† Duminica Floriilor (C): El s-a oferit cu totul [20 martie 2016]

Duminica Floriilor...

Pătimirea Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca (22,14-23,56).

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/03/duminica-floriilor-patimirea-dupa-sfantul-luca-c.pdf


Omilie

În acea zi în care a intră Isus în Ierusalim pe un măgar, se dezlănțui o neliniște. Cine i-a instigat? Cine a organizat aceasta? Nici redactorul relatărilor evanghelice nu a spus nimic, dar de bine de rău este o instigare. Matei, Marcu, Luca şi Ioan raportează niște sloganuri strigat de mulţime: „Osana fiului lui David! Binecuvântat să fie regele nostru!” Osana, adică salvează-ne! – Fiul lui David!, adică Mesia. – Regele nostru. Adică regele iudeilor. Şi cel mai uimitor este faptul că Isus – pentru prima dată, care este și ultima – îi lasă în pace. Până atunci el a refuzat presiunea populară: „Așadar, cunoscând că au să vină și să-l ia cu forța ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur” (In 6,15).

 

Şi Isus persistă şi semnalează: «Apoi, intrând în templu, a început să-i alunge pe vânzători, spunându-le: „Este scris: Casa mea va fi casă de rugăciune. Însă voi ați făcut-o peșteră de tâlhari”» (Lc 19,45-46). Se lega de templu, chiar dacă pentru a-i alunga pe comercianții care și-au stabilit buticurile acolo, se lega de Casa lui Dumnezeu, chiar dacă est un sacrilegiu prin excelenţă în ochii fariseilor şi a preoţilor. Isus ştie. Isus face oricum! În deplină cunoştinţă a consecinţelor la care poate să se aștepte. Și Luca continuă: „iar arhiereii și cărturarii, precum și mai-marii poporului, căutau să-l omoare. Dar nu găseau ce să-i facă pentru că tot poporul se ținea după el ca să-l asculte”. Ei se temeau să relanseze neliniștea din ziua precedentă. Sunt în aşteptare pentru timpului lor.

 

Şi timpul lor, va fi acela a lui Iuda, ceasul prinţului întunericului.

 

Iuda, om cu pumnalul, „sicaire” [ucigaș angajat], Iscarioth i-ar zice, nu îndrăznesc să spun că Iuda a fost un zelot, un terorist infiltrat în ceata lui Isus (cum? nu știe nimeni ştie, căci Isus doar l-a chemat!). Terorist infiltrat, probabil pocăit, dar a rămas în mâinile autorităţilor, care îl folosesc ca singura cale care ar conduce la Isus. I s-au promis treizeci de arginți, adică o mizerie, echivalentul la o lună sau două luni de salariu; desigur pentru că se considera că acțiunea nu merită mai mult. Dorești să-i dai o lecţie bună lui Isus?! După ce va fi pus în libertate, tu vei fi în pace. Cel puţin – nimica toată – îi va spune lui Iuda. Şi Iuda îi conduce noapte pe muntele Măslinilor unde Isus se ascundea, pentru câteva zile, probabil din ziua când a avut instigarea. Urmarea noi o cunoaștem.

 

Noi știm restul? Este atât de sigur?

 

Teoretic, cazul lui Isus, agitator religios, partizan al întoarcerii la izvoare, remarcat de Sinedriului – Consiliul suprem însărcinat cu afaceri religioase. Şi motivul principal al acuzării lui Isus vine din partea Sinedriului: „El a spus că Fiul lui Dumnezeu!” Este o blasfemie prin excelență. S-a alăturat de Templu. Sacrilegiu prin excelență. Au fost două capete de acuzare putând la moarte prin omorârea cu pietre. Dar mai-marele preoților va sesiza o altă ocazie nu va mai exista permiţându-le să-și păstreze mâinile curate: Isus cel zis Mesia, adică regele iudeilor, căci el s-a lăsat aclamat ca Rege în ziua revoltei. Şi ei vor face ca Pilat să-l condamne. Frumoasă perfidie: se va transmuta inculpatul pentru motive religioase într-un inculpat pentru motive politice!

 

Pentru Pilat este o afacere minoră. Isus nu are aere de periculos. Nu ameninţă siguranţa publică. În tot cazul nu este la fel ca teroristul care a fost prins în ziua revoltei: Baraba! Și Pilat, care cu toate acestea, nu putea fi plin de gingășie, nu l-a trimis cu invidie pe Isus pe cruce. Mai-marii preoților și membrii Sinedriului revoltând mulţimea, ceru moarte pentru Isus şi libertate pentru Baraba. «Pentru a treia oară le-a spus: „Dar ce rău a făcut acesta? Nu am găsit în el nicio vină care să merite moartea. De aceea îl voi pedepsi şi-l voi elibera”. Dar ei insistau, cerând cu strigăte puternice ca el să fie răstignit. Şi strigătele lor predominau. Atunci Pilat a decis să li se îndeplinească cererea». Așa că Pilat condamnă pe Isus la moarte. Îl dădu marilor preoți ale evreilor, oferindu-le oameni şi materialul necesar crucificării.

 

Nu a fost poporul evreu care a reclamat moartea lui Isus, dar puţinii oameni împinși de către mai-marele preoţilor şi membri ai Sinedriului. Pilat se supune cererii de condamnarea a  responsabililor, pentru care n-avea decât dispreţ. Şi întrucât afirma dispreţul său, a pus să se scrie acest semn ridicol pe cruce: Isus din Nazaret regele evreilor... Ridicol? Poate nu atât de mult!

 

În cele din urmă, însuşi Isus care l-a lăsat să facă. El s-a oferit. A fost decizia sa.

 

(pr. Jean Paul Bouland [2016]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.jeanpaulbouland.com/homelies-2016/).

 

Iosif, logodnicul Mariei

Se risipeau în nouri văpaia de vitralii.
Întâile ferestre clipeau în Nazaret.
Un susur de izvoare înfiora migdalii.
Şi ramuri de oleandri se legănau încet.

Cum trec pe vale stoluri, văzduhul săgetându-l,
aşa zburau suspine în umbre de-asfinţit.
Spre Miriam lăsându-şi în pragul nopţii gândul,
plângea în taină Iosif, însingurat, zdrobit.

„Iubire... crin de slavă ce mi te-a dat Lumina,
te-am răsădit în mine în cel mai sfânt ungher.
Dar turmele-nnoptării mi-au năpădit grădina,
strivind cu nepăsare petalele de cer.

Cu tine-odinioară umblam în rând cu îngeri,
treceam pe neştiute de pe pământ spre Rai.
Cum ai putut tot visul de nuferi albi să-l sângeri?
Cum ai strivit, fecioară, cununa ce-o purtai?

O, Miriam... ce umbră, ce spaimă mă străbate!
Toţi nuferii sunt negri, toţi îngerii, pământ.
În urma celei sfinte, mai sfinte decât toate,
ce-aş mai găsi în lume atât de alb şi sfânt?”

Peste mărimi de nouri, de foc şi de mărgele,
îşi îmbrăca amurgul efodul violet.
Doi ochi priveau departe, spre licăriri de stele.
Şi ramuri de-oleandri se legănau încet.

Deodată, dintre bezne, din buze asmodee,
cuvinte-abia şoptite au lunecat viclean...
„Zădărnicie... Iată. Fecioară sau femeie,
aripi imaculate, pe umeri de catran.

Cu lacrimi de copilă sau râs de curtezană,
acelaşi duh vă cheamă, acelaşi josnic zeu.
Sunt îngeri ce vă fură spre zări de neprihană.
Cu cât mai sus vă-nalţă, cu-atât cădeţi mai greu.

Nu. Nu tăcea. N-ascunde. Ci spune-o tuturora.
Adună-n zori bătrânii, precum în Lege-i scris.
Luaţi în mână pietre. Loviţi, cum cere Tora!
Să piară dar ucisă... ca visul meu ucis?”

„Să piară? Nicidecum. Vai, gândul mă-nspăimântă.
Ea totuşi e un înger, o stea între femei,
un strop curat de rouă, un psalm din cer, o sfântă.
Iar dacă e vreo pată, nu, nu-i din vina ei.

Aş vrea s-alerg, o, Doamne, s-o mângâi de suspine.
Dar mi-e atât de teamă, aşa-s de-nfiorat...
Nu de ocara lumii, Părinte, ci de Tine!
Mă poţi privi alături de-un înger întinat?”

Şi clipele zburară. O mână dintre stele
a lunecat să-nchidă tot zbuciumul secret.
Dormeau demult sub streşini perechi de rândunele.
Şi ramuri de-oleandri se legănau încet.

Târziu, în ceas albastru, din liniştea-nstelată,
spre inima rămasă între un „da” ş-un „nu”,
o cale de lumină s-a aşternut deodată
şi, din vitralii stinse, un înger apăru.

„Nu-ţi fie teamă, Iosif, căci Miriam fecioara
nu şi-a călcat cuvântul cel dat în legământ.
Ci Duhul veşniciei Şi-a tăinuit comoara
în trupul fără pată, în vasul cel mai sfânt.

Ci ea va naşte lumii Nemuritorul Rege.
Şi vei numi copilul Ieşua, Salvator.
Căci va salva poporul de orice fărdelege,
de patima ce leagă c-un lanţ înrobitor”.

Noian de bucurie! C-un larg avânt de-aripă,
sări din umbră Iosif, de-un cântec sfânt pătruns.
„O, Miriam... iubire... Cum am putut o clipă
să nu-nţeleg nici slava, nici rana ce-ai ascuns?”

Curând urcară zorii, maramă aurie.
Cerneau migdalii floare pe jilave poteci.
Iar Miriam şi Iosif treceau cu bucurie,
ducând cu ei secretul ce i-a unit pe veci.

*

Prieteni buni, adesea când vine vestitorul
şi-ntr-un cămin aduce Cuvântul lui Cristos,
vedem că soţu-n care Se naşte Salvatorul
e ne-nţeles adesea de cel necredincios.

Şi soţ lângă soţie, şi frate lângă soră,
părinţi lângă odrasle duc viaţa ca străini.
Şi se desparte mama de fiică şi de noră,
prieteni de prieteni, vecinul de vecini.

În loc să preţuiască lumina vieţii sfinte
pe care-o pune-n suflet Cuvântul cel de preţ,
ei, cei mai de aproape, cei dragi de mai ‘nainte
sunt gata-acum de sfadă, de ură, de dispreţ.

Dar dacă toţi ne-ntoarcem cu faţa către Soare,
Isus din nou adună şi Tată şi copii.
Isus desparte-o clipă în lumea trecătoare,
dar tot El ne uneşte, în El, pe veşnicii!
 

de Costache Ioanid

† Sfântul Iosif [19 martie]: A făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului (omilie)

Visul lui Iosif...

Evanghelia – Matei 1,16.18-21.24a: Iacob i-a dat naştere lui Iosif, soţul Mariei, din care s-a născut Isus, cel care se numeşte Cristos. Naşterea lui Isus Cristos însă a fost astfel: mama lui, Maria, fiind logodită cu Iosif, înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o expună, a vrut să o lase în ascuns. Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului.

 

 

Omilie

 

Cine a citit Scriptura ştie că nici un proiect de viaţă şi de mântuire nu poate să apără vreodată din voința omului. Mântuirea este rodul unei ascultări prompte, imediate, neașteptat, fără rezerve la voința manifestată de Dumnezeu. Din confruntarea între creația lui Adam şi Eva şi noua creație a Maria şi lui Isus, este posibil să descoperim rolul lui Iosif în misterul răscumpărării şi mântuirii. La prima creație ca și la a doua totul este din voința lui Dumnezeu, nimic nu este prin voia omului.

 

Domnul creează pe Adam, doar el îl vede. Pentru el nu este bine ca omul să fie singur. Decide să-i facă un ajutor corespunzător. Înainte a creat pentru el toate animalele. Dar pentru Adam nu a găsit un ajutor care să-i corespondă. Apoi din coasta lui o trage pe Eva. Adam o recunoaşte ca os din oasele sale şi carne din carnea sa. Eva i-a fost dată lui Adam ca mireasă, ca soţie. Totul este făcut de Dumnezeu, totul este dat de Dumnezeu. Nimic nu este făcut de om. Nimic. Omul se dă pe sine însuşi. Dumnezeu este autorul vieții sale.

 

Domnul creează Noua Evă, creează din carnea şi sângele părinţilor săi. Ia creat imaculată, curată, plină de har, plină de Duhul Sfânt. Vrea ca ea să fie mama Fiului său divin. Ea însă nu poate trăi acest mister singură. Are nevoie de un ajutor care să o protejeze, să o apare, să o hrănească, să o susțină. Acest ajutor nu poate veni printr-o simplă logodnă. Ar trebui un ajutor pe care Maria şi Iosif încearcă să-l dea. Însă ar fi după voința omului şi nu după voința lui Dumnezeu. Dumnezeu nu iubește ca în proiectul său de mântuire să se introducă voința omului. Ar trebui să stea afară. Nu este permisă pătrunderea în nici un fel.

 

Pentru că Dumnezeu poate să decidă totul, stârnește în inima lui Iosif voința de a o lăsa pe Maria. Când decizia este luată, atunci când nimic nu este rodul voinței omului, Dumnezeu intervine imediat şi stabileşte condiţiile divine pentru realizarea planului său de mântuire. Iosif ia pe Maria ca soția sa. Trebuie să-l ia și pe Isus ca Fiul al său adevărat, ca un fiu născut din inima sa, dar nu din trupul său. Trebuie să-i dea Fiului descendența regală umană, trebuind să facă un adevărat fiu al lui David. Cu Maria va trebui să trăiască într-un raport pur şi cast. Va trebui să o iubească cu toata inima sa. Trupul său nu este al Mariei. Trupul Mariei nu este al său. Acesta Domnul a decis-o. Iosif ar trebui să o facă. Și Iosif face.

 

Mântuirea este pur ascultare. Noe salvează lumea prin ascultare. În Abraham sunt binecuvântate toate neamurile prin ascultare. Moise coboară în Egipt prin ascultare. Profeţii anunță Cuvântul lui Dumnezeu prin ascultare. Maria devine Mama Fiului celui Preaînalt prin ascultare. Iosif a fost soțul cast al Mariei şi tatăl după inima lui Isus Cristos prin ascultarea fără întârziere şi imediată. Isus Cristos răscumpără lumea prin ascultarea deplină a voinţei Tatălui. Apostolii merg în lume datorită ascultării de o poruncă veșnică a Domnului Isus care le-a dat-o lor.

 

Dacă am citi viaţa lui Iosif am putea observăm că tot ceea ce a făcut pentru Isus şi Maria a făcut-o întotdeauna prin ascultarea de voința Domnului. Nimic nu a fost din voința sa. Mereu la comanda este Domnul. Iosif este un om mut înaintea lui Dumnezeu şi pentru că este mereu în ascultarea unei posibile porunci căruia dă ascultare grabnic și imediată. Fără cuvânt, pentru că totul este la el urechea.

 

Fecioară Maria, mama răscumpărătorului, îngerii, sfinții, faceți-mă mut și mereu ascultător!

 

 

(Movimento Apostolico [19.03.2016]; traducător  pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net).

 

 

Duminica Floriilor (C): Pătimirea Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca

Isus e condamnat la moatre (1954) - de Ben Stahl

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/03/duminica-floriilor-patimirea-dupa-sfantul-luca-c.pdf

Crucea vorbește...

Isus i-a crucea pe umeri - de Anatoly Shumkin

„Pe cerul cel mai întunecat, crucea rămâne cel mai mare semn al iubirii și cel mai mare motiv de speranță” (P. Gratry).

 

Fie ca vrei sau nu vrei, crucea este aceea care a salvat lumea. De fapt nu crucea, ci Cristos pe cruce. A dus la împlinire opera mântuirii, nu atât prin vestirea Fericirilor nici prin minunile sale, cât mai ales prin cruce, despuere, neputință, durere, moarte…

 

Acolo atârnând între cer și pământ, cu trupul său înroșit de sânge, a proclamat în fața universului care stătea în uimire împlinirea Scripturilor: „Consumatum est” („S-a împlinit”) (In 19,30).

 

De atunci și până la sfârșitul timpurilor, calea mântuirii se identifică cu calea crucii. Mereu răsună: „Ia-ți crucea și urmează-mă!”

 

Și răspunsul tău?

 

– Care cruce? Acea? Nu! Vreau alta! Nu vreau singurătate, frig, oboseală, luptă comtinuă împotriva naturii… Altceva… O cruce frumoasă… Ceva de decor… și nu prea greu…

 

– Dar nu există o astfel de cruce. Poate la raionul de jucării… Grea sau ușoară, crucea ta este pe măsura ta și e diferită de toate celălalte.

 

„Era prin luna februarie a anului 1206. Sfântul Francisc, alungat de acasă din Assisi de către tatăl său, luat în râs de prieteni, batjocorât de mulțime, a fugit rușinat spre muntele din apropiere. Nu departe de margirea orașului a ajuns în fața bisericuției crăpate a sfântului Damian. Voia să intre încă odată, după ce fusese de atâtea ori, să se arunce la picioarele Răstignitului plângându-și mizeria. Era părăsit de toți.

 

Se simțea atât de singur!... „În biserică se lăsă să cadă în genunchi şi-şi ridică braţele spre cruce ca unul care înneacă. Nu ştiu să spună nici un cuvânt. Contampla crucea unde era pictat un Isus cu o privire blândă care te urmăreşte şi, de fiecare parte, în colţuri, sfinţi şi îngeri. Se abandonă total; ochii în ochii lui Cristos, mâinile şi inima deschise pentru a primi acea lumină de care era flămând sufletul său. Și Isus ţinea deschise braţele sale, îmbrăţişând lumea întreagă. Crucea era din lemn şi pictată; Francisc de o culoare vie şi însângerată. Între cruce şi el era aerul şi penumbra. Dar mai era între ei iubirea, care nu se vede, şi toate rugăciunile bătrânului paroh şi ale ţăranilor, rugăciunile şi lacrimile tuturor oamenilor şi ale întregului univers.

 

Tăcere. Francisc plângea şi în această tăcere, crucea vorbi. Ea vorbea. Pe cruce, Isus se mişca: trupul tremura, capul se ridică şi ochii prinseseră viaţă, ca ai unui om viu; gura fremăta şi buzele se deschideau şi se închideau. Și cu o voce mai frumoasă ca un cântec, Cristos îi spuse:

 

– Reclădeşte biserica mea care cade în ruină.

 

De trei ori. Si apoi capul se plecă din nou pe umăr, ochii s-au stins; şi nu mai era decât o simplă cruce de lemn. Dar Isus îi vorbise. Prin această voce, Isus coborâse de pe cruce.

 

Două iubiri – cea divină şi cea umană – se întâlniseră. Și în sufletul lui Francisc înflori un trandafir de lumină sângerândă.

 

– Isuse! Isuse! strigă el nu mai sunt eu, eu sunt Tu însuşi.

 

Și căzu cât era de lung plângând de fericire”. (Félix Timmermans, La harpe de saint François, Bloud et Gay, Paris 1933; trad. pr. Isidor Chinez).

Lui i-a vorbit, indicându-i drumul pe care apoi l-a urmat în viață.

 

Ție îți spune ceva crucea lui Cristos?

 

Privește-o… îngenunchiază… fă tăcere… ascultă…

 

 

(Chinez Isidor, Predici).

Sfinţii şi convertiţii au înţeles puţin din înspăimântătoarele dimensiuni ale păcatului

 

Sfinţii şi convertiţii au înţeles câtuși de puţin

înspăimântătoarele dimensiuni ale păcatului.


Le-a înţeles puţin Oscar Wild,
poetul convertit în închisoare
unde îşi ispăşea nelegiuirile.

 

Catastrofă şi moarte e primul păcat mortal – scrie el –  

dar înspăimântător de trist este al doilea păcat,
„deoarece cel care păcătuieşte a doua oară
trezeşte un suflet mort spre a-l pedepsi,
îl trage din giulgiul lui pătat de sânge,
îl face să sângereze din nou,
îl face să sângereze cu picături mari de sânge,
îl face să sângereze în zadar”.

(Oscar Wild, Balada puşcăriei din Reading).

Rugăciunea unui suflet abantonat…



Papa care plânge...

Rugăciunea cea mai fierbinte este cu adevărat cea mai potrivită şi mai puternică pentru a obţine orice lucru, iar cea mai nobilă dintre toate lucrările este cee zămislită de un spirit abandonat. Cu cât spiritul este mai abandonat, cu atât rugăciunea și lucrarea sunt mai puternice, nobile, folositoare, vrednice de laudă şi desăvârsite. Spiritul abandonat poate totul.

 

Dar ce este un spirit abandonat? Un spirit abandonat este acela care nu se tulbură de nimic, care nu este legat de nimic, care nu şi-a legat binele său suprem de nimic altceva, care nu ia câtuşi de puţin în seamă ceea ce este al său, care este complet cufundat în voinţa divină şi ieşit din sine însuşi. Nimeni nu poate îndeplini vreodată o lucrare, oricât de umilă ar fi ea, dacă nu primeşte de acolo putere şi tărie.

 

Omul trebuie să se roage atât de înfocat, încât să dorească nespus ca toate membrele, toate puterile sale, ochii, urechile, gura, inima şi toate simţurile sale să-şi dea osteneala în rugăciune şi nu trebuie să înceteze rugăciunea mai înainte de a simţi cum se uneşte cu cel care este prezent şi la care se roagă: Dumnezeu.

 

(Meister Eckhart, Cartea consolării divine,  Editura Herald, București).

Miserere [Ai milă de mine] de Gregorio Allegri (Psalmul 51 [50])

 

 

Ai milă de mine, Dumnezeule

Psalmul 51 (50)

¹ Maestrului de cor. Psalm. Al lui David.

² Când a venit la el profetul Natan
după ce păcătuise cu Batșeba.

³ Ai milă de mine, Dumnezeule,

după marea ta bunătate,
și, după mulțimea îndurărilor tale,
șterge fărădelegea mea!

⁴ Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea

și curăță-mă de păcatul meu!
⁵ Căci recunosc fărădelegea mea
și păcatul meu stă pururi înaintea mea.

⁶ Împotriva ta, numai împotriva ta am păcătuit

și ce-i rău înaintea ta am făcut.
De aceea, tu ești drept în sentințele tale
și nepărtinitor în judecățile tale.

⁷ Căci, iată, în nelegiuire m-am născut

și în păcat m-a zămislit mama mea!
⁸ Iată, ție îți place adevărul în adâncul [inimii],
fă deci să pătrundă înțelepciunea înlăuntrul meu!

⁹ Stropește-mă cu isop și voi fi curat,

spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada!
¹⁰ Fă să aud [un cuvânt] de bucurie și veselie
și oasele pe care le-ai zdrobit vor tresălta!

¹¹ Întoarce-ți fața de la păcatele mele

și șterge toate nelegiuirile mele.
¹² Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule,
și un duh statornic înnoiește înlăuntrul meu!

¹³ Nu mă alunga de la fața ta

și duhul tău sfânt nu-l lua de la mine!
¹⁴ Dă-mi înapoi bucuria mântuirii tale
și întărește-mă cu duh binevoitor!

¹⁵ Atunci voi învăța pe cei fără de lege căile tale

și cei păcătoși la tine se vor întoarce.
¹⁶ Mântuiește-mă de sânge, Dumnezeule,
Dumnezeul mântuirii mele,
și limba mea va preamări dreptatea ta!

¹⁷ Doamne, deschide-mi buzele

și gura mea va vesti lauda ta!
¹⁸ Pentru că jertfele nu-ți sunt plăcute
și, chiar dacă ți-aș aduce,
arderile de tot nu te-ar mulțumi.

¹⁹ Jertfa mea, Dumnezeule, este duhul smerit,

inima căită și smerită, Dumnezeule, n-o disprețui!
²⁰ În bunătatea ta, [Doamne], fă bine Sionului
și reclădește zidurile Ierusalimului!

²¹ Atunci îți vor fi plăcute jertfele de dreptate,

arderile de tot și ofrandele;
atunci ți se vor oferi viței pe altarul tău.

(sursa: http://www.bibliacatolica.ro/91/23-Psalmi.html).

Miserere mei, Deus

Miserere mei, Deus: secundum magnam misericordiam tuam.
Et secundum multitudinem miserationum tuarum, dele iniquitatem meam.
Amplius lava me ab iniquitate mea: et a peccato meo munda me.
Quoniam iniquitatem meam ego cognosco: et peccatum meum contra me est semper.
Tibi soli peccavi, et malum coram te feci: ut justificeris in sermonibus tuis, et vincas cum judicaris.
Ecce enim in iniquitatibus conceptus sum: et in peccatis concepit me mater mea.
Ecce enim veritatem dilexisti: incerta et occulta sapientiae tuae manifestasti mihi.
Asperges me hysopo, et mundabor: lavabis me, et super nivem dealbabor.
Audi tui meo dabis gaudium et laetitiam: et exsultabunt ossa humiliata.
Averte faciem tuam a peccatis meis: et omnes iniquitates meas dele.
Cor mundum crea in me, Deus: et spiritum rectum innova in visceribus meis.
Ne proiicias me a facie tua: et spiritum sanctum tuum ne auferas a me.
Redde mihi laetitiam salutaris tui: et spiritu principali confirma me.
Docebo iniquos vias tuas: et impii ad te convertentur.
Libera me de sanguinibus, Deus, Deus salutis meae: et exsultabit lingua mea justitiam tuam.
Domine, labia mea aperies: et os meum annuntiabit laudem tuam.
Quoniam si voluisses sacrificium, dedissem utique: holocaustis non delectaberis.
Sacrificium Deo spiritus contribulatus: cor contritum, et humiliatum, Deus, non despicies.
Benigne fac, Domine, in bona voluntate tua Sion: ut aedificentur muri Ierusalem.
Tunc acceptabis sacrificium justitiae, oblationes, et holocausta: tunc imponent super altare tuum vitulos.

[sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Miserere_(Allegri)].