Duminica a III-a TPA (A): Ca ucenici se întâlnesc cu lumea (omilie)

„Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni!” (Mt 4,20)

 

Evanghelia – Mt 4,12-23: ¹² Auzind că Ioan a fost dat să fie închis, [Isus] a plecat în Galileea. ¹³ Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască la Cafarnaum, care este pe malul mării, în ținuturile lui Zabulon și Neftali, ¹⁴ ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia, care zice: ¹⁵ Pământ al lui Zabulon și pământ al lui Neftali, pe drumul spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor! ¹⁶ Poporul care stătea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care stăteau în regiunea și în umbra morții le-a răsărit o lumină. ¹⁷ De atunci a început Isus să predice și să spună: „Convertiți-vă: s-a apropiat împărăția cerurilor!”. ¹⁸ Umblând de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi frați: pe Simon, cel numit Petru, și pe Andrei, fratele lui, aruncând plasa în mare, căci erau pescari, ¹⁹ și le-a spus: „Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni!” ²⁰ Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. ²¹ Plecând de acolo, a văzut alți doi frați, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, și pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-și năvoadele, și i-a chemat. ²² Iar ei, părăsind îndată barca și pe tatăl lor, l-au urmat. ²³ El străbătea toată Galileea, învățând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăției și vindecând orice boală și orice suferință în popor.

 

Omilie

Isus începe slujirea sa după ce a aflat că „Ioan fusese atestat”. O notă care merge dincolo de simpla semnificaţia cronologică. Este deja o prefigurare a sorții pe care o aşteaptă Isus: ca toţi profeții, ca şi Ioan Botezătorul, și Isus suferă martiriul. Era logic că așteptarea anunțului mesianic să provină din centrul iudaismului, adică de la Ierusalim, și iată în schimb pornește de la o regiune periferică, din Galileea, disprețuită și contaminată de păgânism. Dar tocmai ceea ce constituie o surpriză este pentru Matei împlinirea unei vechi profeţii şi semnul revelator al mesianității lui Isus: un mesianism universal care rupe orice forma de particularism.

Anunțul lui Isus – un anunț obișnuit, repetat („de atunci a început Isus să predice”) – este rezumat de Matei într-o formă extrem de concisă: venirea Împărăției („Împărăției lui Dumnezeu este aproape”) și imperativul moral ce urmează („convertiți-vă”).  

Episodul chemării primilor ucenici se petrece pe malul mării, unde Isus mergea și unde oamenii erau învățați cu lucrul. Apelul lui Dumnezeu atinge oamenii în ambientul lor natural, la locul lor de muncă.

Nici un cadru sacru pentru chemarea primilor ucenici, dar scenariul lacului și fundalul unei vieții dure de zi cu zi. Trăsăturile esențiale a acestei relatări sunt patru.

Mai întâi: centralitatea lui Isus. A lui este inițiativa (văzu, zise lor, îi chemă): nu este omul care se autopropune ca discipol, dar este Isus care transformă omul într-un ucenic. Apoi discipolul nu e chemat să ia în stăpânire o doctrină, nici chiar un proiect de existență, ci să solidarizeze cu o persoană („urmează-mă”). În primul rând acolo este un atașament față de persoana lui Isus.

În al doilea rând: ucenicia cere o detașare profundă. Iacob și Ioan, Petru și Andrei lasă năvoadele, lasă barca și pe tatăl lor. În alte cuvinte, lasă meseria și familia. Meseria reprezintă siguranța și identitatea socială, tatăl reprezintă propria rădăcină. Cum se vede este vorba de o despărțire radicală.

În al treilea rând: începând de la apelul lui Isus, urmarea se exprimată prin două mișcări (a lăsa și a urma) care indică o schimbare a centrul vieţii. Apelul lui Isus nu se află într-un stare, ci într-un drum.

În al patrulea rând: coordonatele ucenicului sunt două: comuniunea cu Cristos („urmează-mă”) și o alergare prin lume („vă voi face pescari de oameni”). Cea de-a doua provine din prima. Isus nu îi pune pe ucenicii săi într-un spațiu separat: îi îndrumă pe străzile oamenilor. (don Bruno Maggioni [23.01.2005], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=3692).

  

 

Creştinismul fără Întrupare

 

Unul dintre lucrurile cu adevărat serioase din viaţa unui creştin, atât de serios încât poate lăsa loc pentru umorşi echilibru, aşa cum sugerează C.S. Lewis când citează sfatul lui William Dunbar: „Pe Domnu-ascultă-l, fii voios,/ nu da pe lume nici un os“, este prezenţa centrală a Mântuitorului în propria viaţă. Cristos nu este doar începutul şi sfârşitul istoriei creaţiei şi umanităţii, ci se cuvine recunoscut şi ca un Rege interior al fiecărui creştin. El nu pretinde, totuşi, o recunoaştere standard a regalităţii sale, numai prin purtarea unor veşminte clericale sau călugăreşti sau printr-o adoptare conformistă a pietăţii, ca şi când ai purta o uniformă confesională. O vocaţie creştină este un „da“ care deschide „uşa“ către Cristos-Regele (Ap 3,8) atunci când mărturiseşte disponibilitatea omului de a se pune la dispoziţia planurilor sale, după modelul Mariei (Lc 1,38). Ea încetează să mai fie astfel când trădează mai curând mediocritatea, stilul lui „lasă-mă să te las“ sau ceea ce Cardinalul De Lubac numea „mondenitatea spirituală“ – o corupere „religioasă“ a vocaţiei incomode de a-l căuta şi a-l sluji pe Dumnezeu, prin adoptarea unui stil de viaţă hedonist, dar „corect religios“, sau a unui triumfalism eclezial ce se manifestă, de pildă, prin participarea asiduă la reuniuni bisericeşti sau la mese festive cu înalte figuri clericale sau prin scrierea unor panegirice despre discursurile acestora.

Dar ce înseamnă pentru un creştin a recunoaşte centralitatea lui Cristos?

 

Înseamnă, în primul rând, a crede că Dumnezeu s-a apropiat definitiv de om prin Întrupare, dezvăluindu-i demnitatea lui filială, şi a căuta mai întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu, ce este inefabil prezentă aici şi acum. Aşa cum explică De Lubac în celebrele sale Paradoxuri [Paradoxes], „Împărăţia lui Dumnezeu este realitatea spirituală, interioară şi eternă“ şi nu poate fi identificată cu „ordinea creştină a lucrurilor“, ce „aparţine încă domeniului lucrurilor obiective, al lucrurilor exterioare care se petrec în timp“, făcând parte din „conturul lumii trecătoare“. Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi, aşadar, identică cu structurile administrative ecleziale, ce sunt umane şi efemere, sau cu o logică a „puterii“ specifică şi autorităţilor religioase – şi nu doar celor politice. Întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie a fost inacceptabilă tocmai pentru cărturarii Legii şi arhiereii (sacerdoţii) timpului şi pentru puterea politică (Irod), fiind accesibilă în schimb celor simpli şi marginali (păstorii) şi păgânilor care practicau o „magie“ scandaloasă din perspectiva Legii (magii).

Oare a fost Cristos împărțit? (1Cor 1,13)

Mesajul IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București,

cu ocazia Octavei de rugăciune pentru unitatea creștinilor 2014

Oare a fost Cristos împărțit? (1Cor 1,13)

Săptămâna de rugăciune pentru unitatea tuturor creştinilor reprezintă o ocazie potrivită de a ne exprima, prin credinţă şi prin rugăciune, dorinţa noastră sinceră de a reface unitatea Bisericii, atât de mult dorită de Mântuitorul nostru. În măsura în care dorim cu adevărat această unitate, textul sfintei Scripturi care ne este propus ca temă de reflecţie, ne ajută să regândim bazele acestei unităţi aşa cu a înţeles-o şi a propus-o sfântul apostol Paul Bisericii din Corint, Biserică ce trăia experienţa dureroasă a destrămării:

Vă îndemn, fraților, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiți toți în armonie și să nu fie între voi dezbinări, ca să fiți desăvârșiți în același cuget și în aceeași simțire... Când între voi există invidie și ceartă, nu sunteți oare [oameni] de carne...? Când unul spune: „Eu sunt al lui Paul", iar altul: „Eu al lui Apolo", nu sunteți voi oameni? Oare a fost Cristos împărțit? Oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul ați fost botezați?...

Potrivit acestui text, unitatea Bisericii se fondează în pătimirea lui Isus Cristos răstignit şi în participarea fiecărui credincios la moartea şi învierea Mântuitorului prin botezul pe care l-a primit. O astfel de participare spirituală şi sacramentală la moartea şi învierea lui Cristos ne adună pe toţi în unitatea Trupului Său mistic unde ochiul nu poate să spună mâinii: „Nu am nevoie de tine" și nici capul picioarelor: „Nu am nevoie de voi" (1Cor 12,21). Dimpotrivă, cine se simte membru al acestui Trup al lui Cristos, va şti întotdeauna, ajutat de lumina Duhului Sfânt, să îşi armonizeze propriile particularităţi şi sensibilităţi la promovarea binelui comun.

Împărtăşind cu toţii acest crez, vă invit să profităm de acest moment de har pentru ca rugăciunea pe care o vom înălţa către Domnul nostru al tuturor să trezească în noi acel simţământ care ne face să ne simţim cu adevărat fraţi.

Cu binecuvântare,

Dr. Ioan ROBU

Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti

 

Pe drumul unităţii în credinţă

Scrisoare pastorală pentru
Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor
18-25 ianuarie 2014

"Oare a fost Cristos împărţit?" (1Cor 1,17)

Sfinţiile voastre,
dragi fraţi şi surori în Cristos.

Anul acesta 2014, tocmai în aceste zile binecuvântate ale lunii ianuarie, când va avea loc tradiţionala Săptămână de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, se împlinesc 50 de ani de la unul dintre cele mai semnificative evenimente ce a fost şi rămâne la baza parcursului mişcării ecumenice: întâlnirea şi îmbrăţişarea de la Ierusalim dintre cei doi mari ierarhi ai Bisericilor creştine, Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă - papa Paul al VI-lea, desăvârşitorul marelui Conciliu Ecumenic Vatican II, şi Atenagoras I, patriarhul ecumenic al Constantinopolului - deschizătorii curajoşi ai unui drum frăţesc de apropiere din partea celor două Bisericii creştine surori spre atât de mult dorita şi aşteptata unitate în credinţă.

Acest fapt a fost amintit în ziua de 5 ianuarie 2014 de către papa Francisc, care a hotărât să marcheze evenimentul întâlnirii istorice printr-o vizită specială la Ierusalim, în zilele de 24-26 mai, în spirit de rugăciune, acolo unde cei doi mari ierarhi şi-au dat frăţeasca îmbrăţişare şi s-au rugat pentru unitate în credinţă, unitate atât de mult dorită de însuşi Mântuitorul, care, în cadrul discursului euharistic de la Cina cea de Taină, s-a rugat pentru ucenicii săi "ca toţi să fie una" (In 17,21), îndemnându-i să se iubească unii cu alţii, după cum el i-a iubit şi îi iubeşte (cf. In 15,9-17).

În această fericită şi remarcabilă aniversare, Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor din Vatican împreună cu Comisia "Credinţă şi Constituţie" a Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Geneva ne invită la o perioadă de reflecţii, rugăciuni şi analize, sub titlul: "Oare a fost Cristos împărţit?" (cf. 1Cor 1,1-17).

Ne aflăm, aşadar, toţi cei care credem în Cristos şi dorim să facem parte din Biserica sa, în faţa unui program care răspunde dorinţei lui Cristos, "ca toţi să fie una": apropiindu-ne unii de alţii, dispuşi să dăm ascultare Învăţătorului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Dacă Domnul nostru Isus Cristos se roagă pentru noi, dacă el ne invită necontenit să ne rugăm (cf. Lc 18,1-9; cf. 1Tes 5,17), oare putem să rămânem reci sau să renunţăm la o asemenea dumnezeiască invitaţie, la un asemenea îndemn de a oferi rugăciuni şi cereri în Duh şi în orice timp? (cf. Ef 6,18). Este întrebarea şi invitaţia care au însoţit şi au străbătut întreaga istorie şi care răsună într-un chip deosebit în acest timp, când atâtea primejdii se abat asupra Bisericii şi a lumii.

În lectura tematică din acest an, luată din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 1,1-17, găsim strigătul profund al apostolului către cei din Corint, dar nu numai către ei, ci şi către noi, care trăim drama despărţirii şi a înstrăinării: Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiţi toţi în armonie şi să nu fie între voi dezbinări, ca să fiţi desăvârşiţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi simţire. De fapt, despre voi, fraţii mei, mi s-a adus la cunoştinţă, de către cei din [casa] Cloei, că între voi sunt certuri. Spun aceasta pentru că fiecare dintre voi zice: "Eu sunt al lui Paul", "Eu sunt al lui Apolo", "Eu sunt al lui Chefa", "Eu sunt al lui Cristos". Oare a fost Cristos împărţit? Oare Paul a fost răstignit pentru voi sau în numele lui Paul aţi fost botezaţi?" (1Cor 1,10-13).

Aceste întrebări şi preocupări însoţesc necontenit conştiinţele oamenilor şi produc atâtea dureri, atâtea nelinişti şi chiar scandaluri. În faţa lor trebuie să descoperim că nu avem decât "un [singur] Domn, o [singură] credinţă, un [singur] botez, un [singur] Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toate, prin toţi şi în toţi" (Ef 4,5-6).

Noi toţi, aşadar, suntem ai lui Cristos, căci el singur a murit pentru noi, el singur ne-a lăsat o cale a mântuirii, calea evangheliei. Şi, mai mult, el însuşi ne-a încredinţat unei mame iubitoare şi ocrotitoare, ne-a încredinţat preasfintei Născătoare de Dumnezeu Maria, chiar atunci când se afla pe altarul crucii, ca ea să aibă grijă de noi şi să ne păstreze ca într-o familie unită. Tocmai acest adevăr şi această comoară comună trebuie să fie bucuria noastră, a creştinilor de pretutindeni, şi liantul ceresc care să ne ţină pe toţi în atmosfera aceleiaşi credinţe şi uniţi unii cu alţii în spirit şi adevăr.

În acest spirit de comuniune, cu întreaga Biserică din Occident şi Orient, cu Sfântul Părinte papa Francisc, cu toţi episcopii şi ierarhii Bisericilor noastre, cu toţi fraţii şi surorile noastre în credinţă din ţară şi de peste hotare, ne unim, seară de seară, în bisericile şi capelele noastre, dar şi în familiile proprii şi îndreptăm spre ceruri o rugăciune comună, un strigăt fierbinte pentru unitate, după recomandările stabilite pentru această săptămână de rugăciune de către comisia organizatoare pentru acest an 2014.

La ceste clipe de meditaţii şi de rugăciuni sunt invitaţi şi aşteptaţi toţi cei de bunăvoinţă, astfel încât Cristos cel neîmpărţit să se roage cu noi, prin noi şi pentru noi, ca într-adevăr să ajungem, prin darul lui Dumnezeu, să fim una în credinţă şi în iubire (cf. In 17,21).

Cu părintească şi frăţească preţuire şi dragoste în Cristos,

Iaşi, 6 ianuarie 2014,
Epifania Domnului

Petru Gherghel,
episcop de Iaşi

Gândul zilei

Isus ispitit de diavol

 

„Nervii omului au contradicţiile lor,

slăbiciunile lor,

dar logica răului este strictă ca Infernul;

diavolul este cel mai mare dintre

Logicieni – sau poate, cine ştie?

 – Logica însăşi”

(Bernanos Georges, Essais et écrits de combat, II,

„La France contre les robots”, Gallimard,

Paris 1995, 1032).

Sfânta Agneza, fecioară şi martiră

Existenţa acestei foarte tinere martire, care a trăit la începutul secolului al IV-lea, victimă la doisprezece ani a cruntei persecuţii a lui Diocleţian, este foarte documentată. Popularitatea acestei martire şi devoţiunea pe care a trezit-o în orice epocă ne fac să nu considerăm improbabile diferitele legende, transmise prin viu grai şi prin scrieri, din care se inspiră însăşi oficierea liturgică. Urmând o tradiţie greacă, papa Damasus vorbeşte despre martiriul sfintei Agneza pe un rug. Pare însă mai verosimilă afirmaţia poetului Prudenţiu, şi cu el a întregii tradiţii latine, conform căreia tânăra, după ce a fost expusă ruşinii unui loc rău famat, pentru că a refuzat să sacrifice zeiţei Vesta, a fost decapitată printr-o lovitură de sabie.

 

Faptul este comentat astfel de sfântul Ambrozie, căruia îi este atribuit imnul în cinstea Agnes beatae virginis: "Într-un trup atât de mic, era loc unde să răneşti? Fetele de vârsta ei nu pot suporta privirea mâniată a părinţilor, iar înţepătura unui ac le face să plângă: dar Agneza şi-a oferit întregul său trup tăişului sabiei, pe care călăul o izbeşte cu furie asupra ei".

 

În jurul imaginii ei de curăţie şi de statornicie în credinţă, legenda a voit să introducă un fapt care are aceleaşi caracteristici ale istoriei altor tinere martire: Agata, Lucia, Cecilia, introduse, ca şi ea, în canonul roman, care corespunde rugăciunii euharistice I din Liturghier. Conform legendei populare, cel care a atentat la curăţia Agnezei a fost chiar fiul prefectului Romei. Fiind respins, tânărul ar fi denunţat-o drept creştină, iar prefectul Sinfroniu în persoană, după ce i-a poruncit în zadar să-i aducă omagiu zeiţei Vesta, ar fi expus-o într-un bordel. Însă Agneza a scăpat în mod minunat nevătămată de acea infamantă condamnare, deoarece singurul bărbat care a îndrăznit să se apropie de ea a căzut fără viaţă la picioarele sale. (Pe locul, identificat cu circul lui Domiţian, s-a ridicat apoi biserica "Santa Agnesa in Agone").

 

Încăpăţânarea prefectului nu i-a permis să cedeze în faţa minunii, iar tânăra a dat mărturia supremă pentru Cristos prin sacrificiul sângeros al tinerei sale vieţi, miel gingaş şi curat, oferit în dar lui Dumnezeu. Un ritual antic perpetuează amintirea acestui exemplu de puritate. În dimineaţa zilei de 21 ianuarie sunt binecuvântaţi doi miei, oferiţi apoi papei, pentru ca din lâna lor să fie ţesute acele "pallium" destinate arhiepiscopilor. Străvechea ceremonie are loc în bazilica "Sfânta Agneza", construită pe via Nomentana de către Constantina, fiica lui Constantin, în jurul anului 345.

 

(Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

Am căutat iubirea...

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: “Rămâi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara lui.

M-am ridicat degrabă şi l-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei lui făpturi.

– Dar unde duci străine povara ta ciudată,
povară de osândă sub care-atât te-apleci?
Am întrebat, drumeţul. Şi el mi-a spus în şoaptă:
– Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…

– Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
– Eu… am şoptit în silă, eu… căutam iubirea…
– Iubirea?… fu răspunsul străinului. Eu sunt…

de Costache Ioanid

 

(Sursa: http://poeziisiversuri.com/costache-ioanid/am-cautat-iubirea/).

 

Gregorien chefs d'oeuvre (CD1 e CD2)