Prizonierul tăcerii

Locuiesc în cuvântul din care – am ieșit
și nu reusesc să pun temelia la casă,
din războaiele pierdute mă-ntorc osândit,
înălțimea din suflet este iar tot mai joasă.

Locuiesc în mușcătura iubirii de frate –
prizonier al tăcerii dintre doua statui –
cu restul de zile cărate în spate,
rătăcesc prin noaptea din inima lui.

Locuiesc într-o clipă cu zăvorul la ușă,
în singurătatea ce mă ține în ger;
cu răbdarea țintuită-n cătușă –
de glonțul din strigăt azi am să pier.

Victor Munteanu

(sursă:http://www.onestiexpres.ro/actualitatea-literara-tacerea-si-cuvantul.html).

Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr [2005]

Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr – conferință ținută de pr. Isidor Chinez [2005]

http://www.dialogteologic.ro/Portals/0/docs/DT1516_Isidor%20CHINEZ.pdf

(Dialog teologic VIII/15 [2005])

Toţi oamenii caută să afle adevărul. Însă, în spaţiul public, adevărul a ajuns o noţiune relativă şi poate fi interpretat după bunul plac al fiecăruia, fie spre avantajul unora, fie spre dezavantajul altora. Într-o lume în care, printre altele, se doreşte o etică fără adevăr, o metafizică fără fundamente, un creştinism fără Cristos, o sinceritate fără adevăr, o sfinţenie fără Dumnezeu, o politică fără principii, oamenii caută totuşi adevărul. Deşi mulţi oameni rătăcesc în nisipurile mişcătoare ale scepticismului mulţumindu-se cu adevăruri parţiale şi provizorii, sunt şi dintre aceia care, în dorinţa lor de a aprofunda în mod adecvat şi autentic adevărul, ajută societatea să fie deschisă pentru filozofie şi filozofare şi susţin Biserica în misiunea ei de a fi în serviciul adevărului. Revenirea la recta ratio, la raţionalitatea normală, dialogală, deschisă spre ceilalţi şi spre Altul este posibilă şi acest lucru au încercat să-l evidenţieze şi participanţii la Congresul Internaţional „Adevăr şi moralitate în spaţiul public”.

TENTAŢIA NEÎNTRERUPTĂ A MINCIUNII

ŞI FOAMEA OMULUI DE ADEVĂR

pr. drd. Isidor CHINEZ [2005]

1. „La început a fost…” adevărul

„Să nu minţi!” Acest absolut moral al legii naturale este exprimat în legea divină pozitivă prin „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”. Este, de fapt, porunca a opta din Decalog care, în formularea ei negativă, pune în evidenţă datoria omului (aici este inclus şi creştinul), de a fi în adevăr totdeauna, de a căuta adevărul, de a realiza raporturi autentice şi coerente cu Dumnezeu, cu semenul şi cu sine însuşi, căci atitudinea sa morală ori este totdeauna orientată spre bine, spre binele întreg, spre imparţialitatea absolută a unui raport de stabilit cu realitatea în termeni de adevăr, ori nu este deloc. Orice valoare morală îşi are fundamentul în adevăr, întrucât binele nu există decât ca manifestare şi splendoare a adevărului. În afara adevărului, omul rămâne în întuneric, trădat în una din exigenţele sale fundamentale, şi sfârşeşte prin a căuta eroarea şi minciuna, preferând răul. De aceea, problema adevărului şi a minciunii a fost considerată de mare importanţă în viaţa omului din toate timpurile. „În mintea noastră – scria Cicero – există o dorinţă intensă insaţiabilă după adevăr”[1]. Seneca o spune foarte clar: „Tot ce amăgeşte nu are temeinicie. Minciuna-i transparentă: dacă vei privi cu atenţie, vei vedea bine prin ea”[2]. Iar sfântul Augustin constata: „Quid fortius desiderat anima quam veritatem?”[3]

Omul tinde cu toate forţele sale spre adevărul, pe care nu poate să-l ignore, acesta fiind căutat şi posedat de intelect pentru hrana sa vitală: de aici foamea lui de continuă după adevăr. O dată atins, recunoscut, adevărul nu îl lasă indiferent – adică liber de a adera sau nu – dar îl provoacă să ia o atitudine, exercitând în acelaşi timp o forţă de atracţie. Omul se măsoară cu adevărul şi cu el este măsurat. De la adevăr primeşte sens şi valoare toată fiinţa şi existenţa. Adevărul plăsmuieşte viaţa: o fundamentează, o dirijează, o finalizează. Adevărul este binele-valoare constitutiv şi decisiv al fiinţei umane. Fiinţă pentru adevăr şi în adevăr: acesta este omul. Recunoaşterea adevărului şi a fidelităţii faţă de adevăr formează într-însul o unitate, care nu poate fi ruptă din punct de vedere etic, dacă omul vrea să fie ceea ce este. Atunci când omul cunoaşte adevărul dar nu rămâne fidel în viaţă acestui adevăr, el trăieşte în minciună. Aceasta intervine tocmai în unitatea dintre adevăr şi urmarea lui fidelă, sfărâmând-o. Astfel minciuna este negare a adevărului cunoscut – o negare nu numai la nivelul intelectului dar al întregii existenţe – este infidelitate, trădare şi nerecunoaştere a sa. 

2. Prima tentaţie a minciunii: negarea adevărului ontologic

Constituit în adevăr, chiar de la începutul existenţei sale, omul este tentat de minciună şi acceptă tentaţia negării adevărului său ontologic, a adevărului său originar şi fundamental, care determină fiinţa sa întrucât există. Ceea ce există se manifestă şi este perceptibil. În existenţa sa, omul îşi manifestă fiinţa, este manifestare a esenţei sale.

Fidel adevărului în „cuvântul conform adevărului” omul şi-l spune mai întâi lui însuşi şi după aceea şi altora. Mai întâi lui însuşi, pentru că prima relaţie, relaţia interioară, este cu sine însuşi. De aceea, prima minciună este simularea adevărului sie însuşi, după un proces de „acomodare” a adevărului mai mult sau mai puţin reflex. Astfel orice minciună este totdeauna o autoînşelare, care creează o ruptură în sine însuşi. Omul nu mai este conform adevărului, dar este alienat de imaginea care tinde să o acrediteze despre sine şi despre realitate, trădând adevărul fiinţei sale.

Acest adevăr al fiinţei nu este unul fragmentar, expus unor determinări mutabile, ci este în raport cu o gândire care l-a conceput şi a cărei idee o reflectă, în modul în care orice lucru reflectă ideea originară a creatorului său, proiectul autorului. În ultimă instanţă această gândire este Dumnezeu, gândirea subsistentă şi „adevărul perfect”, fundamentul şi izvorul oricărui adevăr particular, pe care îl revelează orice adevăr. Astfel, fiinţa umană este in se adevărată întrucât în esenţa sa intimă coincide cu ideea pe care Dumnezeu o are despre ea[4].

Citește în continuare →

Frica de libertate - de Erich Fromm



 Erich Fromm (1900-1980).

 

Frica de libertate - de Erich Fromm

 



ftp://ftp.ulim.md/Psihologie/2011-2012/Psihologie/Darii%20V/Colectie%20de%20carti%20Psihologie,%20Psihanaliza,Psihologia%20religiilor,Psihologia%20Familiei/Erich%20Fromm%20-%20Frica%20de%20libertate.pdf

 

 

Frica de libertate de Erich Fromm

de Plesca Diana

– rezumat –

 

 

Erich Fromm (1900-1980), psihanalist și scriitor, în anul 1941 scrie o lucrare de bază Frica de libertate. În acestă carte individul este privit din perspectiva societății, și anume la felul cum el se dezvoltă în cadrul modernismului, prin tendința de a fi liber și a nu fi asuprit de cineva sau ceva. Se începe desfășurarea afirmând faptul că istoria modernă se concentrează în jurul efortului de eliberare din lanțurile politice, economice și spirituale care încătușau oamenii. Luptele pentru libertate au fost duse de către cei asupriți, cei care doreau noi libertați, împotriva celor care aveau de apărat privilegii. În ciuda multor eșecuri, libertatea a și câștigat bătălii, mulți au murit în aceste bătălii cu convingerea că a muri în lupta împotriva asupririi era mai bine decât să trăiești lipsit de libertate. Istoria părea să dovedească faptul că omul putea să se conducă singur, să ia decizii pentru sine, să gândească și să simte așa cum credea el de cuviință. Principiile liberalismului economic, ale democrației politice, ale autonomiei religioase și ale individualismului în viața personală dădeau expresie aspirației spre libertate. Una dupa alta, legăturile erau rupte. Omul a învins dominația naturii și a devenit stăpânul ei; a înfrânt dominația bisericii și pe cea a statului absolutist. Abolirea dominației externe părea să fie o condiție necesară și una suficientă pentru a atinge țelul: libertatea.

Războiul Mondial a fost privit de mulți ca o ultimă luptă, iar sfârșitul lui ca victoria definitivă a libertății. Însă n-au trecut prea mulți ani până să se ivească noi sisteme care negau tot ceeea ce oamenii credeau că au câștigat în secole de luptă. Pentru ca esenta acestor noi sisteme care au luat efectiv comanda întregii vieți sociale și personale a omului era supunerea tuturor, cu excepția unora, foarte puțini, față de o autoritate asupra căreia nu aveau nici un control. La început, mulți s-au consolat cu gândul că victoria sistemului autoritarist se datora nebuniei câtorva indivizi și că nebunia va duce la prăbușirea lor, la momentul potrivit. Alții credeau cu înfumurare că italienilor sau germanilor le lipsea o perioadă suficientă de practica democratică. O altă iluzie comună, era că Hitler obținuseră puterea asupra giganticului apărat de stat doar prin viclenie, că întreaga populație era numai obiectul lipsit de voință al înșelăciunii și terorii. În anii care au trecut de atunci a devenit clar faptul că aceste argumente erau greșite. Am fost siliți să recunoaștem că în Germania milioane de oameni erau tot atât de dornici să renunțe la libertate pe cât de dornici fusesera parinții lor să lupte pentru ea; ca în loc să-și dorească libertatea, ei căutau căi de a fugi de ea; alte milioane erau indiferenți și nu credeau că merită să te bați și să mori pentru apararea libertății. De asemenea, trebuie să recunoaștem că criza democrației nu este o problema specifică Italiei sau Germaniei, ci una cu care se confruntă orice stat modern. Daca vrem sa luptam împotriva fascismului, trebuie să-l înțelegem.

 

Această carte își propune să analizeze acei factori dinamici din structura de caracter a omului modern care în țările fasciste l-au determinat să dorească să renunțe la libertate.

 

Când fascismul a ajuns la putere era incapabil să se creadă că omul ar putea să manifeste asemenea înclinații spre rău, asemenea sete de putere, asemenea lipsă de considerație față de drepturile celor slabi sau asemenea dorință arzătoare de supunere. Doar câțiva au fost conștienți de clocotul vulcanului care precede izbucnirea sa: Nietzsche, Marx și Freud.

Freud și-a îndreptat atenția către observarea și analiza forțelor iraționale și inconștiente care determina parțial comportamentul uman. El a arătat că aceste fenomene iraționale urmau anumite legi și de aceea puteau fi ințelese rațional. A descoperit că aceste manifestări erau reacții la influențele exercitate de lumea exterioară și, în mod special, de cele ce se petrecuseră în prima copilarie. Dar Freud din cauza spiritului culturii sale nu a putut trece peste anumite limite. Aceste limite i-au stânjenit înțelegerea individului normal și a fenomenelor iraționale prezente în viața socială. Freud a acceptat dihotonomia fundamentală dintre oameni și societate, precum și faptul că natura umană este rea. Pentru el omul este antisocial. Societatea trebuie să-l civilizeze, trebuie sa-i permită o anumita satisfacere directă a instinctelor biologice, trebuie să rafineze și să respingă impulsurile de bază ale omului. Ca urmare a acestei reprimări de către societate a impulsurilor naturale se întâmpla ceva miraculos: instinctele reprimate se trasformă în aspirații valoroase din punct de vedere cultural și devin astfel baza umană a culturii. Freud a ales cuvântul „sublimare” pentru aceasta trecere ciudată de la represie la comportament civilizat. În teoria lui Freud relația individului cu societatea este în mod esențial una statică: individul ramâne același, schimbându-se numai în măsura în care societatea exercită o presiune mai mare asupra instinctelor lui naturale sau îi permite o mai mare satisfacție. Freud întotdeauna consideră individul în relațiile sale cu alții. În accepția lui Freud, domeniul relațiilor umane este un schimb de satisfaceri ale nevoilor date biologic, în care relația cu celalalt este întotdeauna un mijloc de atingere a unui scop, dar niciodată un scop în sine.