Lege, conştiinţă, păcat. Teologia morală fundamentală (II) de Isidor Chinez (2018)

 La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Lege, conştiinţă, păcat. Teologia morală fundamentală (II) [2018], scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în colecţia „Tratate de teologie”, în formatul 14x20 cm, are 306 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţara la preţul de 25 lei. 

Concepţia creştină despre om – omul considerat conform Revelaţiei – are o continuă dependenţă de Dumnezeu. Viaţa lui este darul lui Dumnezeu care în Cristos şi-a manifestat profunzimile iubirii sale, deschizându-ne calea spre comuniunea trinitară. Căutându-l pe om prin intermediul Fiului său, Dumnezeu vrea să-l facă să abandoneze căile răului. Învingerea răului: iată ce este Răscumpărarea. Domn al creaţiei, omul poate să împlinească planul divin prin cunoaştere şi iubire. Iar, în lumina acestei dependenţe, Scriptura schiţează trăsăturile esenţiale ale persoanei. Teologia morală este reflecţia despre bunătatea şi concretizarea comportamentului moral. Libertatea omului dobândeşte sensul acestei ascultări de Dumnezeu, atât în fiinţa sa, cât şi în acţiunea sa, căci au fost depăşite de coborârea vieţii divine la nivelul omului primind viaţa harului. Demnitatea subiectului uman, adică a persoanei, este dată de imaginea lui Dumnezeu care constă în relaţie şi libertate.

De aceea, parte a doua a Teologiei Morale Fundamentale tratează despre ce este legea morală, ce este conştiinţa, ce este păcatul. Care este lumea în care trăieşte omul răscumpărat?

Când omul aude vorbindu-se despre lege – legea morală – se gândeşte instinctiv la ceea ce se opune libertăţii sale, mortificând-o. Există o profundă consonanţă între partea cea mai adevărată din noi şi legea lui Dumnezeu. De fapt, Decalogul începe: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei” (Ex 20,2). Dumnezeu ne-a chemat la libertate. Dă legea sa unui popor eliberat şi liber. Domnul se îndreaptă spre toţi cei care au fost eliberaţi de toate sclaviile. „Voi aţi fost chemaţi la libertate” (Gal 5,13), ne anunţă sfântul Paul. Prin libertate se înţelege condiţia în care o persoană poate să decidă acţiuni fără constrângeri. Astfel, legea divină, legea naturală, legea nouă a lui Cristos, legea umană sunt legi care nu distrug libertatea creştină, dar în mod profund sunt libertate, care în esenţa sa, este orientată de Duhul Sfânt spre o configuraţie progresivă a lui Cristos, ce reînnoieşte credinţa şi totul devine caritate.

În lumina conştiinţei, se manifestă demnitatea noastră spirituală. Se spune: fiecare trebuie să acţioneze conform conştiinţei sale... fă ceea ce crezi că e mai bine... urmează-ţi conştiinţa... Acest lucru este adevărat. Însă uităm adesea şi să ne întrebăm: care conştiinţă? Conştiinţa morală? Ce caracteristici trebuie să aibă conştiinţa? Cum se formează conştiinţa? La aceste întrebări şi la altele vrea să răspundă această carte. Atunci când se vorbeşte despre conştiinţă se înţelege mereu conştiinţa morală. Despre conştiinţă, Biserica ne învaţă că este acel loc privilegiat din interiorul nostru unde ne vorbeşte Dumnezeu. Conştiinţa nu este doar o fereastră către legea naturală, ci un loc în care îl putem întâlni pe Dumnezeul cel viu.

Timpul nostru este sensibil fiindcă oamenii şi lumea sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă, psihologia, ştiinţele sociale şi cele despre comportament se complac în a discuta despre ademenirea oamenilor spre rău, cu speranţa că, odată cunoscute relele, devine posibilă prezentarea strategiilor de depăşire a răului. În paralel cu aceasta, se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. După cum simţul lui Dumnezeu nu poate fi total şters şi nici stins din conştiinţa noastră, nici simţul păcatului nu poate fi vreodată nimicit cu totul. Cu cât omul de azi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă. 

A vorbi despre păcat astăzi, cu un limbaj teologic, impune o cerinţă urgentă şi nouă. Nu există morală fără păcat, pentru că spaţiul moralei este spaţiul libertăţii, adică al autodeterminării pentru bine. Păcatul nu ne reprezintă câtuşi de puţin, pentru că suntem chemaţi la libertate şi adevărul ne-a făcut liberi. Tocmai pentru că este îndreptat către noi, împotriva adevărului fiinţei noastre, păcatul este îndreptat şi către Dumnezeu; este refuzul de a răspunde la iubirea gratuită a lui Dumnezeu. Dar există anunţul iubirii milostive a lui Dumnezeu Tatăl pentru oamenii timpurilor noastre. Există şi iertare. Vestirea convertirii iubirii creştine are o importanţă deosebită în societatea actuală. Reflectarea în conştiinţa omului a păcatului şi a gravităţii sale devine posibilă numai în orizontul cunoaşterii iubirii lui Dumnezeu şi a milostivirii sale iertătoare. Este misterul milostivirii: izvor de bucurie, de seninătate şi de pace. Este condiţia mântuirii noastre.

pr. dr. Isidor Chinez 

Cursuri de formare pentru preoți la Traian (NT) [seria a III-a (3-5 octombrie 2017)]

(foto: Adrian Fărăoanu)

Conferința: pr. Iosif Antili, Fundamentele biblice ale familiei.
Conferința: pr. Felician Tiba, „Creați pentru a ne dărui”: fundamentele antropologice ale familiei în exortația post-sinodală „Amoris laetitia”.
Conferința: pr. Mihai Pătrașcu, Aspecte canonice în exortația post-sinodală „Amoris laetitia”.
Conferința: pr. Benone Farcaș, Prezentarea unor aspecte canonice și pastorale ale scrisorii apostolice în formă de „Motu proprio” a suveranului pontif Francisc.
Conferința: pr. Daniel Iacobuț, Spiritualitatea conjugală și familială în „Amoris Laetitia”.
Conferința: pr. Felix Roca, În drum spre Sinodul Episcopilor: tinerii.

Procreația artificială – probleme bioetice

Fertilizarea „in vitro” şi transferul embrionului.

(sursa: http://ziarullumina.ro/img)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/02/procreatia-artificiala-probleme-bioetice-de-pr-isidor-chinez.pdf

 

Procreația artificială –  probleme bioetice

 

pr. prof. Isidor Chinez [Institutul Teologic Romano-Catolic Iași - 2009]

 

1. Adevărul despre procreaţia umană

Problema intervenţiei asupra procreaţiei umane ca şi a respectului faţă de embrionii umani fac trimitere la valorile fundamentale şi originale ale familiei: valoarea iubirii şi a vieţii, valoarea primirii persoanei umane. Tocmai aceste valori, citite în lumina raţiunii umane şi a Revelaţiei creştine, constituie criteriile etice care stau la baza răspunsului pe care îl dă Biserica la întrebările puse de intervenţiile tehnologice asupra vieţii umane în primele sale stadii.

„Procreaţia umană recere o colaborare responsabilă a soţilor cu iubirea fecundă a lui Dumnezeu (cf. GS 50); darul vieţii umane trebuie să se realizeze în căsătorie prin actele specifice şi exclusive ale soţilor, după legi înscrise în persoanele lor şi în unirea lor (cf. GS 51)”[1].

 

1) „De ce procreaţia umană trebuie să aibă loc în căsătorie?”

 

Este întrebarea pe care o pune Instrucţia Donum vitae. Şi răspunde: „Orice fiinţă umană trebuie primită totdeauna ca un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu. Şi mai mult, din punct de vedere moral o procreaţie cu adevărat responsabilă faţă de cel care se va naşte trebuie să fie rodul căsătoriei” (Dv II,1).

 

Atât raţiunea cât şi credinţa se întâlnesc identificând în căsătorie „locul” unic şi exclusiv al procreaţiei cu adevărat responsabile, căci „procreaţia umană se distinge de altele din cauza demnităţii personale atât a părinţilor cât şi a fiilor: procreaţia unei noi persoane, prin care bărbatul şi femeia colaborează cu puterea Creatorului, va trebui să fie rodul şi semnul dăruirii personale reciproce a soţilor, al iubirii şi fidelităţii lor” (Dv II,1).

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2016/02/25/procreatia-artificiala-probleme-bioetice/

Etica matrimonială (de Isidor Chinez)

 

 

 

 

 

Familia, celula de bază a societății, este privită de Biserică drept legământ de iubire, leagănul vieții și sanctuar al iubirii. Mai mult, familia este înțeleasă ca o „Biserică domestică”, adică locul unde fiecare se simte primit și se dăruiește lui Dumnezeu și semenului, într-un elan al iubirii care învinge barierele egoismului și individualismului. De aceea, în activitatea sa pastorală, Biserica s-a apropiat cu multă grijă și atenție de familiile creștine, afirmând demnitatea lor și susținându-le în existența și activitățile lor zilnice.

 

Timpurile moderne constată o criză a conștiinței și a existenței familiei pe diferite planuri. Cum reacționează Biserica la această provocare? Care este actualmente învățătura Bisericii cu privire la căsătorie și familie? Există o etică a iubirii conjugale? La aceste întrebări și la multe altele dorește să răspundă pr. dr. Isidor Chinez în cartea Etica matrimonială, apărută recent la Editura Sapientia.

 

Autorul și-a structurat studiul în patru capitole. După o scurtă introducere, în care prezintă etimologia și definiția realității cuplului uman de-a lungul istoriei și nuanțele diferite ce decurg din acestea, pr. Isidor Chinez tratează, în primul capitol, tema căsătoriei în istoria mântuirii. Merge mai întâi la Vechiul Testament și analizează modul cum era văzută familia perioada patriarhilor, a judecătorilor și a regilor, în relatarea creației, în perioada profetică și în perioada postexilică. Trecând la Noului Testament, autorul face referință la predica lui Isus despre căsătorie și la învățătura sfântului Paul.

 

Capitolul al II-lea dezvoltă o reflecție teologică despre căsătorie pornind de la stabilirea identității acestei comuniuni (Ce este căsătoria?), a autorului ei și a caracteristicii sale sacramentale. Analizând căsătoria în contextul transformărilor actuale, autorul identifică cauzele externe și interne ale crizei familiilor.

 

Capitolul al III-lea tratează iubirea conjugală din punct de vedere etic, descriind diferitele perspective adoptate de-a lungul istoriei (perioada patristică, scolastică, Evul Mediu, Epoca modernă, perioada contemporană), culminând cu viziunea Conciliului al II-lea din Vatican. Conchizând că iubirea este criteriul fundamental al vieții conjugale, autorul o examinează din perspectiva fidelității, a unității și a indisolubilității.

 

Al patrulea capitol, cu titlul „Familia - sanctuarul vieții”, analizează mai multe teme referitoare la viața de familie, precum paternitate responsabilă, lege morală, conștiință, procreație. Subliniind rolul familiei în transmiterea vieții, autorul prezintă criteriile morale pentru procreația responsabilă, arată diferențele dintre metodele artificiale și cele naturale, afirmă inseparabilitatea dintre unire și procreație și oferă soluții pentru actualele probleme pastorale ce privesc aceste teme.

 

Lucrarea de față se adresează în special celor căsătoriți și care doresc să se căsătorească, dar și tuturor acelora care sunt angajați în pastorația familiilor, pentru a cunoaște mai bine învățătura morală a Bisericii despre familie.

 

David Eduard Cristian

 

La Editura „Sapientia” a apărut cartea Etica matrimonială, scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în formatul 14x20 cm, are 188 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.

 

Isidor Chinez, Etica matrimonială, Iași 2015, 14x20, 188 p., ISBN 978-606-578-222-8, 20 lei.

 

(sursa: http://librariasapientia.ro/etica-matrimoniala.html).



Etica sexuală (de Isidor Chinez)

 

 



În ultimii ani, fenomenul „sexualității” a dobândit o nouă evaluare în ambientul realității umane, mai ales datorită noilor perspective în care este considerat. Afluxul mare de informații care abundă de abordări libertine, înfățișate sub falsa imagine a libertății, conduc la o relativizare a acestei minunate forțe cu care a fost înzestrat omul: sexualitatea. Se observă așadar necesitatea urgentă de a prezenta lumii de azi viziunea creștină despre sexualitatea umană ca valoare a persoanei în identitatea sa de bărbat și femeie, creată după imaginea lui Dumnezeu iubire și chemată să se realizeze în iubire în cele două moduri specifice: de căsătorie și de virginitate.

 

Acest scop și l-a propus pr. dr. Isidor Chinez, în timp ce preda teologia morală la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași, în cartea Etica sexuală, apărută recent la Editura Sapientia. Formularea corectă a eticii creștine în domeniul sexualității presupune recunoașterea contextului cultural-istoric în care ne aflăm, dar trebuie să facă referință constant la Sfânta Scriptură și la magisteriul Bisericii.

 

Argumentarea are în vedere un fundament antropologic, etica sexuală fiind analizată în dimensiunea biologică, psihologică, dialogică, socio-culturală și existențială a persoanei umane. Pentru că unul dintre aspectele pe care le are în vedere acest tratat este cel doctrinal, sexualitatea este privită din prisma mesajului creștin: Sfânta Scriptură și magisteriu. Unificarea acestor două perspective privește omul în integralitatea sa și presupune elaborarea unei etici sexuale a iubirii, caracterizată de dăruire, responsabilitate și alegere, care pune în valoare tocmai această calitate a omului total.

 

Autorul acordă un capitol special tratării problemelor speciale de etică sexuală, bineînțeles, considerându-le din prisma științelor umane, a Sfintei Scripturi și a tradiției teologice.

 

Finalitatea acestui studiu este de a-l conduce pe cititor la depășirea acelei mentalități care vede în sexualitate doar ceva banal, izolat de totalitatea persoanei, și să descopere valorile înscrise de Dumnezeu în structura persoanei umane, chemată să se realizeze în relație dialogică cu celălalt.

David Eduard Cristian

 

 



La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Etica sexuală, scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, formatul 14×20 cm, are 222 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.



 

 

(sursă: http://itrc.ro/etica-sexuala-pr-dr-isidor-chinez/).

 

Actul moral în „Veritatis Splendor”

Întoarcerea fiului risipitor - by Edouard de Jans

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/23/actul-moral-in-veritatis-splendor/

În cercăm acum să examinăm enciclica lui Ioan Paul al II-lea Veritatis Splendor cu privire la tema pe care am tratat-o, adică actul uman.

 

Enciclica – a zecea din pontificatul lui Ioan Paul al II-lea – publicată la 5 octombrie 1993, precizează deja în titlu obiectul său specific: „Scrisoarea Enciclică Veritatis splendor a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea către toţi episcopii Bisericii Catolice cu privire la câteva probleme fundamentale din învăţătura morală a Bisericii”. Ea nu vrea aşadar să trateze toată morala specială şi nici toată morala fundamentală, ci unele probleme fundamentale din învăţătura morală care, după Ioan Paul II, necesită astăzi un discernământ special, aşa cum afirmă subtitlul capitolului al doilea, central în enciclică.

 

Destinatarii direcţi sunt episcopii Bisericii Catolice, aşa cum apare din titlu şi din salutul iniţial, dar prin ei se îndreaptă spre toţi credincioşii Bisericii (VS 114) cu scopul de ai conduce pe calea lui Dumnezeu şi a binelui.

 

În plus, vrea să-i aibă ca interlocutori pe toţi oamenii, întrucât „Biserica ştie că instanţa morală atinge în profunzime pe fiecare om, îi implică pe toţi, chiar şi pe cei care nu-l cunosc pe Cristos şi evanghelia sa şi nici pe Dumnezeu. Ştie că tocmai pe strada vieţii morale este deschisă tuturor calea mântuirii, aşa cum a amintit în mod clar Conciliul Vatican al II-lea” (VS 3).

 

(Aflați mai multe, accesați link-ul de mai jos:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/23/actul-moral-in-veritatis-splendor/).

Teologia morală – noțiune și o scurtă istorie

Predica de pe munte - de Carl Heinrich Bloch

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/teologia-moralc483-notiune-si-o-scurta-istorie-de-pr-isidor-chinez1.pdf

 

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/21/teologia-morala-notiune-si-o-scurta-istorie-de-pr-isidor-chinez/

 

 

Intoducere

 

Un curs de teologie morală fundamentală trebuie să ţină cont de reflecţia filosofică asupra eticii, de fundamentarea biblică a moralei, de cunoştinţele antropologice.

 

Specificul acestui curs: de a stabili ce este experienţa morală trăită în credinţa creştină, în centrul său de semnificaţie, în raportul său constitutiv cu alte dimensiuni ale trăirii umane, în raportul dintre moralitatea personală (a individului) şi ethos (al unui grup de oameni).

 

Prin expresia teologia morală fundamentală înţelegem morala creştină ca fundamentată biblic, în timp ce prin expresia teologie morală generală înţelegem studiul principiilor generale ale moralei. În manualistica scolastică, acest curs corespunde tratatului De principiis. El priveşte ambele aspecte (fundamental şi general), de aceea nu vor fi despărţite, deşi rămân distincte: vom porni de fapt de la fundamentare pentru a descoperi apoi înţelegerea principiilor.

 

Studiul teologiei morale, ca cel al oricărei ştiinţe, trebuie să înceapă de la delimitarea obiectului său şi a caracteristicilor sale. Teologia morală este ştiinţa despre om şi despre conduita sa, ancorată în Revelaţia divină, care culminează cu Întruparea Cuvântului, care „îi dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii” (GS 22), înrădăcinată în învăţăturile sale şi în tot ceea ce a făcut să răsară în experienţa acumulată şi transmisă secole de-a rândul de oamenii care l-au cunoscut şi iubit, şi continuă să-l iubească întrucât El trăieşte şi dă viaţă astăzi şi mereu: „Isus Cristos, ieri şi astăzi”. De aceea este ştiinţa supremă despre acţiunea umană, capabilă să-l conducă pe om la perfecţiunea şi la fericirea sa, atât temporală cât şi veşnică.

 

Fiind o ştiinţă specială – ştiinţa credinţei – trebuie să înaintăm ţinând cont de particularitatea sa. Pentru a dobândi această cunoaştere este de folos să considerăm raportul teologiei morale cu celelalte ştiinţe ale comportamentului uman şi dezvoltarea sa în istorie: progresele şi momentele de flexiune, provocările şi promisiunile timpului nostru sintetizate în exigenţele Conciliului Vatican al II-lea pentru ca ea să rămână rodnică şi vitală.

 

Cursul apare ca teoretic, întrucât nu caută să prezinte o serie de cazuri particulare, nici problematici specifice (aşa cum se face în cursurile de morală „specială”). Este un studiu al antropologiei revelate şi al incidenţei sale asupra actului uman, asupra concepţiei despre binele şi despre răul uman, adică despre binele şi răul moral, care se găsesc în noi, în omul istoric – omul existent – chiar de la început chemat la comuniunea cu Dumnezeu, dar căzut în păcat şi răscumpărat de Cristos.



(Aflați mai multe...  https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/21/teologia-morala-notiune-si-o-scurta-istorie-de-pr-isidor-chinez/).

Opțiunea fundamentală morală

Încotro?… (sursa: http://mybottomline.info/).

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/optiunea-morala-fundamentala-de-pr-isidor-chinez.pdf

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/17/optiunea-fundamentala-morala-de-pr-isidor-chinez/

 

Introducere

 

În dialogul dintre om şi Dumnezeu, cuvântul omului se întrupează şi ia formă în diferite acţiuni morale, cu care el decide asupra sa însuşi cu privire la vocaţia sa. Experienţa ne arată că persoana nu se află cu aceeaşi intensitate şi în acelaşi mod în toate acţiunile pe care le împlineşte. Aceasta depinde desigur de importanţa pe care o acordă fiecăreia dintre ele. Problema este a şti în baza cărui criteriu sau realităţi persoana trăieşte acele acţiuni cu o intensitate morală diferită.

 

Acesta este contextul în care se pune problema opţiunii fundamentale, adică a unei alegeri care să reprezinte punctul catalizator al tuturor acţiunilor sale, orizontul în care sunt puse.

 

Cunoaştem deja complexitatea poziţiei actului moral din partea subiectului, întrucât executarea unui act presupune o lungă istorie de înţelegere a sensului care s-a acumulat în trăirea existenţială a subiectului şi care apoi se regăseşte exprimată, nu totdeauna în formă explicită, în acel act determinat. În acest sens, fiecare act moral nu este doar expresia cu rază scurtă a unei intenţii subiective, ci şi rezultatul unui tir încrucişat de inputs care, primite şi interpretate de subiect, l-au purtat la acel grad determinat de auto-înţelegere, a cărei expresie este actul. În actul împlinit agentul exprimă nu numai obiectul – conţinutul acţiunii – ci şi o anumită înţelegere despre sine şi despre proiectul vieţii.

 

Astfel, pe de o parte, fiecare act face aluzie la persoană, întrucât îi arată un orizont mai amplu şi semnificativ de viaţă, în timp ce pe de altă parte el nu este niciodată aşa de clar încât să reveleze pe deplin şi fără umbre proiectul de viaţă pe care persoana şi l-a dat. În el îşi află spaţiu desfăşurarea activităţii morale a omului, care, tocmai în baza înţelegerii pe care o are despre sine, va organiza şi va alege acţiuni adaptate pentru a o realiza. Or, din moment ce actele morale implică întreaga persoană umană şi contribuie la formarea identităţii sale, se poate înţelege bine şi că ele (actele) fac referinţă unele la altele, intrând unele în altele şi participând la istorie. Aşadar putem găsi aici motivul pentru care orice act moral depăşeşte simplul scop pentru care a fost făcut şi se deschide spre o înţelegere mai înaltă: lasă să se întrevadă care este luarea de poziţie a agentului faţă de scopul ultim. În acest context stă capitolul acesta despre opţiunea fundamentală, ca şi căutare a realităţii care dă coerenţă vieţii morale şi permite integrarea în mod logic, dincolo de caz, diferitele acte morale.

(Aflați mai multe... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/17/optiunea-fundamentala-morala-de-pr-isidor-chinez/).

Păcatul în viziune etică

„O, păcat a lui Adam, darorită ție a murit Cristos,

care ți-a nimicit și me-a adus mântuirea!”

(Preconiu pascal). 
 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/pacatul-in-viziune-etica-de-pr-isidor-chinez.pdf

 

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic...

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/15/pacatul-in-viziune-etica/

 

Introducere

 

Modul corect de a vorbi despre păcat şi dificultăţile sale. O confruntare sumară între conştiinţa de astăzi a păcatului şi aceea din timpul trecut ne dă un rezultat paradoxal. Evul Mediul a cunoscut o dezvoltare în practica penitenţială şi a dat naştere la discuţii, de exemplu, când este vorba de a determina ce este păcatul venial şi păcatul de moarte. Însă păcatul ca atare nu era o problemă. Orice om se cunoştea pe sine destul de clar ca un păcătos, unul care are nevoie de milostivirea divină. Mii de persoane făceau pelerinaje obositoare pentru a obţine dezlegarea de păcate sau iertarea pedepselor datorate păcatelor. Când bogatul medieval simţea că se apropie de moarte, lăsa adesea ca moştenire Bisericii mari bogăţii, cu speranţa de a-şi asigura astfel bunăvoinţa lui Dumnezeu.

 

Evul Mediu deşi este caracterizat de o conştiinţă vie despre păcat, reflectă puţin sau deloc asupra mecanismelor şi asupra structurilor răului capabile de a determina şi de a aliena omul.

 

Lumea prezenta o ordine stabilită de Dumnezeu în care omul trebuia să dea probă de sine; dacă avea o lipsă la această ordine, aceasta era semnul că a cedat tentaţiilor diavolului şi a devenit un păcătos.

 

Timpul nostru în schimb este sensibil mai ales la faptul că lumea şi oamenii sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă se complace în a discuta despre ademenirea tuturor de către rău. Psihologia, ştiinţele sociale şi cele despre comportament sunt angajate în examinarea mecanismelor şi structurilor răului, în speranţa că, o dată cunoscute, devine posibilă prezentarea strategiilor pentru depăşirea răului. Paralel cu aceasta se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. Cu cât omul de astăzi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă.

 

Pierderea conştiinţei păcatului. Într-un radio-mesaj adresat Congresului Catehetic Naţional al SUA, Pius XII afirma în 1946: „Poate păcatul cel mai mare al lumii de astăzi este acela că a început să piardă simţul păcatului”. Această afirmaţie dramatică nu trebuie generalizată. Acel „poate” iniţial ne atrage atenţia să nu o facem. Dar în aceeaşi măsură este un indiciu al unei tendinţe ce nu se poate nega.

 

Faptul că conştiinţa păcatului dispare se constată în primul loc pe planul limbajului. Astăzi cuvântul „păcat” apare mai puţin frecvent decât mai înainte în limbajul de fiecare zi. Însă problema nu stă propriu-zis aici. Indiciul cel mai elocvent este că şi în domeniul religios conceptele care disting omul ca păcătos par să piardă mereu mai mult din conţinutul lor concret. Mulţi credincioşi nu se mai descurcă cu distincţiile tradiţionale dintre păcatele veniale, grave sau mortale sau nu vor să mai ştie de aceste gradaţii. Conceptul de păcat original este supus neînţelegerilor de orice gen. Terminologia tradiţională legată de pedepsele păcatului – purgator, iad, indulgenţă – nu mai este adesea înţeleasă.

 

Secularizare, ca aspect care defineşte lumea actuală, recere o nouă impostaţie a temei păcatului. De aceea vom încerca să ajungem la o formă corectă de prezentare acestei teme din punct de vedere teologic şi să găsim acea formulare care să fie fidelă exigenţelor credinţei şi urgenţelor momentului de faţă. Vom căuta mai întâi să surprindem în valorile credinţei mesajul fundamental al Scripturii referitor la păcat, evaluând într-un al doilea moment formulările în vigoare în teologie şi în pastorală despre culpabilitatea etico-religioasă. La sfârşit – consider foarte necesar pentru studenţii teologi de la noi din ţară din cauza contextului istoric în care trăim – vreau să prezint păcatul în practica şi în tradiţia orientală.

 

(Aflați mai multe... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/15/pacatul-in-viziune-etica/).

Conștiința morală

Sursa foto: http://foaienationala.ro/libertate-autoritate-de-ernest-bernea.html

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/constiinta-morala-de-pr-isidor-chinez.pdf

Dacă vreți să știți mai multe dați clic... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/13/constiinta-morala/

1. Introducere

 

Problema conştiinţei a devenit un fenomen central în timpul nostru; şi în reflexia morală creştină i se dă o atenţie aparte.

 

Mulţi pretind să decidă în locul nostru şi pentru noi: părinţii, autorităţile, mijloacele de comunicare, oamenii politicii, masa de oameni…, însă în realitate responsabilul ultim al vieţii mele sunt eu şi numai eu. Nimeni nu poate trăi sau muri în locul meu. Eu, şi nimeni altul, sunt responsabilul ultim al acţiunilor mele, chiar dacă alţii pot să mă influenţeze într-un anumit mod. De aceea trebuie să acţionăm totdeauna „în conştiinţă”. Conştiinţa este instanţa ultimă a comportamentului moral al omului, este realitatea decisivă pentru viaţa oricărui om şi pentru viaţa întregii omeniri, căci fondul incoruptibil al persoanei stă în conştiinţa sa. Autenticitatea cea mai profundă a omului şi demnitatea sa stă în conştiinţa sa.

 

În acest sens, experienţa şi ştiinţa, în cultura noastră contemporană polivalentă, manifestă o întorsătură: trecerea de la lege la subiectul persoană, de la extern la intern, la conştiinţa individuală şi comunitară; de la obiectiv la subiectiv, de la metafizic la antropologic. Asistăm astfel la un nou proces care pune conştiinţa pe primul plan al vieţii şi al studiului: experienţa conştiinţei este experienţa etică fundamentală a omului; fără ea omul nu ar cunoaşte ceea ce este „bine” și ceea ce este „rău”, mai mult, nu ar şti ce înseamnă aceşti termeni în general.

2.Terminologia şi conceptul

 

1. Pericolul ambiguităţii

 

Experienţa conştiinţei este unul dintre „obiectele” cele mai controversate ale discursului etic şi ale conduitei umane de fiecare zi. Este o realitate foarte complexă.

 

Termenul de conştiinţă, aplicat sectorului etic, este unul dintre aceia cu un conţinut mai puţin omogen, întrucât poate cuprinde o mare varietate de semnificaţii. Astăzi toţi folosesc acelaşi cuvânt „conştiinţă”, dar îl înţeleg în mod diferit: conţinutul termenului este diferenţiat conform celui care îl foloseşte. Oamenii de astăzi fac apel la conştiinţă atunci când protestează împotriva intoleranţei, prejudecăţii sau legalismului exagerat; deseori este identificată conştiinţa cu responsabilitatea („este un om de conştiinţă”); conştiinţa înseamnă alteori liberate în faţa deciziilor fundamentale (libertate religioasă, de exemplu); uneori conştiinţa denotă rezonanţa internă a deciziilor luate („conştiinţă bună”, „conştiinţă rea”). Unii îl identifică cu „instinctul”, „afectul spontan”, „mânia dreaptă”, „revanşă nedreaptă”, „orgoliu profesional”, „gelozie”, „ aviditate” şi aşa mai departe. Pentru alţii conştiinţa personală poate însemna imposibilitatea de a fi umilit, de a deveni „mai mic decât alţii”, de „a pierde prestigiul”, alteori înseamnă pur şi simplu „sic volo sic iubeo”. Nici unul dintre aceste exemple nu o exprimă exact.

 

Dar un fapt uimitor face să crească cel mai mult perplexitatea: se poate întâlni apelul la conştiinţă ca fundament al unor atitudini atât de contradictorii: contestatarul convins, profetul nonviolent sau simplul revoluţionar, pretinde adesea că acţionează în conformitate cu propria conştiinţă; şi reprezentantul ordinii constituite, care îl persecută sau îl condamnă, poate s-o facă şi el în numele propriei conştiinţe, a idealului societăţii. Câţi inchizitori de odinioară, călugări evlavioşi, erau convinşi de dreptul lor şi de a acţiona în conformitate cu propria conştiinţă după cum şi cel pe care îl torturau, şi el era convins că conştiinţa sa îl oprea de la o retractare. Şi s-ar putea lungi lista acestor contradicţii care manifestă complexitatea problemei.

 

Dacă mulţi concep şi explică termenul „conştiinţă” în mod atât de diferit, aceasta nu înseamnă că ei nu cunosc valorile morale, cel puţin pe cele esenţiale, sau că sunt bolnavi mintal. Vorbim despre omul normal, sănătos la minte, care însă trăieşte într-o situaţie de conflict şi în structuri de păcat, care desigur reprezintă o mare problemă pentru generaţia prezentă, pe care generaţiile trecutului nu o avea.

 

Dacă se adaugă mentalitatea laicistă din cultura noastră, avem cadrul complet al ambientului în care ne mişcăm pentru a explica „fenomenul conştiinţă”. Tema ne poartă chiar să ne confruntăm cu exemple anormale, cu bolnavi psihic, ce reprezintă o dificultate specială.

 

Oricum, în ciuda tuturor greutăţilor, studiul conştiinţei trebuie să se elibereze de orice pericol de ambiguitate. In faţa acestei complexităţi a fenomenului conştiinţă – atât în aspectul său teoretic ca şi în dimensiunea sa practică – este necesară o analiză pornind de la toate aspectele pe care le cuprinde. Ştiinţele antropologice pot şi trebuie să contribuie la clarificarea acestei realităţi complexe. Iar teologia va purta o dimensiune proprie.

 

2. Un paradox: conştiinţă şi lege

 

Apropierea dintre termenii conştiinţă şi lege poate părea aproape paradoxală în zilele noastre, atât de diferite sunt domeniile la care se referă şi atât de opuse sunt rezonanţele afective trezite de ei. Nu este de fapt conştiinţa locul cel mai intim şi mai inviolabil al persoanei, acela în care ea se afirmă în autonomia şi libertatea sa, în singularitatea şi responsabilitatea sa? Iar legea, nu este sinonim a tot ceea ce se impune din afară conştiinţei ca şi constrângere şi obligaţie?

 

Şi totuşi întreaga istorie a tradiţiei creştine, în materie de etică, ne arată cât de legaţi sunt între ei aceşti doi termeni, adesea asociaţi ca două instanţe prin care trece răspunsul la chemarea lui Cristos. Discernământul conştiinţei creştine nu-şi caută oare calea şi lumina sa în împlinirea obiectivă a voinţei lui Dumnezeu, în legea harului?

 

Conciliul Vatican II defineşte conştiinţa ca facultatea prin care omul percepe chemarea lui Dumnezeu din lege: „Omul identifică şi recunoaşte imperativele legii divine prin conştiinţa sa” (DH 3).

(Aflați mai multe... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/13/constiinta-morala/).

Legea morală

Cele zece porunci – de Heston Charlton

(Aflați mai multe...

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/11/legea-morala/).

 

Introducere

 

Persoana umană nu este închisă în subiectivismul său: este în relaţie cu Dumnezeu, cu universul, cu semenii. Aici, în acest „a fi în lume” trebuie să se realizeze; şi se realizează pe sine, se împlineşte, cu condiţia să ştie că acest raport cu lumea şi cu alţii este supus unor reguli precise, unor structuri care se impun omului. Viaţa sa morală are o dimensiune dialogală, întrucât omul, luând poziţie faţă de diferitele valori morale pe care le întâlneşte, este deja angajat să răspundă lui Dumnezeu, care prin acele valori îl chemă la comuniunea cu el. Bunătatea sau răutatea actelor sale depind de faptul că sunt sau nu ordonate spre binele său.

 

Pentru a putea alege şi actualiza binele moral într-un mod care-i este propriu – adică liber – omul trebuie să-l cunoască şi să ştie să-l distingă de ceea ce nu este bine. Problema esenţială care se pune este următoarea: cum pot actele sale umane, adesea complexe în componentele lor, să fie finalizate de scopul ultim, care singur este capabil să dea sens vieţii? Aici intervine norma morală. Chemat să crească şi să se dezvolte liber în vederea finalităţii sale, omul trebuie să poată dispune de un mijloc care să-i permită să adapteze fiecare dintre actele sale la acest scop care îi dă plinătate de sens. Aceasta înseamnă să-şi adecveze mijloacele la scop. Şi este vorba despre o activitate raţională, căci tocmai raţiunea stabileşte acest raport.

 

În acest dialog persoana poate cunoaşte criteriile, normele şi condiţiile care reglementează justeţea acţiunilor sale. Vorbind despre norme, ne aflăm în domeniul obligativităţii proprii adevărului moral. Această „necesitate morală” nu este ceva impus din extern, ca nişte cerinţe extrinseci stabilite pentru comportarea omului, ci este înscrisă – ca un dinamism al său – în însăşi natura omului, prin faptul că ea este imagine a lui Dumnezeu şi în virtutea harului care ne creează ca fii ai săi.

 

1.De la dispreţul faţă de lege la necesitatea ei

 

Astăzi mulţi sunt mai mult sau mai puţin alergici faţă de lege. Nu o mai simt ca un ajutor pentru viaţă, ci ca o constrângere şi o piedică. În timp ce conştiinţa personală şi libertatea persoanei sunt considerate ca mari valori, legea nu se bucură de prea mare stimă. Sentimentul, gândul şi chiar comportarea multor oameni se îndreaptă astăzi spre o direcţie care tinde să se îndepărteze de lege şi să se bazeze exclusiv pe conştiinţă.

 

Teologia morală trebuie să ţină cont de această atitudine faţă de lege. Este necesar ca teologul moralist, în limitele posibilităţilor, să amintească şi să clarifice lumii motivele acestei „ostilităţi faţă de lege”, pentru a demola rezervele nejustificate şi a rectifica prejudecăţile faţă de ea.

1.Motivele ostilităţii faţă de lege

Este necesar a înţelege motivaţiile istorice ale acestui fenomen de ordin cultural în ceea ce priveşte apariţia sa: este o condiţie indispensabilă pentru prezentarea actuală a eticii legii.

 

a. Insistenţa asupra legii pozitive umane. Animozitatea faţă de lege poate fi imputată chiar teologiei morale, pentru faptul de exemplu că legea pozitivă umană a fost pusă cu prea multă insistenţă pe primul loc. Pentru a ne convinge, este suficient a privi anumite manuale de teologie morală folosite în trecut, în care tratatul despre legea pozitivă umană avea o pondere mai mare decât alte tratate luate împreună. Acum însă, acest tip de lege stă pe ultimul loc faţă de alte tipuri de tratate. Legea pozitivă umană, în plus, mai mult decât altele este relativă, tranzitorie, şi nu rare ori este un compromis, de aceea este imperfectă şi problematică. Mai mult decât oricare altă normă este supusă variabilităţii şi schimbării, pentru că este introdusă profund în situaţiile umane care sunt schimbătoare. Formulând-o, legislatorul uman este expus pericolului de a greşi şi de a nu-şi atinge scopul; poate să evalueze greşit circumstanţele: ceea ce duce la legi „inoportune”; poate rămâne în urmă datorită ritmului schimbărilor care apar, baricadându-se în lege „depăşite” şi incapabile de a se reînnoi la timp; poate să vrea să facă mai mult în domeniul binelui, încăpăţânându-se să reglementeze cu prea multe legi viaţa, astăzi mereu mai complicată. Şi în sfârşit, poate, in bona fide sau chiar intenţionat, să dea legi nedrepte. Cu numele de „legislator” în acest domeniu este desemnat nu numai un om, dar şi o adunare legislativă, ca de exemplu un parlament.

 

Experienţa dureroasă a acestor deficienţe ale legii pozitive umane ne poate face să înţelegem aversiunea faţă de ea. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, mai există pericolul ca deziluziile trezite de legea umană să tulbure raportul faţă de orice alt tip de normă. Resentimentul faţă de lege în general apare şi se răspândeşte mai uşor, atunci când este ridicată la prototip de lege o normă juridică dată de un om.

 

 

(Aflați mai multe...

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/11/legea-morala/).