Acel Bun Păstor care îl ia pe Iuda pe umeri...

Isus Cristos ca Bunul Păstor (300–350 d. Cr.);

Early Christian period, Marble, Rome.

Papa Francisc, deschizând în seara zilei de joi, 16 iunie 2016, în „Sfântul Ioan din Lateran” întrunirea Diecezei de Roma, a vorbit despre un vechi capitel medieval care într-o parte îl reprezintă pe Iuda şi în cealaltă pe Isus care-l poartă pe umeri pe trădătorul de acum mort: „Părintele Primo Mazzolari a făcut un discurs frumos despre asta, era un preot care a înţeles bine această complexitate a logicii Evangheliei: a-şi murdări mâinile ca Isus, care nu era curăţat, mergea la oameni şi îi lua pe oameni aşa cum erau, nu aşa cum trebuiau să fie”.

Fațada bazilicii Sfânta Maria Magdalena de Vézelay,

Yonne, France.

Francisc a făcut referinţă la un capitel de la bazilica din Vézelay, în Burgundia, dedicată sfintei Maria Magdalena, care se ridică pe drumul care duce la Santiago de Compostella. O biserică ce are o perfectă arhitectură romanică bine păstrată, ţintă a pelerinajelor în Evul Mediu, cu mii de persoane care veneau să invoce milostivire privind la exemplul femeii care a întâlnit profunda compasiune a lui Cristos şi a fost prima martoră a învierii sale. Sus, pe primul capitel din dreapta pentru cel care intră, există o sculptură mai puţin cunoscută, şi din cauza înălţimii la care este aşezată, la circa douăzeci de metri de la pământ. O sculptură care văzută de aproape uimeşte şi descumpăneşte. Într-o parte se vede Iuda spânzurat, cu limba scoasă, înconjurat de diavoli. Şi până aici nimic nou: există atâtea reprezentări ale sfârşitului sinucigaş dramatic şi violent al apostolului care l-a trădat pe Iuda vânzându-l pentru treizeci de dinari. Surpriza vine de la cealaltă parte a capitelului. Se vede un om care poartă pe umeri trupul lui Iuda. Acest om are o grimasă stranie pe faţă: jumătate de gură apare supărată, cealaltă jumătate zâmbitoare. Omul este îmbrăcat cu o tunică scurtă şi este un păstor. Este Bunul Păstor care poartă pe umerii săi oaia pierdută, cea de-a o suta oaie pe care pentru a o căuta le-a lăsat pe celelalte 99. Artistul care a sculptat scena şi călugărul care a inspirat-o a voit să reprezinte ceva extrem, imaginând că şi pentru Iuda a fost mântuire.

Ca un comentariu al acestei imagini, papa Francisc a citat o omilie pe care părintele Primo Mazzolari, parohul de Bozzolo, precursor al Conciliului Vatican al II-lea, a ţinut-o în Joia Sfântă din anul 1958, dedicată tocmai lui „Iuda, trădătorul”. „Sărmanul Iuda! – a început preotul – Ce i-a trecut prin suflet eu nu ştiu. Este unul dintre personajele cele mai misterioase pe care noi le găsim în Pătimirea Domnului. Nu voi încerca nici să vă explic asta, mă mulţumesc să vă cer un pic de milă faţă de sărmanul nostru frate Iuda. Nu vă ruşinaţi să asumaţi această fraternitate. Eu nu mă ruşinez, pentru că ştiu de câte ori l-am trădat pe Domnul; şi cred că niciunul dintre voi nu trebuie să se ruşineze de el. Şi numindu-l frate, noi suntem în limbajul Domnului. Când a primit sărutul trădării, în Ghetsemani, Domnul i-a răspuns cu acele cuvinte pe care nu trebuie să le uităm: «Prietene, cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului!»”.

„Prietene! Acest cuvânt – continuă Mazzolari – care exprimă duioşia infinită a carităţii Domnului, vă face să înţelegeţi de ce eu l-am numit în acest moment frate. A spus în cenacol: nu vă voi numi servitori, ci prieteni. Apostolii au devenit prietenii Domnului: buni sau nu, generoşi sau nu, fideli sau nu, rămân mereu prieteni. Noi putem trăda prietenia lui Cristos, Cristos nu ne trădează niciodată pe noi, prietenii săi; şi atunci când nu merităm, şi atunci când ne revoltăm împotriva lui, şi atunci când îl negăm, în faţa ochilor săi şi a inimii sale, noi suntem mereu prietenii Domnului. Iuda este un prieten al Domnului şi în momentul în care, sărutându-l, consuma trădarea Învățătorului”.

După ce a amintit sfârşitul disperat al apostolului trădător, Mazzolari încheia: „Iertaţi-mă dacă în această seara care ar fi trebuit să fie de intimitate, eu v-am adus consideraţii aşa de dureroase, dar eu îl iubesc şi pe Iuda, este fratele meu Iuda. Mă voi ruga pentru el şi în această seară, pentru că eu nu judec, eu nu condamn; ar trebui să mă judec pe mine, ar trebui să mă condamn pe mine. Eu nu pot să nu mă gândesc că şi pentru Iuda milostivirea lui Dumnezeu, această îmbrăţişare de caritate, acel cuvânt prieten, pe care i l-a spus Domnul în timp ce el îl săruta pentru a-l trăda, eu nu pot să nu mă gândesc că acest cuvânt n-a intrat în inima sa sărmană. Şi probabil în ultimul moment, amintindu-şi de acel cuvânt şi de acceptarea sărutului, şi Iuda a simţit că Domnul încă îl iubea şi îl primea printre ai săi de acolo. Probabil că primul apostol care a intrat împreună cu cei doi tâlhari. Un cortegiu care cu siguranţă pare că nu face cinste Fiului lui Dumnezeu, cum îl concepe vreunul, dar care este o măreţie a milostivirii sale”.

„Şi acum, înainte de a relua Liturghia, voi repeta gestul lui Cristos la ultima cină, spălând pe copiii noştri care-i reprezintă pe apostolii Domnului în mijlocul nostru, sărutând acele picioruşe nevinovate, lăsaţi-mă să mă gândesc un moment la Iuda pe care-l am înlăuntrul meu, la Iuda pe care probabil şi voi îl aveţi înlăuntrul vostru. Şi lăsaţi ca eu să-i cer lui Isus, lui Isus care este în agonie, lui Isus care ne acceptă aşa cum suntem, lăsaţi ca eu să-i cer, ca har pascal, să mă numească prieten”.

(cf. Tornielli Andrea în Vatican Insider, 17 iunie 2016; sursă:http://www.ercis.ro).

† Sfințirea Bazilicii din Lateran [9 noiembrie 2014]: În casa Tatălui (omilie)

Bazilica Sfântul Ioan Botezătorul din Lateran

Inscripția de pe bazilică în latinește: „Mama și capul tuturor bisericilor din orașul Roma şi de pe tot pământul”.



Evanghelia – Ioan 2,13-22: Paștele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim. Și a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi și de porumbei și pe schimbătorii de bani șezând acolo. Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toți din templu, la fel ca și oile și boii; a împrăștiat monedele schimbătorilor de bani și a răsturnat mesele, iar celor care vindeau porumbei le-a zis: „Luați acestea de aici! Nu faceți casa Tatălui meu casă de negustorie”. Discipolii lui și-au adus aminte că fusese scris: «Zelul pentru casa ta mă mistuie». Așadar, l-au întrebat iudeii și i-au zis: „Ce semn ne arăți că ai dreptul să faci acestea?” Isus le-a răspuns: „Dărâmați acest templu și în trei zile îl voi ridica!” Așadar, i-au zis iudeii: „Acest templu a fost construit în patruzeci și șase de ani și tu în trei zile îl vei ridica?” Însă el vorbea despre templul trupului său. Deci, când a înviat din morți, discipolii lui și-au amintit că a spus aceasta și au crezut în Scriptură și în cuvântul pe care îl spusese Isus.

 

Isus alungă vânzătorii din templu (1610-1615) - 
de  Cecco del Caravaggio

 

Omilie

 

 

Astăzi este sărbătoarea sfinţirii bazilicii Sfântul Ioan Botezătorul din Lateran, biserica cea mai veche din Occident, sediul episcopului Romei. Fragmentul evanghelic ales pentru această celebrare povesteşte un gest săvârşit de Isus la Ierusalim cu ocazia sărbătorii iudaice a Paştelui (In 2,13-22). Întrând în templu, el vede în „atriul neamurilor” – spaţiu rezervat non-evreilor – că a fost transformat în loc de vânzare a animalelor pentru jertfe: un loc pe care Dumnezeu l-a voit ca şi „casă de rugăciune pentru toate naţiunile” şi ajuns o piaţă. Atunci zelul, iubirea arzătoare a lui Isus faţă de Dumnezeu, Tatăl său şi pentru casa sa se dezlănţuie cu forţă: „făcând un bici din funii, i-a izgonit pe toţi afară din templu, împreună cu oile şi boii, a aruncat pe jos banii schimbătorilor şi le-a răsturnat tarabele”.

 

Este vorba despre un gest profetic, scandalos, care dă peste cap obiceiurile fixate de tradiţie şi actualizează profeţia lui Ieremia împotriva templului. Isus acţionează astfel ca să amintească faptul că templul este locuinţa lui Dumnezeu; pentru a vesti cu urgenţă că a sosit ceasul profeţit de Zaharia, în care popoarele păgâne aveau să urce la Ierusalim la sfârşitul timpurilor, ceasul în care „în casa Domnului nu va mai fi nici un vânzător” (Zah 14,21); şi pentru a arăta că el poate cere respectarea voinţei lui Dumnezeu cu privire la locul, definit cu autoritate, „casa Tatălui meu”.

 

Acest gest trezeşte imediat o întrebare din partea iudeilor prezenţi: „Prin ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci astfel de lucruri?”. Isus, drept răspuns, ridică vălul de pe propria identitate: „Distrugeţi acest templu [literar „acest sanctuar”, locul cel mai intern al templului, spaţiul prezenţei lui Dumnezeu, pentru credincioşii evrei] şi în trei zile îl voi ridica din nou”. Iată revelaţia decisivă: de acum locuinţa lui Dumnezeu nu se mai găseşte în templul de la Ierusalim, dar trupul lui Isus este adevărata locuinţă a lui Dumnezeu: „el vorbea despre templul trupului său”.

 

Dumnezeu este prezent oriunde, dar există un loc în care el locuieşte în mod unic şi special: dacă în vechea economie acest loc era templul din Ierusalim, acum este Isus Cristos, locul Dumnezeului invizibil, omul care ne-a vorbit definitv despre Dumnezeu.

 

Gestul şi cuvintele lui Isus manifestă celui care are o inimă inteligentă şi capabilă de a asculta existenţa unui templu nou, nefăcut din pietre, dar constituit de trupul lui Isus: trupul lui Isus din Nazaret, Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, Cuvântul său făcut trup; trupul lui Cristos mort şi înviat care este locul de întâlnire, alianţa şi comuniunea dintre Dumnezeu şi oameni.

 

În ziua în care celebrăm sărbătoarea sfinţirii unui loc de cult, această pagină evanghelică ne îngăduie să descoperim adevărul profund al liturgiei creştine, sintetizată de Isus puţin după aceea, în dialogul cu samariteana: „Femeie, însă vine ceasul – și acum este – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr” (In 4,23), adică în Duhul Sfânt şi în Isus Cristos, care este Adevărul. Sau, cum spune apostolul Paul, locul de cult al creştinului în profunditate nu mai este un templu din piatră, dar persoana noastră, trupul lui Cristos şi templul Duhului Sfânt.

 

În trupul nostru suntem chemaţi să-i oferim lui Dumnezeu adevărata jertfă, aceea a vieţii noastre de fiecare zi; să trăim acea iubire arzătoare pentru Dumnezeu şi pentru oameni care a fost motivul ultim al vieţii, morţii şi învierii lui Isus.

 

(pr. Enzo Bianchi [2008]; trad. pr. Isidor Chinez). 

 

 

Sfințirea Bazilicii „Santa Maria Maggiore” din Roma

Bazilica „Santa Maria Maggiore” din Roma

 

Bazilica „Santa Maria Maggiore” din Roma - banner interior

 

Pentru a-şi arăta cinstirea şi iubirea faţă de Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, încă din primele veacuri, creştinii au înălţat lăcaşuri de închinare şi le-au dedicat ei, dându-le diferite titluri ce exprimau laude aduse Maicii Domnului, sau împrejurării legate de construirea respectivei bisericii. Roma creştină i-a închinat Fecioarei Maria peste o sută de biserici, multe dintre ele fiind construite pe locul unor temple şi clădiri ale Romei păgâne. Astfel, Biserica S. Maria Antiqua – „Sfânta Maria din Vechime” este reclădită din templul Minervei, în forul roman; Sf. Maria dei Martiri – „Sfânta Maria a Martirilor” este Panteonul roman, închinat cinstirii tuturor zeilor şi transformat în lăcaş de cult creştin în secolul al VII-lea. Între bisericile cele mai vechi închinate Maicii Domnului în oraşul Roma este şi Bazilica Sancta Maria Maggiore – „Sfânta Maria cea Mare”. După cum spune şi numele, este mai mare decât celelalte monumente mariane; s-a numit şi „Bazilica Liberiană”, deoarece se află pe locul şi temeliile bazilicii zidite de Papa Liberiu (352-366) pe ruinele unui vechi templu păgân.

O scriere apărută mai târziu spune că, în noaptea de 5 august a anului 352, Maica Domnului s-a arătat concomitent papei Liberiu şi unui patrician roman şi le-a cerut să construiască o biserică acolo unde în dimineaţa următoare vor găsi pământul acoperit cu un strat de zăpadă. A doua zi, o ninsoare neobişnuită, miraculoasă, acoperea o suprafaţă întinsă de pământ pe vârful colinei Exquilino. Papa şi bogatul patrician s-au apucat de lucru şi au început construirea primului mare sanctuar marian, căruia iniţial i s-a dat numele de Sancta Maria ad Nives – „Sfânta Maria a Zăpezii”. Un secol mai târziu, papa Sixt al III-lea, pentru a ridica un monument în amintirea Conciliului din Efes (431), la care a fost definită maternitatea divină a Mariei, a reconstruit biserica, dându-i dimensiunile actuale. Din această primă construcţie se păstrează navetele cu şirurile de coloane robuste în stil roman şi treizeci şi şase de mozaicuri admirabile, care împodobesc nava principală. La stabilirea formei actuale şi înfrumuseţarea bazilicii au contribuit mulţi papi, de la Sixt al III-lea, care a putut să ofere „poporului lui Dumnezeu un monument mai mare”, închinat cinstirii Fecioarei Maria, căreia credincioşii îi acordă un cult „mai mare” (hiperdulie) decât cel acordat sfinţilor (dulie), până la papii din epoca noastră. Bazilica se mai numeşte şi Santa Maria ad praesepe – „Sfânta Maria a presepiului”, deoarece, în secolul al VI-lea, au fost aduse în ea scândurile unei iesle, considerată a fi rămase din ieslea în care a fost culcat Pruncul Isus în peştera din Bethleem.

Credinţa, arta şi istoria au făcut din Bazilica Sancta Maria Maggiore un model şi un simbol al evlaviei creştine faţă de Preacurata Fecioară Maria. Pentru acest motiv, în anul 1568, s-a introdus în calendarul roman comemorarea sfinţirii, ca o chemare şi un îndemn la cultivarea şi adâncirea devoţiunii către Sfânta Maria, Maica lui Dumnezeu. Mai mult decât splendoarea monumentală a bazilicii, istoria străveche ne destăinuie taina acestei devoţiuni; chiar şi în timpul călduros al verii, Sfânta Maria face să apară stratul de zăpadă imaculată, adevărata temelie a lăcaşului închinat ei. Cinstirea Fecioarei fără pată îl ajută pe creştin să-şi păstreze nevinovăţia sufletului chiar în mijlocul unei lumi aprinse de focul patimilor şi, pe temelia nevinovăţiei, să înalţe templul viu al vieţii închinate lui Dumnezeu.

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/2766/Sfintirea-Bazilicii-Sf-Maria-cea-Mare-.aspx).