Domnul este rege pentru a ne da viață
pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (24 noiembrie 2024)
Lecturi biblice: Daniel 7,13-14; Apocalips 1,5-8; Evanghelia Ioan 18,33b-37; lecturi biblice
Omilie
Sărbătoarea de astăzi – „Cristos Rege” – a fost instituită de papa Pius al XI-lea în 1925 cu ocazia celebrărilor Anului Sfânt, când în lume se răspândeau noi forme de putere: sunt regimurilor totalitare. Biserica voia să contrapună „împărăția Domnului”. Isus nu este regele universului în felul regilor sau împăraților, adică după logica lumii. Cristos proclamă „stilul” regalității sale, total diferit de cel al lumii. Papa a stabilit această sărbătoare voind să afirme solemn autoritatea lui Cristos asupra întregii umanităţii şi a universului. Iniţial a fost fixată într-o duminică din luna octombrie. După ultima reformă liturgică, ea a fost reaşezată la încheierea anului bisericesc. Lecturile din această duminică au ca temă regalitatea Domnului, cerească și transcendentă [care trece dincolo de orizontul experienței și limitele ei]. Prima lectură constituie textul clasic al mesianismului apocaliptic: un „fiu al omului” care umblă pe nori și primește gloria de la Dumnezeu și autoritate veșnică asupra neamurilor: „cineva ca un fiu al omului venea pe norii cerului!” (Dan 7,13). Evanghelia relatează dialogul dintre Isus și Pilat, care se referă tocmai la natura regalității Domnului. Isus acceptă să fie numit rege în procesul dinaintea lui Pilat, numai că „împărăţia mea nu este din lumea aceasta. […] Dar acum împărăţia mea nu este de aici” (In 18,36). Regatul său nu aparține acestei lumi, chiar dacă începe în istorie devine definitiv în veșnicie. A doua lectură este un imn către Cristos care ne-a eliberat cu sângele său și se va întoarce pe norii cerului: „iată că vine cu norii şi orice ochi îl va vedea, chiar şi cei care l-au străpuns!” (Ap 1,7). Regalitatea lui Isus trece prin toate lecturile ce insistă asupra originii cerești a puterii sale. Domnul este rege pentru a ne da viață.
În prima lectură (Dan 7,13-14), figura „unui fiu al omului” este introdusă în contrast cu patru monștri marini reprezentând imperiile antichității: sunt patru fiare ce se ridică din abisul mării, reprezentând fiecare succesiunea împărăţiilor pământeşti din Orientul Antic, a babilonienilor, a mezilor, a perşilor şi cea a lui Alexandru cel Mare care degenerează în domnia lui Antioh al IV-lea Epifaniu, tiran teribil, persecutor al poporului biblic între anii 175-164. După moartea acestuia, are loc viziunea: „iată, cineva ca un fiu al omului venea pe norii cerului!” (v. 13). Expresia „fiul omului” nu indică nimic altceva decât o persoană care aparține rasei umane. Este un om prin care Dumnezeu învinge puterile răului. La sfârșitul viziunii „fiul omului” este identificat cu Israelul ultimilor timpuri, care va primi puterea pe care marile imperii o luaseră în stăpânire. Fiul omului este deci o persoană care reprezintă o comunitate căreia îi este conferită „împărăția lui Dumnezeu”. Iată profeția care alimentează speranța! Un om – poate Daniel se gândea la întregul popor al lui Dumnezeu – care primește putere și forța de la Dumnezeu să biruiască asupra popoarelor: „Lui i s-au dat stăpânirea, gloria şi domnia şi toate popoarele, neamurile şi limbile îl slujesc. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică, ce nu va trece, şi domnia lui nu va fi distrusă” (v. 14). Toate popoarele – aspectul etnic –, naţiunile – aspectul politic – şi oamenii de toate limbile – aspectul cultural – trebuie să-i slujească lui. Numai Isus Cristos [Mesia] va împlini această profeție, fără a subjuga pe nimeni, ci dându-și propria viață.
A doua lectură este luată din Apocalips (Ap 1,5-8) care este o scriere adresată celor șapte Biserici din Asia Mică supuse persecuției Imperiului Roman. Apocalipsa este o revelație. Autorul este în exil pe insula Patmos. Îl reprezintă pe „Isus Cristos este martorul cel credincios, primul născut dintre cei morţi şi Principele regilor pământului!” (v. 5). Vorbim despre o regalitate – „Celui care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său, lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin!” (v. 5-6) – dar conferită unei comunități, aceea a discipolilor lui Isus: „ne-a făcut o împărăţie, preoţi”. Ei trebuie să o exercite așa cum a făcut-o Domnul, nu prin mijloacele puterii, ci prin mărturia vieţii, ce se identifică cu preoția care aparține tuturor credincioșilor. Este o comunitate care dă glorie lui Dumnezeu nu prin rituri sau ceremonii religioase, ci prin practicarea dreptății între oameni. Regatul său este instituit cu sacrificiul vieții sale. Îi adună pe toți cei mântuiți, făcându-i preoți, adică slujitori sacri, capabili să-și ofere lui Dumnezeu propria viață.
Evanghelia după Ioan (In 18,33b-37) folosește procesul în fața lui Pilat ca loc de descoperire a regalității lui Isus. Acum se proclamă rege al unei împărății care vine direct de la Dumnezeu: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar acum împărăţia mea nu este de aici” (v. 36). Pilat nu înțelege: „Tu eşti regele iudeilor?” (v. 33). Dar, fără să vrea, pune pe cruce inscripția: „regele iudeilor” (In 19,21) [„Arhiereii iudeilor i-au spus lui Pilat: ‚Nu scrie: «Regele iudeilor», ci acela a zis: «Eu sunt regele iudeilor»’. Pilat a răspuns: «Ce-am scris, am scris»” (In 19,21-22)]. Este un reprezentant oficial al Imperiului Roman care îl prezentă pe Isus ca rege. Este izbitor că la întrebarea explicită a lui Pilat „Tu ești rege?”, „Isus i-a răspuns: «Tu spui că eu sunt rege»” (v. 37). Răspunsul sună neașteptat, căci a refuzat să fie făcut rege de mulțime cu ocazia înmulțirii pâinilor [„cunoscând că au de gând să vină şi să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur” (In 6,15)]. Domnul a fugit spre o altă direcție: pe munte singur cu Dumnezeu. Isus fuge de arbitrul celor puternici, dar când se află în fața puterii Romei prezente afirmă regalitatea sa: „Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr” (v. 37). „Regalitate” și „adevăr” face ca discuția să fie extrem de fascinantă, deoarece cititorul vede în ea un aspect subversiv, care dă peste cap criteriile pe care se întemeiază regalitatea lumii.
În evanghelie, Isus deține demnitatea regală. Conform celei de-a patra evanghelii [a lui Ioan], Domnul, în fața lui Ponțiu Pilat, declară în mod explicit regalitatea sa, dar precizează că împărăția sa nu este din această lume, ci mai degrabă este diferită de cea care se actualizează acestei lumi. De fapt, regatele lumii se caracterizează prin violența cu care impun ordinii sociale, cel mai adesea în favoarea unei mici minorități de oameni privilegiați. Pentru a evita orice risc de neînțelegere, Isus afirmă că împărăția sa constă în a depune mărturie despre adevăr. În limbajul biblic aceasta este echivalentul fidelității prin care Dumnezeu se raportează la această lume și la întreaga umanitate. A mărturisi adevărul înseamnă să-ți manifești fidelidatea față de Dumnezeu și față de întreaga lume. Isus a făcut-o nu numai prin cuvinte, ci prin el însuși practicând, până la moarte, fidelitatea față de Dumnezeu și față de frații.
Toată istoria merge spre glorie! Cu toții mergem în întâmpinarea Domnului, păstrând în adâncul inimii dorința de „a-l vedea” și a „rămâne în el”. „Regalitatea lui Isus este opusul exercitării puterii: este slujire, e dăruire de sine până la moarte” (Maurice Zundel). Domnul este rege pentru a ne da viață!
Bibliografia [anul B]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996; Bianchi E., http://www.monasterodibose.it; Biblia, Sapientia, Iași 2013; Brèthes Ch., Liturgia della festa. Anno B. Introduzioni, monizioni, proposte: un sussidio a foglietti separabili per preparare la messa, Messaggero Padova 1984; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B, Edizioni Paoline, Torino 1989; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Dehoniani Andria, https://dehonianiandria.it/category/liturgia-domenicale/; https://dehonianiandria.it/lectio/; don Bosco, https://www.donbosco.it/; Follo F., http://francescofolloit.blogspot.com; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Grilli M., https://diocesitivoliepalestrina.it/; Lefebvre S., https://francoisassise.wordpress.com/; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Piccolo G., http://www.clerus.va/content/clerus/it/omelie; Mela R., http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Ronchi E., http://avvenire.it; Rosini F., don Fabio Rosini - Pagina Archivio - Cerco il Tuo volto; L'Osservatore Romano; Sacchi A., http://nicodemo.net; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
