O Biserică în lume: liturgie

Se afișează postările cu eticheta liturgie. Afișați toate postările

sâmbătă, 20 aprilie 2019

Praeconium Paschale - Exsultet (latina)

Praeconium Paschale - Exsultet - latina (Vatican Basilica, 23 April 2011).

marți, 5 februarie 2019

Papa Francisc celebrează o Liturghie la Abu Dhabi [Emiratele Arabe] în stadion (5 februarie 2019)

Papa celebrează o Liturghie la Abu Dhabi [Emiratele Arabe Unite] în stadion (5 februarie 2019). Persoanele din stadion și din afară sunt 120.000 [4.000 musulmani].

Papa Francisc încheie astăzi vizita sa de trei zile în Emiratele Arabe Unite
cu o zi dedicată comunității locale (3-5 februarie 2019)
by Roberto Benotti.

miercuri, 19 decembrie 2018

O, vino [Aleluia] 17 – 24 decembrie

17 decembrie

O, Înţelepciune, care, ieşind din gura Celui Preaînalt, străbaţi lumea de la un capăt la altul, orânduindu-le pe toate cu putere şi blândeţe, vino şi ne învaţă calea înţelepciunii!

18 decembrie

O, Adonai, Stăpânul şi conducătorul casei lui Israel, care te-ai arătat lui Moise în rugul aprins şi i-ai dat Legea pe muntele Sinai, vino să ne eliberezi cu braţ puternic!

19 decembrie

O, mlădiţă din rădăcina lui Iese, care te înalţi ca un steag pentru popoare, în faţa ta vor amuţi regii pământului, pe tine te vor chema popoarele, vino şi ne eliberează, nu mai întârzia!

20 decembrie

O, cheie a lui David şi sceptru al casei lui Israel, care deschizi şi nimeni nu poate închide, care închizi şi nimeni nu poate deschide, vino şi scoate-i din temniţă pe cei ce zac în întuneric şi în umbra morţii!

21 decembrie

O, Emanuel, regele şi legiuitorul nostru, speranţa şi mântuirea neamurilor, vino şi ne mântuieşte, Doamne Dumnezeul nostru!

22 decembrie

O, rege al neamurilor, dorit de toate popoarele, piatră din capul unghiului care le uneşti pe toate, vino şi mântuieşte-l pe omul pe care l-ai plămădit din ţărână!

23 decembrie

O, rege al neamurilor, dorit de toate popoarele, piatră din capul unghiului care le unești pe toate, vino și mântuiește-l pe omul pe care l-ai plămădit din țărână!

24 decembrie

O, tu care răsari, strălucire a luminii veşnice şi Soare al dreptăţii, vino şi scoate-i din temniţă pe cei ce zac în întuneric şi în umbra morţii!

luni, 25 septembrie 2017

Domnul este bun și primește ultimul ca primul

Pelerini etiopieni la o ceremonie a focului sfânt în Paştele ortodox la Deir al-Sultan în mânăstirea din Ierusalim, Israel (AFP) [30.04.2016].

„Cine iubește pe Domnul se bucură în această sărbătoare frumoasă și luminoasă!

Slujitorul fidel intră vesel în bucuria Domnului său!
Cine a așteptat această zi în penitenţă acum primeşte răsplata.
Cine a sosit după ora nouă, să fie vesel dând mulțumire.
Cine a ajuns după ora doisprezece, să nu se îndoească, nu vă avea nici o daună.
Cine a întârziat până la ora trei după amiază, să vină fără ezitare.
Cine a sosit la ora cinci, să nu creadă că a venit prea târziu,
Pentru că Domnul este bun și primește ultimul ca primul.
Îngăduie odihnă lucrătorului de la ora cinci ca aceea de la prima oră.
Își face milă de ultimul și premiază pe primul.
Primului dă, ultimului îi dăruiește.
Apreciază faptele fiecăruia, laudă fiecare intenţie.
Intrați cu toții, deci, în bucuria Domnului nostru;
primii și al doilea, primiți toți răsplata;
cei bogați și cei săraci, dansați împreună;
fie că ați postit, fie că ați fost la sărbătoare,
să fiți cu toții în bucurie, cinstiți-l în această zi!
Banchetul este gata, bucurați-vă cu toții!
Hrana este abundentă, ajunge pentru toți,
nimeni să nu meargă flămând.
Gustați toți din banchetul credinței.
Gustați toți din dărnicia bunătății sale.
Nimeni să nu plângă de mizeria sa:
împărăția lui Dumnezeu este deschisă tuturor.
Niciunul nu se teme de moarte,
deoarece moartea Salvatorului ne-a eliberat.
Dominat de moarte, el a stins-o.
Cristos a înviat și domnește viața.
Lui să-i fie glorie și putere în vecii veciilor. Amin.

(Vestirea pascală a Bisericii orientale; tradus din limba italiană de pr. Isidor Chinez).

joi, 17 martie 2016

Duminica Floriilor (C): Pătimirea Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca

Isus e condamnat la moatre (1954) - de Ben Stahl

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/03/duminica-floriilor-patimirea-dupa-sfantul-luca-c.pdf

vineri, 12 iunie 2015

† Presfânta Inimă a lui Isus: Dumnezeu este un tată - are o inimă (omilie)

Presfânta Inimă a lui Isus - de Joseph Fanelli

Inima se zvârcoleşte în mine.

Lectura – Osea 11,1.3-4.8c-9: Aşa spune Domnul: „Când era tânăr Israel, îl iubeam şi din Egipt l-am chemat pe fiul meu. Eu l-am învăţat pe Efraim să meargă; ei îl luau pe braţele lor şi nu au cunoscut că eu i-am vindecat. Cu legături omeneşti îi trăgeam, cu corzi de iubire. Am fost pentru ei precum cei care îi ridică jugul pe umeri, deşi eu mă înclinam asupra lor ca să-i hrănesc. Inima se întoarce în mine şi măruntaiele mele se încălzesc împreună. Nu voi face după mânia mea aprinsă, nu-l voi nimici pe Efraim, pentru că eu sunt Dumnezeu, şi nu om, Cel Sfânt în mijlocul tău: nu voi veni împotriva cetăţii”.

Omilie

Ce este „inima” în limbajul curent? Este locul de unde izvorăsc sentimentele noastre: iubire şi ură, răzbunare şi iertare, iluzii şi deziluzii... La acest nivel, cuvântul „inimă” este des folosit, poate prea des, că se abuză de el.

Solemnitatea de astăzi ne face să descoperim însă sensul biblic la inimii, cu dimensiuni mai profunde şi teologice decât cele ale sentimentului. Descoperim inima lui Dumnezeu care „se zvârcoleşte” (lectura I: Os 11,1.3-4.8-9)...

Fragmentul aparţine părţii a doua din cartea lui Osea. În fragmentul precedent profetul a comparat Israelul cu o vie: acum îl descrie ca pe un copil mic, enumerând atenţiile pe care i le arată Dumnezeu.

Dumnezeu este plin de sentimente delicate faţă de poporul său: imaginile sunt luate din viaţa de fiecare zi: „l-am iubit pe Israel de când era copil”, „eu l-am învăţat să meargă ţinându-l cu mâinile mele”, „l-am condus cu bunătate, cu legături de gingăşie, l-am tratat ca un părinte care îşi ridică odorul la obraz, m-am aplecat asupra lui dându-i de mâncare”.

„De când Israel era copi”: Dumnezeu a iubit pe poporul său de la începutul vieţii sale ca naţiune, căci s-a născut ca naţiune o dată cu ieşirea din Egipt.

„M-am aplecat asupra lui”: şi în Orient cei mici stăteau cu plăcere pe pământ, astfel că tatăl pentru a-l lua în braţe trebuia să se aplece.

– Este scoasă în evidenţă providenţa divină care urmează poporul său chiar de la început şi nu-l părăseşte niciodată, în orice împrejurare fericită sau nefericită.

– La sfârşitul lecturii este scoasă în evidenţă diferenţa dintre iubirea lui Dumnezeu şi iubirea omului:

– omul trădează: Dumnezeu îşi menţine iubirea de-a lungul anilor;

– omul uită uşor: Dumnezeu îşi aminteşte şi rămâne fidel;

– omul trece de la iubire la ură: Dumnezeu în mod constant îşi arată afecţiunea faţă de popor, chiar şi atunci când acesta nu ar merita-o deloc;

– omul este egoist: Dumnezeu are grijă mai mult decât oricare dintre mame şi aceasta până la sfârşitul timpurilor când va veni să-l dea pe „propriul său Fiu unul-născut” oamenilor.

Devoţiunea faţă de Inima preasfântă a lui Isus nu trebuie considerată una dintre multele „devoţiuni”. Căci ea rezumă într-o formă foarte realistă iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, scoţând în evidenţă „inima” care în limbajul modern este considerată sediul oricărei afecţiuni. Și noi spuneam: „Te iubesc din toată inima”, s-au expresii similare; apoi avem cântece pe care le auzim mereu la radio şi televiziune, în care inima este partea sa importantă. Acest mod de a vorbi oamenilor, ales de Dumnezeu într-un timp cum este acesta al nostru – în care un rol important este dat inteligenţei şi raţiunii – este unul din acele moduri pe care l-a urmat Dumnezeu în mod constant de-a lungul secolelor, adaptându-se uzanţelor şi obiceiurilor poporului evreu înaintea popoarelor occidentale, astfel încât condiscendenţa sa faţă de omenire să apară mereu iluminată de o iubire fără margini.

Preocuparea preasfintei Inimi de fapt nu este decât aceasta: să arate că iubirea arzătoare – de care ne-a dat exemplu fără egal prin moartea sa pe cruce – nu numai că nu a scăzut, dar chiar caută în fiecare timp şi epocă forme mai adaptate pentru a se arăta, pentru a se face tot mai convingătoare şi, deci, să-i determine pe oameni să corespundă acestei iubiri.

Acele renumite „promisiune” ale sale făcute celor care o cinstesc în primele vineri ale lunii trebuie considerate în acest spirit. Departe de a reprezenta un fel de asigurare sau garanţie de intrare in paradis, aceste promisiuni vor să ne arate insistenţa cu care Dumnezeu îl urmăreşte pe om şi vrea să-l salveze. A convinge pe un creştin să se împărtăşească timp de nouă vineri a întâia înseamnă a-l purta la o familiarizare cu sacramentele pe care mai înainte le neglija, înseamnă a-l pune mai des în contact cu iubirea lui Dumnezeu care iartă şi se dăruieşte. Astfel, obişnuit să priviească mereu spre iubirea infinită a lui Dumnezeu – iar Inima preasfântă este imaginea concretă a acestei iubiri – formează în sufletul lui gândul şi mentalitatea că Dumnezeu este un tată care doreşte afecţiunea noastră şi e gata să ne primească în braţele sale în orice moment când ne îndreptăm spre el.

Acesta este scopul devoţiunii către Inima lui Isus: să marcheze în inima noastră încrederea în Dumnezeu în ciuda tuturor. Această dispoziţie – încrederea – îngăduie iubirii divine să ne salveze, aproape fără ca noi să ne dăm seama.

(pr. Isidor Chinez, Predicile mele).

marți, 9 iunie 2015

Taină, mister, sacrament

Semnificaţiile cuvântului „taină” şi ale cuvintelor echivalente (semn, simbol, icoană şi tip), prin care taina lui Dumnezeu se descoperă şi se însuşeşte, le vom lămuri urmărind utilizările lor în universul simbolic al revelaţiei iudeo-creştine folosit de sfintele Scripturi ale Vechiului Testament (VT) şi ale Noului Testament (NT).

1. Sfânta Scriptură, cartea tainei lui Dumnezeu.

Ceea ce noi numim în limba română „taină”, „mister” sau „sacrament”, în limba ebraică a VT se indică prin cuvântul sôd, care înseamnă „discurs intim”, consultaţie confidenţială, secret. Acest termen nu e tradus în Septuaginta (LXX) cu mystêrion decât în Sir 3,19: „Dumnezeu dezvăluie celor smeriţi tainele (mysteria) sale”. Limba aramaică desemnează cuvântul „taină” prin răz, termen tradus de LXX cu mystêrion („taină”) în Dan 2. Dan 2,18: Daniel şi tovarăşii lui postesc şi se roagă pentru lămurirea tainei (mystêrion); Dan 2,19: Dumnezeu arată limpede taina regelui (mystêrion tou basiléôs) într-o viziune nocturnă; Dan 2,27: Taina (mystêrion) văzută de rege şi lămurirea ei nu stă în putinţa oamenilor; Dan 2,28: Există un Dumnezeu în cer care dezvăluie tainele (mystêria); Dan 2,29: Cel ce dezvălue tainele (mystêria) lămureşte ce trebuie să se întâmple la sfârşitul zilelor; Dan 2,30: Taina (mystêrion) a fost arătată pentru lămurirea regelui; Dan 2,47: Dumnezeu este cel ce vădeşte tainele (mystêria) ascunse. „Taina regelui” desemnează planul şi acţiunea lui Dumnezeu cu privire la viitorul regelui, al împărăţiei babiloniene şi al împărăţiilor care vor urma. Lămurirea tainei văzute de rege într-o imagine simbolică (statuie) nu stă în putinţa niciunui pământean. Numai Dumnezeul cerului îşi dezvăluie planurile tainice şi intervenţiile sale în istorie (Dan 2,18-19.27-30.47).

Limba latină desemnează taina cu termenii mysterium şi sacramentum, ultimul provenind de la verbul sacrare, „a consacra, a sfinţi, a rezerva o realitate profană (persoane, obiecte, timpuri, locuri) unei divinităţi, împăratului sau naţiunii”, desemnând totodată şi realitatea consacrată, cel ce consacră şi actul consacrării. În vechime, sacramentum însemna şi jurământul militar cu care soldatul roman (persoană consacrată) se consfinţea zeilor Romei, fapt făcut vizibil cu o pecete de foc (signum) pe umărul stâng. Deci sacramentul se compune din cuvinte (formă) şi semne vizibile (materie). Dacă semnul este făcut bine, sacramentul este valid şi dacă e făcut de persoana împuternicită, sacramentul este licit. Noţiunile materie, formă, valid, invalid, licit şi ilicit vor deveni esenţiale pentru mentalitatea juridică occidentală în prezentarea teologiei sacramentale.

În limba greacă, cuvântul mystêrion provine fie de la verbul mýô, care înseamnă „a închide, a pune lacăt la gură, a tăcea, a nu povesti”, indicând un fapt nerevelat, necunoscut; sau de la verbul myéô, care înseamnă „a învăţa o doctrină sacră, a instrui, a iniţia, a introduce în doctrina şi practica cultuală sacră”. Sufixul (s)têrion, prezent în cuvântul mystêrion, indică instrumentul de revelare a misterului (cum de la verbul pínô = a bea, potêrion înseamnă potirul, adică instrumentul de băut) sau locul de iniţiere într-o realitate necunoscută şi revelarea acelei realităţi.

Am gustat şi am văzut (de sfânta Ecaterina din Siena)

O, dumnezeire veşnică, veşnică Treime, care, prin unirea naturii divine, ai dat atâta valoare sângelui Fiului tău unul-născut! Tu, Treime veşnică, eşti ca o mare adâncă în care, cu cât încerc să caut mai mult, cu atât găsesc mai mult şi cu cât găsesc mai mult, cu atât creşte mai mult setea de a te căuta. Sufletul meu nu este niciodată sătul de tine. Săturându-se în abisul tău, nu se satură, pentru că rămâne înfometat de tine şi doreşte tot mai mult, Treime veşnică, să te vadă cu lumina luminii tale.

Eu am gustat şi am văzut cu lumina intelectului în lumina ta abisul tău, Treime veşnică, şi frumuseţea creaturii tale. Pentru aceasta, văzându-mă pe mine în tine, am văzut că sunt chipul tău prin acea inteligenţă care îmi este dată din puterea ta, Părinte veşnic, şi din înţelepciunea ta, care este înţelepciunea Fiului tău unul-născut. Apoi, Duhul Sfânt, care purcede din tine, Tată, şi din Fiul tău, mi-a dat voinţa cu care să te pot iubi.

Într-adevăr, tu, Treime veşnică, eşti creator iar eu sunt creatură, şi am cunoscut – pentru că tu mi-ai dat inteligenţa atunci când m-ai recreat prin sângele Fiului
tău unul-născut – că eşti îndrăgostit de frumuseţea creaturii tale.

O, abis, o, Treime veşnică, o, dumnezeire, o, mare adâncă! Ce puteai să-mi dai mai mult decât pe tine însuţi? Tu eşti un foc ce arde mereu şi nu se consumă. Tu consumi orice iubire proprie a sufletului cu căldura ta. Tu eşti foc ce îndepărtează orice răceală şi luminezi minţile cu lumina ta, cu acea lumină cu care m-ai făcut să cunosc adevărul.

Oglindindu-mă în această lumină, te cunosc ca bine suprem, bine mai presus de orice bine, bine fericit, bine de neînţeles, bine de nepreţuit. Frumuseţe mai presus de orice frumuseţe. Înţelepciune mai presus de orice înţelepciune. Ba mai mult, tu eşti însăşi înţelepciunea, tu, hrană a îngerilor, care te-ai dat oamenilor cu foc de iubire.

Tu, haină ce acoperi orice goliciune a mea. Tu, hrană care îi hrăneşti pe cei înfometaţi cu dulceaţa ta. Tu eşti dulce fără nici o amărăciune. O, Treime veşnică!

(Din Dialogul despre providenţa divină, al sfintei Ecaterina din Siena: cap. 167, Gratiarum actio ad Trinitatem, ed. lat., Ingolstadii, 1583, f. 290-291; Breviarul II, Liturgia orelor, Editura Sapientia, Iași 2004, 1493-1494).

miercuri, 8 aprilie 2015

Ucenicii din Emaus

Cina din Emaus (1620) - de Velázquez
[Metropolitan Museum of Art, New York]

Evanghelia Luca 24,13-35: În aceeaşi zi, prima a săptămânii, iată că doi dintre discipolii lui Isus se duceau spre un sat al cărui nume era Emaus, care era cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând, i-a spus: „Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri! Ba mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. Atunci le-a spus: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?” Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el. Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!” Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon”. Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii.

Emaus

M-ai întâlnit pe drumul spre Emaus
Când coboram de tot dezamăgit;
Nu-nţelegeam de ce aflam repaus
Din graiul tău în sufletu-mi trudit.

Ştiai că mi s-au stins speranţe sfinte,
Ştiai că îndoiala m-a cuprins,
De-aceea mi-ai redat iar zel fierbinte
Şi iar lumina dalbă mi-ai aprins.

Erau momente calde şi divine
Şi retrăiam iar stările dintâi.
Dar, ajungând, văzând că pleci, străine,
Ţi-am zis, în casa mea să mai rămâi.

Ai acceptat şi ai cinat cu mine
Când în sfârşit, Isus, te-am cunoscut.
Mi-ai fost străin, acum îmi e ruşine
C-atâta drum nu te-am recunoscut.

Din calea deznădejdii ce coboară
Iar spre Ierusalim m-am reîntors
Şi spun celor răpuşi de vreo povară
Cum m-ai aflat pe ea, slăvit Cristos.

De-atunci, mereu treci călător prin lume
Căutând pe omul frânt şi-ndurerat…
Şi tu, mergeai spre moarte şi genune
De nu-ntr-o zi Isus te-ar fi aflat.

De mergi şi tu dezamăgit la vale
O voce sfântă te va asalta
Deschide inima, e Domnul, frate,
Să intre şi cu tine va cina.

de Simion Buzduga

miercuri, 18 februarie 2015

Miercurea Cenușii – Cenușa în Biblie și în istoria Bisericii

Începe perioada Postul Paștelui. Ce este Postul Mare? Este o perioadă specială din anul liturgic, în care poporul creştin se pregăteşte să celebreze Misterul Paştelui; este timp favorabil pentru a rămâne alături de Cristos care pe cruce săvârşeşte sacrificiul vieţii sale pentru întreaga omenire (cf. In 19,25).

Prima zi din această perioada de post este marcată de Miercurea Cenuşii. În această zi credincioşii primesc la biserică cenuşă pe cap, în semn de pocăinţă.

Cenuşa în Biblie. Originea obiceiului folosirii cenuşii în ritualuri religioase se pierde în negura preistoriei, dar găsim referinţe la această practică în tradiţia noastră religioasă descrisă în Vechiul Testament. Profetul Ieremia, de exemplu, cheamă la pocăinţă astfel: „Fiica poporului meu, încinge-te cu sac şi-ţi presară cenuşă pe cap” (Ier 6,26). Profetul Isaia, pe de altă parte, critică folosirea sacului şi a cenuşii, ca fiind nepotrivite pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu, dar astfel el ne arată că această practică este binecunoscută în Israel: „Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (Is 58,5). Profetul Daniel îi cere lui Dumnezeu să salveze Israelul, cu sac şi cenuşă ca semn al pocăinţei Israelului: „Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă” (Dan 9,3). Poate cel mai cunoscut exemplu de pocăinţă din Vechiul Testament implică de asemenea sac şi cenuşă. Când profetul Iona ascultă în sfârşit porunca lui Dumnezeu şi predică în marea cetate Ninive, predicarea lui este uimitor de eficientă. Cuvintele mesajului său sunt duse până la rege. „Şi a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă” (Iona 3,6). În Cartea Iuditei găsim acte de pocăinţă care specifică faptul că cenuşa era pusă pe capetele oamenilor: „Şi tot Israelul, bărbaţi, femei şi copii, locuitori ai Ierusalimului, au căzut cu faţa la pământ în templu, şi-au presărat cenuşă în cap şi au întins mâinile înaintea Domnului” (Idt 4,11; vezi şi 4,15 şi 9,1).

Chiar înainte de perioada Noului Testament, rebelii care luptau pentru independenţa evreilor, macabeii, se pregăteau pentru luptă folosind cenuşă: „Şi au postit în ziua aceea şi s-au îmbrăcat cu saci şi cenuşă au pus pe capetele lor şi şi-au rupt hainele” (1Mac 3,47; vezi şi 4,39). În Noul Testament, Isus se referă la folosirea sacului şi cenuşii ca semne ale pocăinţei: „Vai ţie, Corazin, vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile săvârşite în voi, de mult ar fi făcut pocăinţă în sac şi cenuşă” (Mt 11,21; Lc 10,13).

Cenuşa în istoria Bisericii. În ciuda tuturor acestor referinţe din Scriptură, există puţine relatări privind folosirea cenuşii în Biserică în primul mileniu de creştinism. Thomas Talley, un expert în istoria anului liturgic, afirmă că prima liturgie databilă clar a Miercurii Cenuşii, în care se vorbeşte despre presărarea cenuşii, se găseşte într-o carte liturgică din anul 960. Înainte de aceasta, cenuşa a fost folosită ca semn de admitere în Ordinul Penitenţilor. În secolul al VI-lea, ritul mozarabic spaniol cerea marcarea frunţii cu cenuşă când se accepta o persoană grav bolnavă în Ordinul Penitenţilor. La începutul secolului al XI-lea, abatele Aelfric nota că există obiceiul ca toţi credincioşii să ia parte la o ceremonie în Miercurea dinaintea Postului, care includea impunerea cenuşii. Spre sfârşitul acelui secol, Papa Urban al II-lea cerea folosirea generală a cenuşii în acea zi. Doar mai târziu această zi avea să fie numită Miercurea Cenuşii.

La început, clericii şi bărbaţii aveau cenuşa presărată pe capetele lor, în timp ce femeilor li se făcea semnul crucii cu cenuşă pe frunte. În cele din urmă însă ritualul folosit pentru femei a ajuns să fie folosit şi pentru bărbaţi. În secolul al XII-lea, s-a dezvoltat regula ca cenuşa să fie obţinută prin arderea ramurilor de palmier de la Duminica Floriilor din anul anterior. Multe parohii îi invită şi astăzi pe credincioşi să vină cu aceste ramuri de palmier la biserică, înainte să înceapă Postul, pentru un ritual de ardere a acestor ramuri după Liturghie[1].

Preotul pune cenuşă pe capul tuturor celor prezenţi care se apropie de el, spunând fiecăruia: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1,15).

Vă doresc un timp de post binecuvântat,

cu pace și bucurie în Domnul

cel care pentru noi și a noastra mântuire

a pătimit și a murit pe lemnul crucii!