuae gloriae. Amen.


Partituri:
http://www.institute-christ-king.org/uploads/music/Benediction/AdoroTe_1855_alt.pdf


(în românește)

TE ADOR, ISUSE

1. Te ador, Isuse, Dumnezeu ascuns,
În această taină nouă nepătruns,
Şi plecând genunchii înaintea ta,
Recunosc ce-adâncă-i neputinţa mea.

2. Simţurile mele nu te pot afla,
Numai prin credinţă văd prezenţa ta;
Cred tot ce-ai spus tu, Fiule-ntrupat,
Nu-i cuvânt pe lume mai adevărat.

3. Se-ascundea pe cruce ce-i dumnezeiesc,
Îns-aici se-ascunde şi ce-i omenesc;
Dar te cred de faţă, om şi Dumnezeu
Şi cer mântuirea sufletului meu.

4. Nu aştept ca Toma, rănile să-ţi văd,
Dar cu umilinţă, mă închin şi cred;
Numai tu, Isuse, eşti speranţa mea;
Toată-a mea iubire ţi-o voi închina.

5. Taina retrăirii morţii Domnului,
Tu eşti pâinea vie, hrana omului,
Fii şi pentru mine tainic nutrimânt,
Cea mai dulce hrană pe acest pământ.

6. O Isuse bune, pelican iubit,
Spală cu-al tău sânge sufletu-mi rănit,
Căci o picătură din acest izvor,
Ar putea să şteargă vina tuturor.

7. Bunule Isuse, tainic Dumnezeu,
Împlineşte dorul sufletului meu:
Fă să cadă vălul de pe faţa mea
Fericit în ceruri să te pot vedea. Amin.

Partituri:

http://www.scribd.com/doc/51025838/Te-ador-Isuse

† Trupul și Sângele Domnului (Joia Verde) (C) - omilie

 

Trupului şi Sângelui lui Cristos

Omilie

 

Celebrăm sărbătoarea Trupului şi Sângelui lui Cristos, adică a lui Cristos, prezent în Euharistie. Vrem mereu să lăudăm, să iubim şi să simţim mai mult în toată importanţa sa Euharistia. Vrem să trăim din Euharistie, din această hrană este forţa celor slabi, care este mântuirea tuturor.

 

Cineva poate să facă efort să creadă în Euharistie, să adore o bucată de pâine. Dar noi nu adorăm o bucată de pâine, ci adorăm o prezenţă tainică a lui Dumnezeu: a acelui Dumnezeu care este liber şi puternic ca să se ascundă în orice semn, chiar cel mai umil. Ceea ce ne este suficient este a şti că Cristos a voit Euharistia: pe Cuvântul său se bazează toată încrederea noastră!

 

Şi în acea zi în care Isus la Cafarnaum a făcut marea promisiune a pâinii vieţii, a trupului său oferit ca hrană pentru viaţa lumii, întreaga mulţime de oameni, care a luat parte la miracolul înmulţirii pâinii şi a peştilor, a plecat plină de neîncredere. Însă Petru şi apostolii au spus: „Unde să mergem? Tu singur ai cuvintele vieţii veşnice!”

 

Isus a spus: Luaţi şi mâncaţi: acesta este Trupul meu. Faceţi aceasta în amintirea mea.

 

Scrie mons. Comastri: „Noi credem în Euharistie pentru că credem în Cristos: şi aşa cum nu ne ruşinăm să credem în Cristos, la fel nu ne ruşinăm să credem în Euharistie. Chiar atunci când apare vreun dubiu sau depunem efort să credem şi să ne încredem pe deplin, trebuie să ne gândim la generaţiile nesfârşite de bărbaţi şi femei care au iubit Euharistia şi au crezut din toată inima. Să ne gândim la primele comunităţi, care pline de entuziasm celebrau Liturghia în case. Să ne gândim la martirii din primele secole care ardeau de dorinţa de a primi sfânta Împărtăşanie. Dar să ne gândim şi la Francisc din Assisi, care tremurând s-a oprit în pragul preoţiei pentru că nu se considera vrednic să devină ministru al Euharistiei. Să ne gândim la Leonardo da Vinci care, departe de ţară, dorea întărirea Sacramentului; la Galileo Galilei, mare om de ştiinţă, care cădea în genunchi în faţa Euharistiei; la Pascal care la 39 de ani a primit Viaticul plângând de bucurie; la Gulielmo Marconi care petrecea ore în adoraţie în faţa Tabernacolului deloc preocupat că pierde timpul cercetărilor sale... Au crezut! Aceasta înseamnă că misterul Euharistiei are în Cristos motivaţia mai mult decât suficientă pentru a fie primit şi crezut de oameni, de toţi oamenii din toate timpurile” (Predicate la buona notizia, LDC).

 

Într-un mod cu totul mişcător scrie cardinalul Van Thuan, care a petrecut 13 ani în lagărele de concentrare din Vietnam: „Nu voi putea niciodată să exprim marea mea bucurie: în fiecare zi, cu trei picături de vin şi una de apă în palma mâinii, am celebrat Liturghia. Acesta era altarul meu şi aceasta era catedrala mea... Euharistia a devenit pentru mine şi pentru alţi creştini o prezenţă ascunsă şi încurajatoare în mijlocul tuturor greutăţilor. Isus în Euharistiei a fost adorat clandestin de creştinii care trăiau cu mine, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în închisorile din secolul XX”. Şi povesteşte că a reuşit să ţină aproape de sine, în marele pat comun, câţiva creştini, aşa încât seara, când începea să se facă linişte, el celebra Liturghia şi îi împărtăşea pe tovarăşii săi, care făceau să ajungă şi la alţi prizonieri, în timpul nopţii, punguliţe cu pâine consacrată, şi se rânduiau în ture de adoraţie. Trăiau astfel forţa unei iubiri mari faţă de alţii, aşa încât aveau loc şi convertiri. Afirmă: „În toate timpurile şi în mod special în timpurile de persecuţie, Euharistia a fost secretul vieţii creştinilor: hrană a martorilor, pâine a speranţei. Ca şi martirii din Abitene spuneau: Noi nu putem trăi fără duminică, fără celebrarea Euharistiei” (se poate vedea întreaga mărturie în cartea Testimoni della speranţa, pp. 166 ş.u.).

 

Aceasta invită pe fiecare din noi, acum în timp de libertate, să ne întrebăm: cum doresc şi trăiesc Liturghia, Comuniunea, adoraţia în faţa lui Isus prezent în Euharistie?

 

Mărturia celor persecutaţi şi a martirilor trebuie să ne facă mai curajoşi şi mai puternici în credinţă. Aşa cum profetul Ilie, obosit şi descurajat, cu o pâine miraculoasă a mers 40 de zile şi 40 de nopţi spre muntele lui Dumnezeu, şi noi cu pâinea Euharistiei putem să mergem cu tăria lui Dumnezeu în toate zilele vieţii noastre până la întâlnirea deplină cu Domnul. „Cine mănâncă din această pâine va trăi în veci şi pâinea pe care eu o voi da este Trupul meu pentru viaţa lumii”, ne asigură Isus. (Sursa: don Roberto Rossi [13-06-2004]; http://www.qumran2.net; trad. pr. Isidor Chinez).

Papa, la Prima Sf. Împărtăşanie a copiilor în parohia unui preot român

 



Papa Francisc
în vizita la un preot roman din Italia

Radio Vatican - 26 mai 2013. «Cu ajutorul Maicii Domnului să creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu pentru a înţelege iubirea lui»: este mesajul pe care Papa Francisc, la prima sa vizită pastorală într-o parohie a diecezei de Roma, l-a lăsat copiilor şi credincioşilor din parohia „Sfinţii Elisabeta şi Zaharia”, în nordul Romei, unde duminică la 9.30 a celebrat Sf. Liturghie şi a dat Prima Sf. Împărtăşanie unui grup de 16 băieţi şi fetiţe.

În salutul de bun venit adresat Sfântului Părinte, parohul comunităţii, pr. Benoni Ambăruş – originar din dieceza de Iaşi – a remarcat că parohia, fiind situată la periferia metropolei, reprezintă în mod ideal santinela oraşului. Papa Francisc a răspuns cu spontaneitate la convingerea parohului:

● „Dragă primă santinelă, dragă a doua santinelă, dragi santinele, îmi place ce mi-ai spus: că periferia are un sens negativ dar şi un sens pozitiv. Ştii de ce? Pentru că în ansamblu, realitatea se înţelege mai bine nu de la centru, ci de la periferie. (…) Vă mulţumesc şi pentru modul în care m-aţi primit în această zi solemnă a Sfintei Treimi. (…) Să începem acum Sf. Liturghie, în spirit de reculegere, în tăcere, rugându-ne toţi împreună pentru toţi”.

La predica Sfintei Liturghii Papa a intrat în dialog cu copiii care s-au pregătit să primească în această zi Prima Sfântă Împărtăşanie.

Concert "Juvenes Ecclesiae" dedicat Fecioarei Maria, în catedrala din Iaşi (26 mai 2013)

Urs von Balthasar, teologul cel mai cultivat al secolului XX



Hans Urs von Balthasar
(12.08.1905-26.06.1988)

Hans Urs von Balthasar a fost unul dintre cei mai renumiţi teologi apuseni. Născut la 12 august 1905, la Lucerna (Elveţia), a urmat studii de germanistică, filozofie şi teologie la München, Viena, Berlin şi Lyon-Fourvière. Activitatea impresionantă a acestui eminent teolog şi gânditor, s-a concretizat în 74 de volume (de diferite dimensiuni), 445 de articole, 83 de traduceri şi 120 de prefeţe. Numele său se leagă de fondarea revistei Communio, de crearea „Institutului Sfântul Ioan” şi a editurii proprii „Johannes Verlag”. Bunul său prieten, cardinalul Henri de Lubac, îl descrie ca fiind „omul cel mai cultivat al secolului XX”. În timpul vieţii, aşa după cum însuşi spune într-un articol autobiografic din anul 1945, a străbătut „jungla literaturii noi” la Viena, Berlin, Zürich şi în alte părţi „mereu mai dezamăgit şi cu stomacul tot mai gol”.

 

Anul 1940 reprezintă pentru Balthasar întâlnirea cu Adrienne von Speyr, cea care, mai târziu, va căuta noi trepte ale urcuşului spiritual cu ajutorul acestui teolog şi, deopotrivă, părinte spiritual. Momentul întâlnirii a fost decisiv şi pentru Adrienne. În urma decesului soţului său, refuza să creadă în cuvintele „facă-se voia Ta” din rugăciunea „Tatăl nostru”. Când ea mărturiseşte această dificultate înaintea lui Balthasar, acesta îi explică faptul că prin această invocaţie „noi nu oferim lui Dumnezeu concursul nostru, ci disponibilitatea noastră, pentru ca El să poată pune stăpânire şi să dispună de noi după placul Lui”. Atunci, spunea ea, „el mi-a dat Pater-ul înapoi”. După expresia lui Balthasar, a fost ca şi cum „ar fi întors întrerupătorul şi ar fi aprins dintr-o dată toate luminile în sală” (Cf. Elio Guerriero, Hans Urs von Balthasar, Desclée, Paris, 1933, col. „Mémorie chrétienne”, p. 110). Viaţa Adriennei se schimbă radical. Balthasar „acompaniază” tot ceea ce misticii ar numi „călătorie în duh”. Cu răbdare şi competenţă, scrie un jurnal al faptelor şi cuvintelor pe care Adrienne i le dezvăluia ca unui adevărat părinte spiritual. Opera teologică a lui Balthasar se schimbă radical după această întâlnire care îl va marca pentru toată viaţa.