În fața durerii este necesar să ne înclinăm nu să vorbim

Lângă cei în suferință...

„Chiar și astăzi înaintea celui care îmi spune suferința sa 

sunt incapabil să zic vreun cuvânt; 

doar pot să privesc, 

să-i strâng mâinile celui care plânge, 

să-i dau o mângâiere 

și o îmbrățișare prelungită în tăcere. 

În fața durerii trebuie să ne înclinăm 

nu să vorbim”. 

(sursă: Enzo Bianchi; https://twitter.com/enzobianchi7; trad. I.C.). 

  

Feodor Dostoievski sau omul fericit prin suferinţă (1821-1881) de Vlad Pohilă: http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2946

   

Ce atitudine trebuie să avem înaintea suferinței și a morții?

Crucea nu este doar un obiect artistic pentru a decora saloane şi restaurante din Freiburg, dar este și semnul de transformare radicală a modul nostru de gândire, de simțire și de trăire. Moartea lui Isus pe cruce a schimbat totul. Care este reacția umană cea mai spontană în fața suferinței și a morții?

În contul meu, aș fi putut instinctiv să împiedic, să evit, să neg, să fug, să stau deoparte și să ignor suferința și moartea. Este o reacţie care indică faptul că aceste două realităţi nu sunt de acord cu programul nostru de viaţă. Pentru majoritatea oamenilor aceștia sunt cei doi dușmani ai vieții. Se pare cu adevărat că este injust să existe – și ne simțim obligați să încercăm într-un mod sau în altul – să ținem sub control cât mai bine posibil; dacă apoi nu reușim imediat, înseamnă că depunem efort pentru a face mai bine data viitoare.

Există bolnavi care înțeleg destul de puțin din boala lor, și adesea mor fără a mai gândi serios la moarte. Anul trecut mi-a murit un prieten de cancer. Înainte cu șase luni era deja evident că nu mai trăia mult. Îi făceau multe injecții, perfuzii și lucruri de genul acesta care dădeau impresia că se voiește să-l țină în viață cu toate costurile. Nu vreau să spun că îi fac rău încercând să-l vindece: vreau să spun că mai degrabă se ocupa atât de mult timp să-l țină în viață că nu îi rămânea nimic pentru a-l pregăti la moarte. Nu facem mult să-i amintim, adică să-i asociem la viața noastră interioară.

Foarte diferit era atitudinea lui Isus față de suferință și moarte. El, de fapt, privea aceste realități în față și cu ochii deschiși. Într-adevăr, toată viața sa a fost o conștiincioasă pregătire la moarte. Isus nu exaltă suferința și moartea ca și cum ar fi de dorit, dar vorbește despre lucruri care nu trebuie respinse, evitate sau ignorate.  

(H. J. M. NOUWEN, Lettere a un giovane sulla vita spirituale, Brescia, Queriniana 2008, 26-29; trad. Isidor Chinez).

A fost odată...

Centrala de la Cernobîl (26 aprilie 1986).

32 de ani de la dezastrul de la Cernobîl, cel mai grav accident nuclear din istorie.

Pe 26 aprilie 1986, la 1.23 noaptea, la Centrala de la Cernobîl s-a produs cel mai mare accident nuclear din istoria omenirii, urmată de contaminarea radioactivă a zonei înconjurătoare. Un nor de precipitaţii radioactive s-a îndreptat spre părţile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei şi părţile estice ale Americii de Nord. Suprafeţe mari din Ucraina, Belarus şi Rusia au fost puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane. Cât de mare a fost iradierea în România nu se poate aprecia cu exactitate, mai cu seamă că partea sovietică a dorit să minimalizeze accidentul în prima fază.

(sursă: https://www.dcnews.ro).

Ucraina.

† Duminica a 6-a de peste an (B): Suferința și milostivirea [11 februarie 2018]

Isus vindecă un lepros (Mc 1,40-45).

Suferința și milostivirea

pr. Isidor Chinez  – Izvoarele [IS] ora 8:00 (11 februarie 2018)

Lecturi: Leviticului 13,1-2.45-46; 1Corinteni 10,31-33; 11,1; Evanghelia Marcu 1,40-45.

 

Evanghelia Marcu 1,40-45: În acel timp, a venit la Isus un lepros, care, rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, curăţă-te!” Şi îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat. Atunci, avertizându-l, l-a trimis afară, spunându-i: „Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei!” Însă el, ieşind, a început să proclame tuturor şi să răspândească vestea, aşa încât Isus nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri pustii. Şi veneau la el de pretutindeni.

Omilie

În această duminică, Isus dă dovadă de milostivire față de suferința umană. Este trimis de Dumnezeu să elibereze din sclavie pe orice om.

Cuvântul lui Dumnezeu vine propus din Cartea Leviticului (Lev 13,1-2.45-46): este un manual liturgic al preoției levitice; este o introducere la Evanghelia lui Marcu unde Isus vindecă un lepros. Nu este prea mult citată această carte. Nu vom putea să înțelegem importanța acestui miracol dacă nu vom cunoaștem contextul la care Cristos face apel, căci prescriile Legii din Levitic privesc leproșii din toate timpurile. Termenul ebraic – negàh, în românește „a lovi” – indică lepra: un sinonim cu o „lovitură” cu care Dumnezeu lovește pe păcătos. Prezintă o boală nimicitoare: lepra care distruge persoana umană. Trăiește leprosul, dar nu există. Nu are chip, căci trebuie să-și acopere fața. Nu are voce, trebuind să strige pentru a se îndepărta; este de neatins; trebuie să se ascundă pentru ca să nu se vadă. Este un blestemat. Cartea lui Iob definește lepra ca „întâiul născut al morții” (Iob 18,13). Este boala cauzatoare de moarte și este cea mai gravă formă de impuritate fizică pe care o poate suferi omul. „El să locuiască singur; locuinţa lui să fie în afara taberei!” (v. 46). Legislația Leviticului apare fără îndoială exagerată și crudă. La început este o măsură sanitară. Este exclus din viața comunității. Separat de lume, viața lui coboară în mormânt. Aceasta este problema omului: exclus de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii, este lipsit de posibilitatea de a aduce jertfă Domnului. În tradiţia biblică, această boală va ajunge să aibă o semnificaţie religioasă şi morală. Leproşii erau supuşi judecăţii şi controlului preoţilor. Vindecarea leprei era un fapt mişcător, care era considerat ca o înviere din morţi, privit ca pe o minune. Chiar şi în acest caz se cerea intervenţia preotului levit pentru ca să constate faptul că este sănătos şi să-i dea o semnificaţie cultuală, prin oferirea unei jertfe aduse lui Dumnezeu (cf. Lev 14,1-13; Mc 1,44).

Însuflețit de iubire fața de Cristos - Sfântul Ștefan [26 decembrie]

Sfântul Ștefan, martir - de Charles Lebrun.

Însuflețit de iubire fața de Cristos

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 10:00 (marți, 26 decembrie 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 6,8-10; 7,54-59; Evanghelia Matei 10,17-22. 

Omilie

Astăzi îl sărbătorim pe primul martir al creştinismului, pe sfântul Ştefan care şi-a vărsat sângele pentru credinţa în Cristos. Intenția liturgiei de astăzi este de a asocia sărbătorii Crăciunului pe sfinții din Noul Testament care au fost slujitori fideli ai Cuvântului făcut om. Ieri, în prima zi a nașterii Domnului, am avut ieslea cu pruncul abia născut, cu cântarea îngerilor și vizita păstorilor. Astăzi este sângele sfântului Ștefan, ucis cu pietre, pentru că a avut curajul să creadă în promisiunea exprimată în simplitatea ieslei. Poimâne – uciderea pruncilor nevinovați – ne vorbește despre soarta care îl așteaptă pe Fiul lui Dumnezeu, astăzi copil, mâine răstignit pe cruce. Contrasul este enorm. Ne vorbește despre prețul mântuirii noastre, despre uneltirile obscure pe care oamenii le urezesc dintotdeauna împotriva lui. Ne vorbește despre păcatul lumii și despre istoria adevărată a Bisericii lui Cristos. Se desleagă astăzi deja acel duel minunat și neîncetat dintre forțele răului care ar voi să-l închidă definitiv într-un mormânt de moarte mai întâi pe Cristos și apoi pe urmașii săi. Toți persecutorii Bisericii ar trebui să înțeleagă că sângele martirilor, începând de la cel al lui Ștefan până la cel al martirilor zilelor noastre, a fost totdeauna sămânța care a făcut să se nască noi fii prin botez.

Sfântul Ştefan s-a lasăt cucerit de acest Cuvânt divin şi a devenit primul martir, martor al lui Cristos. A fost omul credinţei. Aşa îl caracterizează sfântul Luca în Faptele Apostolilor (Fap 6,8-10; 7,54-59) – din care am luat o lectură – descriind alegerea celor şapte diaconi. Cel dintâi a fost ales Ştefan „plin de har şi de putere” (v. 8), „plin de Duh Sfânt” (v. 55). Ştefan ne arată ce înseamnă cu adevărat să crezi în Cristos. Ce este credinţa? A crede în Isus nu înseamnă a accepta nişte idei, nişte învăţături, nişte adevăruri de credinţă, ce ni le-a descoperit alții. Credinţa nu este doar un act al minţii, ci un act al fiinţei umane, la care iau parte mintea, voinţa şi inima omului. Credinţa, pentru Ştefan, este o adeziune, un ataşament, nu faţă de învăţătura unui om ce a trăit pentru un timp pe pământ, apoi a dispărut, ci faţă de o persoană vie, Cristos, mort, dar înviat. Înainte de a-şi da sufletul, a exclamat: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu!” (v. 56). Credinţa lui Ştefan este o credinţă vie, concretă, trăită, care se vedea în faptele şi în viaţa sa. Credinţa lui în Isus este o credinţă însufleţită de o iubire înflăcărată faţă de Cristos.

Gândul zilei [suferință]

 

„Nu există fericire în confort,

ea se câştigă prin suferinţă.
Omul nu se naşte fericit.

Omul cucereşte dreptul la fericirea sa,
şi întotdeauna prin suferinţă.

Aici nu există nici o nedreptate”.

 

(din reflecţiile prinţului Nikolai Lvovici Mâşkin,
eroul central al romanului

Idiotul de F. M. Dostoievski).

Omul în cautarea sensului vieții (de Viktor Frankl) – PDF

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/omul-in-cautarea-sensului-vietii-de-viktor-frankl1.pdf

 

 

http://www.slideshare.net/gflorentina/victor-franklomulincautareasensuluivietii

 

 

 

 

 

Despre autor

 

Viktor E. Frankl a fost profesor de neurologie şi psihiatrie la University of Vienna Medica School şi a deţinut şi funcţia de Distinguished Professor of Logotherapy la U. S. International University. Este fondatorul a ceea ce s-a numit ulterior Cea de-a treia şcoală vieneză de psihoterapie (după psihanaliza lui Freud şi psihologia individuală a lui Adler) – şcoala de logoterapie.

 

Austriac, de origine evreu, supraviețuitor a patru lagăre de concentrare naziste. Mama sa provenea dintr-o veche familie evreiască de viță nobilă din Praga. „Printre strămosii mamei mele se numără Rashi, care a trăit în secolul al XII-lea și Maharal, renumitul mare-rabin al Pragăi. Aproape că m-am născut în renumita cafenea Siller Café din Viena. Acolo a simțit mama mea prima dată durerile nașterii într-o frumoasă după masă de primavară din Martie 26, 1905. Ziua mea de naștere coincide cu ziua în care a murit Beethoven. („Recollections” – Frankl Autobiography, 2000).

 

Considerat „profetul sensului vieții”, Frankl a militat încă din adolescență pentru valoarea sensului pe care viața îl are, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții sale este forța motrice primordială a omului. A rămas celebră replica pe care a dat-o profesorului său de chimie, deși nu avea decât 13 ani, când acesta a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”: „Am sărit în picioare și i-am spus: «Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!»” („Recollections” - Frankl Autobiography, 2000).

 

După instalarea nazismului în Germania, în timpul celui de al doilea război mondial, în 1942, Frankl este deportat în lagărele morții împreună cu mama, tatăl și una din cele două surori ale sale. La intrarea în lagăr Frankl purta cu sine manuscrisul primei sale cărți (care ulterior a fost publicată sub numele de The doctor and the soul (Doctorul și sufletul) și care conținea conceptele fundamentale ale logoterapiei create de Frankl, precum și a experienței sale clinice ca neurolog și psihiatru, care susținea și valida empiric teoria sa. Manuscrisul i-a fost, desigur, confiscat. Frankl a refăcut manuscrisul în timp ce se afla la Auschwitz, pe bucățele de hârtie furate de un camarad din birourile lagărului. „Pot să mărturisesc că, printre alte lucruri, îmi datorez supraviețuirea din lagăr hotărârii mele de a reface manuscrisul confiscat”.

 

Acesta a fost publicat ulterior sub numele de Doctorul și sufletul (The doctor and the soul), deși cartea care l-a făcut celebru este Omul în căutarea sensului (Man’s search for meaning). Citatul cel mai elocvent al concepției frankliene, care suprinde concepția centrală a lui Frankl despre libertatea de voință a omului, sună astfel: „Omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertățile omenești: aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul fel de a fi”. Contextul în care face Frankl această afirmație este următorul: „Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne putem aminti de acei oameni care, trecând din baracă în baracă, își dăruiau altora ultima lor bucată de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar îndeajuns de mulți pentru a dovedi că totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăți – aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul mod de a fi” (Viktor Frankl, Man's search for meaning).

 

Cartea sa de căpătâi, care l-a făcut celebru în lumea întreagă – Omul în căutarea sensului vieții, traducător în limba română Silvian Guranda, Editura Meteor Press, 2009 – Man's search for meaning) – rezumă experiența sa din lagărul de concentrare, unde a putut verifica „la cald” principiile Logoterapiei, pe care deja le stabilise în timpul muncii sale ca neurolog la cel mai mare spital policlinic din Viena (Rotschild).

 

Frankl a primit titlul de doctor în medicină şi pe cel de doctor în filozofie din partea Universităţii din Viena. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a stat închis trei ani la Auschwitz, Dachau şi în alte lagăre de concentrare.

 

Doctorul Frankl şi-a făcut debutul publicistic în 1924 în International Journal of Psychoanalysis, urmat de apariţia a 27 de cărţi, traduse în 19 limbi, inclusiv în japoneză şi în chineză. A fost profesor asociat la Harvard, la Duquesne University şi la Southern Methodist University. O serie de distincţii onorifice i-au fost conferite de Loyola University din Chicago, Edgecliff College, Rockford College şi de Mount Mary College, dar şi de universităţi din Brazilia, Venezuela şi Africa de Sud. În calitate de profesor asociat, a ţinut cursuri la universităţi din toată lumea şi a efectuat 52 de turnee de conferinţe doar pe teritoriul Statelor Unite. A fost preşedintele Societăţii Medicale Austriece de Psihoterapie şi membru onorific al Academiei Austriece de Ştiinţă.

A învins slăbiciunea (4)

 Unii s-ar putea mira de lungimea Căii Crucii. Aș putea răspunde: dar Calea Crucii durează de secole, va dura până la sfârșitul lumii.

Cu toate acestea, nu vor lipsi aceia care vor considera ca excesiv numărul paginilor și a spațiul dedicat fiecărei stațiuni. Îmi pare rău. Însă trebuie să mărturisesc că am făcut-o intenționat.

Atitudinea mea vrea să fie o modestă, dar fermă reacție la graba carene terorizează pe toți, la rapiditatea care ne cuprinde și ne strivește – neputincioși – în sălbaticele sale angrenaje.

Vrea să fie o contestare convinsă și acceptată împotriva „necesității imperioase” de a scurta, de a accelera, de a reduce, de a zori.

Nu avem timp.

Ei bine, tocmai pentru că nu avem timp, consider că este nevoie numaidecât să știm „să pierdem timpul”.

Avem atâtea lucruri de făcut.

Ei bine, tocmai pentru că sunt atâtea, prea multe lucruri de făcut, trebuie numaidecât să ne oprim.

Pe de altă parte, „stațiunile”, ca să fie astfel, trebuie să ne permită o oprire adecvată, fără preocupări excesive de a le atinge sau de a trece peste fiecare cât mai repede posibil (ca un fel de turism de acum incapabil să mai vadă și să mai înțeleagă).

Mai mult decât un formular pregătit pentru uzul devoțional, aceste pagini ar vrea să fie o invitație la meditație, o propunere pentru reflecție, o provocare la „întâlnire”.

Nu este o Calea Crucii pentru cel care se grăbește, pentru cel care vrea să o termine cât mai repede. Ci doar pentru acela care consideră că trebuie numaidecât „să piardă timpul”.

 

O ultimă justificare: care implică – să-mi fie cu iertare – și o confidență. Aceste pagini s-au născut într-o climă de mâhnire și de amărăciune profunde. Într-un moment foarte întunecat din viața mea.

S-a spus că, pentru a avea dreptul de a atinge rănile altora, trebuie să avem și noi mâinile însângerate.

Foarte adevărat.

Cum ar fi posibil, în cazul acesta, să te apropii de Omul durerilor (Is 53,3), fără să simți că-ți arde pana în mână?

Pe neașteptate, s-a profilat, la orizontul vieții mele, un punctișor negru. Un instrument nu chiar ornamental. O cruce, de fapt, foarte mică, dar îndeajuns de mare că să simt cum mi se frâng umerii.

Și, atunci, am putut să iau pana, fără ca mâna să tremure prea tare.

(Pronzato A., La Via Crucis. Preghiera di chi soffre.Tre itinerari, Piero Gribaudi Editore, Torino 1990; Pronzato A., La Via Crucis. Rugăciunea celui care suferă. Trei itinerare, [pentru uz intern], Sapientia, Iași 2002, p. 88-90; trad. pr. Iosif Martin).

... Se face ziuă!



Transfigurarea lui Isus Cristos -
de Johann Georg Trautmann (1713-1769)

Eram și eu, Doamne. Nu ți-ai dat seama sau nu ai văzut. Puțin mai înainte cu o lună, solicitat de voința de rugăciune, m-am prins și eu de plutonul celor trei privilegiați pe care îi pilotai spre vârful Taborului.

M-am ascuns în crăpătura stâncii – ca Moise când a cerut să vadă „gloria ta” – și am asistat în mod abuziv la transfigurarea ta. Am surprins un fragment din miracolul tău și mai am în ochi o rază din acea lumină, care a reflectat până la mine.



Era unul în plus, Doamne, nu știu dacă ai intuit ceva. Desigur a fost un lung și minunat „refugiu”, pentru mine. Cel mai grozav din toată viața mea.

Am prins gust de acum.

Însă trebuie să mă întorc, din moment ce ai respins proiectul lui Petru de a construi colibe.

Trebuie să coborâm din nou, nu e altceva de făcut. Iar jos e asfalt, lume, sunt ofturile noastre. Acum îmi dau seama că condiția mea de abuziv nu mă scutește de a patra semnele acelui miracol.

Nu poți rămâne – chiar numai pentru câteva clipe – învăluit de lumină și apoi să te comporți ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și să lași că săraca noastră câmpie să rămână cuprinsă de întuneric.

Transfigurarea trebuie să continue. Miracolul trebuie transferat în vale. De aceasta îmi este frică. Mi-e teamă că te voi trăda, te voi desfigura, Doamne!

Îmi reamintesc rugăciunea deosebită a unei adolescente educate într-un colegiu de către surori: „Dumnezeul meu ști că te caut. Știi însă că doresc să fii mai bun decât acela care ne este prezentat” (Michele Joz-Roland, Qu’as tu fait de ton Dieu?).

Iată, Doamne, mă îndoiesc că semnele de pe fața mea sunt cele adevărate. Sau cel puțin nu sunt evidente. Pentru aceasta mă tem de întâlnirea cu alții. Mi-e teamă că-i voi decepționa cu „desfigurările” mele.

Atunci te urmăresc de-a lungul coborârii. Te prind de colțul hainei. Mărturisesc păcatul meu de abuziv. Și apoi merg împreună cu tine. Și dacă tu dai semn că te îndepărtezi sunt sigur că voi reuși să te opresc implorându-te: „Rămâi cu mime, Doamne, pentru că se face ziuă!” (expresia este a lui Giorgio Calgagno).

(Pronzato Alessandro, Il Vangelo secondo ali altri; trad. I. Chinez și D. Mare – „Chemări lăuntrice” [1989] – Catedrala „Sf. Iosif” București).

A învins slăbiciunea (3)

 

Stațiunea a XII-a: Isus moare pe cruce – de De Grazia

 

Oamenii de știința s-au străduit, timp de secole, și încă nu sunt cu toții de acord, să reconstituie itinerarul exact străbătut de Cristos pe via dolorosa. Drumul actual, prin acei suks din Ierusalim, nu este convingător pentru toți.

 

Să lăsăm arheologilor cercetările și pietrele lor.

 

Fiecare dintre noi are posibilitatea să reconstruiască, cu o extremă precizie, parcursul „Căii Crucii”. De-a lungul drumurilor pe care le străbatem în fiecare zi. Drumurile muncii, ale întâlnirilor, ale grijilor de fiecare zi.

 

Păcat și răscumpărare

mizerie și mântuire

violență și afecțiune

oboseală și generozitate

lașitate și reconfortare

insulte și compătimire

trădări și prietenie

calcule și capacitate de a se compromite

duritate și bunătate

fragilitate și milostivire

fugă și întoarcere

obrăznicie și căință

ticăloșii și lacrimi.

 

Iată care este „Calea Crucii” pentru mine, astăzi.

 

Iată itinerarul exact – fără îndoială, spre dezamăgirea tuturor arheologilor din lume – pe care el continuă să-l străbată.

 

Unul ar putea să caute și printre pietre, ca să descopere locul pe unde el a trecut.

 

Eu deschid ochii pe drumul meu, ca să-l văd când trece.

 

(Pronzato A., La Via Crucis. Preghiera di chi soffre.Tre itinerari, Piero Gribaudi Editore, Torino 1990; Pronzato A., La Via Crucis. Rugăciunea celui care suferă. Trei itinerare, Sapientia, Iași 2002, p. 87-88; trad. pr. Iosif Martin).

A învins slăbiciunea (2)

 

Stațiunea a XI-a: Isus este răstignit pe cruce - de De Grazia

 

„Calea Crucii” – una dintre practicile cele mai discreditate ala vieții religioase din zilele noastre. E în desuetudine. E inutil a nega aceasta. E de-ajuns să intri în oricare biserică, să asiști la anumite celebrări sărace, ca să-ți dai seama.

 

De ce?

 

Înainte de toate, există acea denumire de „exerciții pioase” care face pe unii oameni să strâmbe din nas. „Pios” ar presupune ceva rezervat persoanelor devastate. Ca și cum străinii cei „neobișnuiți” cu practicile religioase, ar fi excluși, sau cel mult tolerați.

 

Nimic din toate acestea.

 

„Calea Crucii” este mai ales pentru cei  păcătoși. E a celor păcătoși. Cristos a venit să caute și să mântuiască „ceea ce era pierdut”. Și eu îl voi întâlni în măsura în care mă simt pierdut, în măsura în care sunt conștient că trebuie să fiu mântuit. Într-un cuvânt, în măsura în care mă recunosc păcătos.

 

„Calea Crucii” devine, astfel, locul de reîntâlnire al celor păcătoși, pentru colocviul celor fugari, strada celor care vor să cadă în cursa milostivirii.

 

Cei drepți, aceia care consideră că nu au nevoie să fie mântuiți, nu vor reuși niciodată să trăiască în toată profunzimea aventura acestei „practici”. Pentru ei va fi doar un „exercițiul pios”, ceva care trece pe la periferia existenței lor, fără să fie angrenată întreaga persoană în dimensiunile sale cele mai autentice. Un fel de lux spiritual. Luxul care consimte la o emoție epidemică. Luxul care legitimează indignarea pentru păcate. Ale altuia.

 

Mai există un motiv care explică puțină simpatie pentru această „practică”. „Calea Crucii”, de obicei, este legată de trecut și de un loc sacru bine determinat: biserica.

 

Se limitează să ne amintească evenimentele trecutului.

 

Ne mișcă încă ceea ce a făcut Isus, ceea ce i s-a întâmplat, ceea ce a suferit.

 

Nu ne vine în minte de a sublinia actualitatea pătimirii, faptul că chiar și astăzi își poartă crucea și este condamnat, luat în râs, alungat, insultat, răstignit, dezbrăcat.

 

„Calea Crucii” este, probabil, singurul „exercițiul de pietate” în care sunt permise distracțiile. Ba chiar acestea sunt necesare. Vreau să spun „distracțiile” despre prezent, despre actualitatea pătimirii lui Cristos, despre contemporaneitatea protagoniștilor săi.

 

O dată forțare limitele timpului, sunt în mod necesar forțate și cele ale spațiului.

 

„Calea Crucii” nu se face numai în biserica, trecând  mai mult sau mai puțin distrați, mai mult sau mai puțin mecanici, de la o stațiune la alta conform itinerarului desemnate de icoanele atârnate de perete.

 

„Calea Crucii” intersectează strada vieții mele, căile zilei mele. Diferitele stațiuni pot fi așezate chiar și în afara bisericii. Un spital, pagina deceselor din ziar, fabrica, o scrisoare, o întâlnire, un „caz deosebit”, un incident, un rău întâmplat, izbucnirile unui nebun, un blestem, scâncetul unul muribund, o știre care sosește din continentele foametei, neliniștea unei mame, o nedreptate: iată diferitele stațiuni ale „Căii Crucii” de afară.

 

Și ca să fie completă, e suficientă să adăugăm: evadările noastre zilnice, lașitățile noastre, slăbiciunile noastre, ipocrizia noastră, egoismul nostru, păcatele noastre, necazurile noastre. Și de asemenea: compătimirea noastră de a ne opri, de a da o mână de ajutor.

 

Acum am construit într-adevăr „Calea Crucii”, pe realitatea vie a vieții noastre, a existenței noastre zilnice.

 

(Pronzato A., Via crucis oggi. Tre itinerari, Piero Gribaudi Editore, Torino 1984; trad. I. Chinez și D. Mare – „Chemări lăuntrice” [1989] – Catedrala „Sf. Iosif” București).