IV Postul Mare (C): Un Tată care iubeşte, în ciuda tuturor

 

Rembrandt - Fiul risipitor

Evanghelia: Luca 15,1-3.11-32

 

Tema centrală a parabolei este iubirea tatălui. Pe el nu-l interesează nici că fiul i-a risipit averea. Ceea ce-l îndurerează mai mult este faptul că fiul său este departe, în necaz. Iar când se întoarce nici nu-i ia în seamă cuvintele prin care îi cere să-l pună în rândul servitorilor săi: important este că fiul a înţeles şi-a întors. Iată motivul bucuriei sale: „Acest fiul al meu era mort şi s-a întors la viaţă, era pierdut şi a fost găsit”.

 

Acesta este chipul adevăratului Dumnezeu, un chip mult diferit de cel pe care îl presupuneau cărturarii şi fariseii, care se considerau drepţi şi înţelepţi şi cârteau împotriva lui Isus. Dacă însă luăm în considerare figura fiului mai mic, atunci ne dăm seama că păcatul său nu constă doar în faptul că i-a cerut partea sa de moştenire pe care a risipit-o apoi, departe de casă, ducând o viaţă destrăbălată. Acest comportament nu este decât consecinţa unei convingeri pe care el şi-a fixat-o în suflet: pentru el casa era văzută ca o închisoare, prezenţa tatălui era stânjenitoare şi mortificantă, iar îndepărtarea de casă o libertate. Acesta este păcatul adevărat al fiului mai mic. Întoarcerea sa acasă  - motivată la început de greutăţi („eu aici mor de foame”) – îşi găseşte punctul culminant nu în propunerea de a munci ca un zilier pentru a repara dauna (şi aceasta arată că fiul nu a înţeles încă nici profunditatea iubirii tatălui, nici profunditatea păcatului său), dar în faptul că a înţeles că în casa se stă mai bine şi că afară se stă mai rău. De fapt aceasta voia şi tatăl său. Nimic altceva. Convertirea este o întoarcere. Nu este un preţ pe care îl avem de plătit – nu în aceasta să miezul problemei – dar într-o mentalitate care trebuie schimbată.

 

Acum trebuie să mai citim pentru a treia oară parabola din punctul de vedere al fiului mai mare. În loc să împărtăşească bucuria tatălui, el este plin de invidie. Aşa cum cărturarii şi fariseii murmurau împotriva lui Isus care stătea la masă cu vameşii şi păcătoşii, şi el se gândea că păcatul constă în faptul că a furat averea părintească şi a risipit-o, şi nu în a fi departe de casă. Şi se înţelege că şi el se gândea asemenea fratelui său mai mic. De fapt a rămas în casă, dar era convins că a sta în casă este anevoios, este o jertfă; şi el era convins că afară se stă mai bine. Este un fiu fidel, dar cu suflet de servitor, incapabil în adâncul fiinţei sale să împărtăşească bucuria tatălui, pentru că nu vede în fratele său care s-a îndepărtat un sărman care trebuie salvat, ci doar un nenorocit care trebuie pedepsit. Nu se simte fiu, mulţumit şi bucuros că este în casă, deja răsplătit prin faptul că este în casă. (mons. B. Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez).

 

 
Pildă:
 

Un autor povesteşte într-o carte de-a sa ce a înţeles un elev din parabola Fiului Risipitor şi cum a redat-o într-o lucrare de control, la ora de religie: “Un om avea doi fii, - scrie el - însă cel mai mic nu mai vroia să stea acasă şi, într-o zi a plecat departe, luând cu el toţi banii săi. La un moment dat aceşti bani s-au terminat şi băiatul s-a hotărât să se întoarcă acasă pentru că nu mai avea nici ce mânca. Când aproape ajunsese acasă, tatăl său l-a văzut şi, foarte mulţumit, a luat un ciomag şi a fugit în întâmpinarea lui. Pe drum l-a întâlnit pe celălalt fiu, cel bun, care l-a întrebat unde merge atât de repede şi cu acea bâtă.

- S-a întors nenorocitul de frate-tu. După tot ceea ce a făcut, merită o bătaie bună!

- Vrei să te ajut şi eu, tată?

- Bineînţeles - răspunde tatăl.

Şi astfel, amândoi l-au bătut măr. La sfârşit tatăl a chemat servitorul şi i-a spus să ucidă viţelul cel mai gras pentru a organiza o mare sărbătoare pentru că în sfârşit i s-a împlinit dorinţa, de a-l pedepsi pe fiul care i-a făcut atât de multe necazuri!” (A. CENCINI, Vivere riconciliati, EDB; trad. pr. Isidor Chinez).

Omagiu femeii - 8 martie

Ţărancă din Muscel - Nicolae Grigorescu
(omagiu femeii - 8 martie)

 

 

Cântec femeiesc

 

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

 

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

 

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

 

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

 

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

 

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

 

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…

 

 

de Adrian Păunescu

 



 

 

În fiecare an, la 8 martie,
în întreaga lume se sărbătoreşte

Ziua Naţiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor

şi Pace Internaţională

(Ziua Internaţională a Femeii),

sărbătoare oficializată de
Organizaţia Naţiunilor Unite în anul 1975.

Rugăciunea și imaginea lui Dumnezeu

Omul care se roagă se adresează lui Dumnezeu „care nu se vede” (cf. 1In 4, 20. Cu toate acestea, în rugăciune este implicată în mod necesar și o anumită imagine de Dumnezeu din partea omului. Astfel, este evident cât de facil este riscul minciunii și al idolatriei: riscul este cel de a-și croi un Dumnezeu după propria imagine și asemănare, și să se facă din rugăciune un act auto-justificator, autist, liniștitor. Exemplul rugăciunii fariseului și al publicanului la Templu din parabola lucană (Lc 18, 9-14) este semnificativ. Cele două atitudini diferite de rugăciune exprimă două diferite imagini de Dumnezeu relative la două diferite imagini pe care cei doi oameni le au despre sine. În particular, rugăciunea fariseului manifestă atitudinea celui care „se simte împăcat cu Dumnezeu”; în ochii lui Dumnezeul său nu poate decât să confirme acțiunile lui, deși fraza finală a parabolei anulează, tăgăduiește imaginea de Dumnezeu pe care acest om o avea: el nu se întoarce la casa lui justificat! În vreme ce publicanul se expune în mod radical alterității lui Dumnezeu, intrând astfel în raportul corect cu Dumnezeu, fariseul suprapune „ego-ul” său imaginii de Dumnezeu: în rugăciunea lui este prezentă (con) fuziune între „eul” său și „Dumnezeu”. Un risc, acesta, foarte frecvent în rândul oamenilor religioși! Acum, primatul ascultării în rugăciunea creștină indică că ea este spațiul în care imaginile lui Dumnezeu pe care noi le croim sunt distruse, purificate, convertite.

De fapt, rugăciunea este căutarea unei întâlniri între două libertăți, cea a omului și cea a lui Dumnezeu. în această căutare, distanța dintre imaginea de Dumnezeu croită de om și alteritatea revelată de Dumnezeu devine distanța dintre întrebare și împlinire, dintre așteptare și realizare. Iată pentru ce în inima rugăciunii creștine se află invocația: „facă-se voia Ta” (Mt 6, 10). În distanța dintre voința omului și voința lui Dumnezeu, rugăciunea acționează ca spațiu de convertire și acceptare a voinței lui Dumnezeu. Este spațiul, și este rugăciunea pe care a trăit-o Isus însuși în grădina din Ghetsemani: „Abba, Tată! Totul este posibil la tine, îndepărtează de la mine acest potir! Însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu să se întâmple” (Mc 14, 36). Este spațiul, și este rugăciunea, pe care Paul a trăit-o cu un special dramatism: „Şi, ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza măreţiei revelaţiilor, mi-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască, aşa încât să nu mă umplu de îngâmfare. De trei ori l-am rugat pentru aceasta pe Domnul să-l îndepărteze de la mine, dar el mi-a zis: "Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune". Aşadar, mă voi lăuda cu bucurie în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos” (2Cor 12, 7-9).

Viaţa teologului Yves Congar



Yves Congar (1904-1995)

Yves Congar s-a născut la 13 aprilie 1904 la Sedan, în ţinutul Ardenne. Frecventa cu succes colegiul municipal, când un eveniment a zguduit seninătatea vieţii sale: primul Război Mondial din 1914-1919. Teritoriul lor a fost ocupat de trupele germane. Pe când avea 10 ani, Yves dorea să se facă medic. În primăvara lui 1918 a început să se gândească în mod serios la preoţie, după ce a experimentat un gol dureros de singurătate care a durat cam trei luni. La temelia acestei vocaţii era dorinţa de a predica pentru a-i chema pe oameni la convertire. După terminarea studiilor liceale la Reims, în 1921 a intrat în Seminarul carmelitan din Paris. În timpul celor trei ani de filozofie din Seminar a urmat cursurile lui J. Maritain, pr. Blanche şi ale altora. A participat şi la diferite întâlniri organizate de un cerc tomist, în care se citea sf. Toma prin intermediul diferitelor comentarii, şi în cadrul căruia pr. Garrigou-Lagrange predica în mod obişnuit reculegeri şi exerciţii spirituale.

În timpul serviciului militar la Saint-Cyr, şi mai apoi la Bingen pe Reno, Congar era în îndoială dacă ar fi trebuit să intre la benedictini (a căror liturgie o admira) sau la dominicani. Reîntors la Paris în 1925 a luat hotărârea de a intra la Ordinul sf. Dominic. Noviciatul de la Amiens a fost o perioadă roditoare, şi un an mai târziu, la 8 decembrie 1926, a depus primele voturi, luându-şi numele de Marie-Joseph.

Primii ani de studiu şi de predare

La sfârşitul noviciatului, a mers la Le Saulchoir, la Kain-la-Tombe, în Belgia, pentru a-şi continua studiile. Şi aici se preda tomismul, dar într-o manieră diferită. În mod deosebit unul dintre profesori, M.-D. Chenu, era apreciat de toţi, ca medievalist deosebit. La Le Saulchoir se aprofundau filozofia greacă, studiul biblic şi cel patristic. Studiile medievale îi ajutaseră atât pe profesori, cât şi pe studenţi, să-l situeze mai bine pe Sf. Toma în contextul timpului său. Gustul pentru istorie prezent în Congar încă de mic, s-a trezit din nou în contact cu ideile şi personalitatea lui Chenu. Cursul său de Istoria doctrinelor a făcut tânărului student o mare impresie.

Desfăşurarea Conclavului

Un grafic oferit de Conferinţa Episcopală Americană

despre desfăşurarea Conclavului.

 

Vizitaţi virtual Capela Sixtină... această cale nu se va închide nici pe timp de Conclav.
http://www.vatican.va/various/cappelle/sistina_vr/index.html

 

Capela Sixtină, care va găzdui lucrările conclavului în cadrul căruia va fi ales noul papă, a fost închisă circuitului turistic marți, 5 martie 2013, la ora 13 (ora Romei), pe o perioadă nedeterminată. Cei care vor vizita în această perioadă Muzeele Vatican, pe lângă Capela Sixtină, nu vor putea vizita nici Apartamentul Borgia și nici Colecția de artă religioasă modernă.

 

Decizia a fost luată de cardinali în timpul congregaţiilor generale, începute luni, 4 martie la Vatican. La prima congregaţie generală au fost prezenţi 103 cardinali electori din cei 115 care vor participa la conclav şi fără de care nu se poate stabili data conclavului. Capela a fost închisă deoarece, înainte de a-i primi pe cardinalii electori, Capela Sixtină trebuie să fie amenajată și izolată, pentru a evita accesul străinilor la cardinalii ce-l vor alege pe viitorul papă. Lucrările presupun instalarea sobei în care vor arde buletinele de vor şi care va da de ştire lumii rezultatul scrutinelor, şi amenajarea spaţiului pentru desfășurarea alegerii papei.

 

Pe site-ul Vaticanului este publică o Galerie foto din istoria Capelei Sixtine, legată de diferite conclave.

 

http://mv.vatican.va/2_IT/pages/z-Info/Photogallery/conclave/index.html

Ce este conclavul?

Termenul „conclav" vine din latinescul „cum clave", și înseamnă (închis) „cu cheia". Desemnează atât locul unde se adună cardinalii pentru alegerea unui nou papă până la terminarea scrutinului (Capela Sixtină), cât și adunarea cardinalilor care votează.

Este legat de o întâmplare din secolul al XIII-lea când Scaunul Apostolic a fost vacant timp de un an şi jumătate, înainte de alegerea Papei Inocenţiu al IV-lea, în 1243. Senatul şi poporul din Roma i-au încuiat pe cardinali până ce l-au ales pe papă. În 1271, cardinalii au fost încuiați şi ţinuţi cu pâine și apă, până când l-au ales pe Grigore al X-lea, după trei ani și jumătate de sede vacante. În zilele noastre sunt încuiaţi în Capela Sixtină, în timpul alegerilor, pentru a asigura secretul votului şi a-i proteja de influenţe externe.

Despre solitudine

Moise în singurătate

Solitudinea este un element antropologic constitutiv: omul se naște singur și moare singur. Cu siguranță, el este o „ființă socială”, făcută „pentru relație”, dar experiența arată că numai cel care știe să trăiască singur, știe și să trăiască pe deplin relațiile. Mai mult încă, relația, pentru a fi astfel și să nu cadă în fuziune sau în absorbție, implică solitudine. Numai cel care nu se teme să coboare în propria interioritate, știe și să înfrunte întâlnirea cu alteritatea. Și este semnificativ că multe din suferințele și bolile „moderne”, care privesc subiectivitatea, ajung să vicieze calitatea vieții relaționale, de exemplu incapacitatea de interiorizare, de a locui propria viață interioară, devine și incapacitate de a crea și a trăi relații solide, profunde și durabile cu alții.

 

Desigur, nu orice solitudine este pozitivă: există forme de fugă față de alții care sunt patologice, există mai ales acea „solitudine rea”, care este izolare, care implică închidere față de alții, refuzul dorinței altora, frica alterității. Dar între izolare, închidere, mutism, pe de o parte, și nevoia prezenței fizice a altora, disipare în vorbirea continuă, activism exacerbat, pe de altă parte, solitudinea este echilibru și armonie, forță și tărie. Cel care asumă solitudinea este cel care demonstrează curajul de a se privi în față pe sine însuși, recunoaște și acceptă ca sarcină proprie cea de a „deveni el însuși”; este omul umil care vede în propria unicitate sarcina pe care el, și numai el o poate realiza. Și nu se sustrage de la această sarcină refugiindu-se în „turmă”, în anonimatul mulțimii, și nici în deriva solipsistă a închiderii în sine.

In memoriam - cutremurul din 1977

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cutremurul-4-martie-1977-55-secunde-cosmar

http://adevarul.ro/news/bucuresti/fotogalerie-imagini-incredibile-bucurestiul-devastat-cutremurul-1977-1_50bde9c57c42d5a663cfd824/index.html#

http://www.evz.ro/detalii/stiri/ar-fi-putut-scapa-toma-caragiu-la-cutremurul-din-4-martie-1977-filmul-mortii-marelui-ac-102.html

4 martie 1977 - in memoria tuturor celor
peste 1.500 de victime ale cutremurului.

Toma Caragiu, actor român de teatru și film (n. 1925)

Alexandru Ivasiuc, prozator român (n. 1933)
A. E. Baconski poet, prozator, eseist român (n. 1925)
Savin Bratu, critic, istoric și teoretician literar român (n. 1925)
Daniela Caurea, poetă româncă (n. 1951)
Mihail Petroveanu, critic și istoric literar român (n. 1923)
Veronica Porumbacu, poetă și prozatoare româncă (n. 1921)
Mihai Gafița, critic și istoric literar român (n. 1923)
Alexandru Bocăneț, regizor român de televiziune (n. 1944)
Doina Badea, interpretă româncă de muzică ușoară (n. 1940)
Eliza Petrăchescu, actriță româncă de teatru și film (n. 1911)
Tudor Dumitrescu, pianist și compozitor român (n. 1957)
Ioan Siadbei, lingvist și istoric literar român (n. 1903)
Constantin Baciu, prozator și publicist român (n. 1911)
Florin Ciorăscu, fizician român (n. 1914)
Paul C. Petrescu, fizician român (n. 1915)
Filofteia Lăcătușu, solistă de muzică populară (n. 1947).



Despre meditație

Caracterul propriu al meditaţiei creştine a fost stabilit de creştinismul antic în aplicarea şi raportul lui cu Biblia. Rupt sau slăbit, acest raport, în decursul veacurilor exilului Sf. Scripturi în Biserică, s-a asistat, în epoca curentului devotio moderna, şi mai ales în epoca barocă, la o înflorire a multiple forme de metode de meditaţie, tot mai schematice şi complexe, izolate şi absolutizate, care se aplicau temelor de meditaţie tot mai detaliate (vieţi de sfinţi, doctrine ale teologilor, etc.), până la a cădea în artificiozitate, în îngreunare, în raţionalizare şi intelectualizare, în gimnastică psihologică. Pe de altă parte, creştinismul se găsea în momentul istoric al apariţiei şi al afirmării conştiinţei reflexe. Pentru Biblie, „a medita” (în ebraică hagah) înseamnă „a murmura”, „a susura”, „a pronunţa cu voce joasă”, şi se aplică Torah-ului, adică revelaţiei scrise a voinţei lui Dumnezeu. Într-adevăr, meditaţia biblică îşi propune ca scop cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu, pentru a o putea pune în practică, a o trăi, a asculta de ea. Latinescul meditari trimite din punct de vedere etimologic la ideea de exerciţiu, de repetiţie, care conduce la memorizare, la asimilarea unui Cuvânt care nu trebuie numai să fie înţeles, ci şi trăit şi întrupat. Deci, meditaţia este îndreptată spre o lectură care să devină întrupare a Cuvântului. Nu întâmplător, terminologia biblică, şi mai târziu literatura creştină vorbeşte de mâncare a Cuvântului, de mestecare şi rumegare a Scripturilor.

Şi dacă uzul lingvistic a ajuns să rezerve termenul exercere activităţilor fizice, iar termenul meditari celei a spiritului, este tot la fel de adevărat că meditaţia era înţeleasă ca implicare a întregii fiinţe personale: „Pentru cei din vechime, a medita însemna a citi un text şi a-l învăţa din memorie, în sensul cel mai adevărat al acestui act, adică cu întreaga fiinţă: cu trupul, pentru că gura pronunţă Cuvântul, memoria îl fixează, inteligenţa îi înţelege sensul, voinţa doreşte să-l pună în practică” (Jean Leclercq). Această legătură dintre trup şi meditaţie, dintre lectura rugătoare şi gestualitate este foarte vizibilă în multele comportamente motorie şi în legănările trupului şi al capului care ritmează recitarea versetelor în şcolile coranice sau cele talmudice. Dar şi în mănăstirile creştine, practica lectio divina a legat totdeauna trupul de lectură: cuvântul trebuie să se imprime în trup! Hugo din Sf. Victor (sec. XII) deosebeşte cogitatio, care este analiza conceptuală a cuvintelor, de meditatio, care este identificare totală. În consecinţă, meditaţia pleacă de la lectură, dar evoluează spre rugăciune şi contemplaţie. Înţelegem de ce meditaţia creştină ne conduce în mod inevitabil să facem referinţă la lectio divina, adică la practica lecturii-ascultare a Scripturii, condusă nu de o intenţie speculativă, ci una sapienţială şi respectuoasă a misterului, care încearcă să scoată la suprafaţă Cuvântul lui Dumnezeu pentru a conduce creştinul să se aplice textului şi textul sieşi, într-un proces dialogic care devine rugăciune şi devine conduită de viaţă conformă voinţei lui Dumnezeu exprimată în pagina biblică. Acest proces a fost elaborat ca drum în patru etape, respectiv lectio, meditatio, oratio, contemplatio.

In onoarea Sfantului Parinte Benedict al XVI-lea

Salve, Mater misericordiae (Catholic Songs of Praise)

Salve Mater misericordiae,
Mater Dei et Mater veniae,
Mater spei et Mater gratiae,
Mater plena Sanctae Letitiae,
O Maria!

Salve decus humani generis.
Salve Virgo dignior ceteris,
quae virgines omnes transgrederis
et altius sedes in superis.
O Maria!

Salve Mater...

Salve felix Virgo puerpera:
Nam qui sedet in Patris dextera,
Caelum regens, terram et aethera,
Intra tua se clasit viscera.
O Maria!

Salve Mater...

Esto, Mater, nostrum solatium:
Nostrum esto, tu Virgo, guadium,
et nos tandem post hoc exsilium,
Laetos juge choris caelestium.
O Maria!

Salve Mater...