XXXI (B)

Lectura I. Deuteronomului 6,2-6: În zilele acelea, ² Moise a spus poporului: "Să te temi de Domnul Dumnezeul tău. În toate zilele vieţii tale, tu, fiul tău şi fiul fiului tău, să păzeşti toate legile şi poruncile pe care ţi le dau eu astăzi, ca astfel să ai o viaţă lungă. ³ Ascultă, Israele, caută să împlineşti poruncile Domnului, ca să fii fericit şi să te înmulţeşti fără număr, în ţara în care curge lapte şi miere, precum ţi-a făgăduit ţie Domnul Dumnezeul părinţilor tăi. ⁴ Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. ⁵ Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toate puterile tale. ⁶ Aceste porunci, pe care ţi le dau eu astăzi, să rămână întipărite în inima ta".

Contextul. Fragmentul constituie rugăciunea cea mai iubită de evreii din toate timpurile; ei îl folosesc, ca rugăciune, de trei ori pe zi: dimineaţa, la amiază şi seara. Există diferite moduri de rugăciune; unul este acela de a-i arăta lui Dumnezeu mulţumirea pentru darul existenţei şi al proiectului său de mântuire, şi de proclamare cu bucurie a disponibilităţii de a trăi în perspectiva indicată de el.

Reflecţie. Fragmentul ne pune în faţă posibilitatea de a răspunde la darul lui Dumnezeu cu fidelitate faţă de alianţă, în mod progresiv şi într-o urmare ascensională. Există persoane care îşi propun să respecte legea lui Dumnezeu pentru a trăi îndelung şi liniştiţi pe pământ, ca şi cum acest comportament ar constitui o asigurare împotriva necazurilor vieţii. Alţii se angajează să respecte poruncile din dorinţa legitimă de a ajunge, la capătul aventurii umane, într-un pământ în care curge lapte şi miere. Alţii încă, entuziasmaţi de faptele minunate pe care le-a săvârşit Dumnezeu în ei şi în istoria mântuirii, simt nevoia profundă de a răspunde la atâta iubire cu un comportament plin de afecţiune şi credinţă. Respectarea legii divine este esenţială pentru toţi; a o face din motive de răsplată imediată sau pentru scopuri nobile, depinde doar de măreţia inimii fiecăruia. Şi în acest caz tindem spre carismele cele mai înalte; apoi să ne mulţumim să ajungem unde putem.

Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi (2 noiembrie)

 

În ziua de 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, credincioşii contemplează în lumina credinţei bucuriile şi splendorile locaşului fericit al sufletelor ajunse la sfinţenie, "Biserica triumfătoare", dar nu pierd din vedere faptul că o altă mulţime de fraţi şi surori în Cristos, după ce au trecut prin viaţa pământească, aşteaptă cu dor în pragul acestui lăcaş şi nu pot intra, deoarece sunt încă nevrednici, datorită urmelor ce le mai poartă din călătoria prin locurile pline de noroiul păcatului; ele formează acea parte a Bisericii ce se numeşte "Biserica pătimitoare". Aceste suflete suferă de dorul după casa Tatălui, de conştiinţa că nu se pot ajuta singure, de durerea ce le-o produce focul tainic rânduit de bunătatea divină să le redea puritatea desăvârşită, prin arderea impurităţilor aduse din viaţa trecătoare. După sărbătorirea tuturor sfinţilor, în multe părţi se făcea pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi, urmând un îndemn spontan al dragostei creştineşti. Sfântul Odilon, abate al mănăstirii benedictine din Cluny, în anul 998 a poruncit ca la 2 noiembrie să se facă pomenirea tuturor călugărilor răposaţi. Sub influenţa celor peste o mie de mănăstiri benedictine, răspândite pe tot cuprinsul Europei, întreaga creştinătate apuseană a adoptat acest obicei, şi în anul 1311 Roma a stabilit în mod oficial ca la 2 noiembrie să fie celebrată pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi.

 

Sighetul Marmaţiei

De fapt, Biserica acordă un loc important în liturghia zilnică tuturor "celor care au murit cu semnul credinţei", stabilind un "memento mortuorum" la fiecare slujbă şi terminând rugăciunea zilnică oficială, breviarul, cu rugăciunea: "şi sufletele celor răposaţi, prin mila lui Dumnezeu să se odihnească în pace". Ca un dar excepţional, în ziua de 2 noiembrie fiecare preot poate celebra 3 Sfinte Liturghii; acest privilegiu a fost acordat mai întâi în anul 1748 pentru Biserica din Spania, şi în anul 1915 Papa Benedict al XV-lea l-a extins în întreaga Biserică Romano-Catolică.

 

Preocuparea şi rugăciunea pentru cei răposaţi se întemeiază pe adevărul despre existenţa unei stări intermediare între Biserica triumfătoare şi Biserica luptătoare: Biserica suferinţei curăţitoare; de asemenea, şi pe adevărul împărtăşirii sfinţilor, în temeiul căruia energia vitală a Trupului Mistic circulă de la părţile sănătoase la cele suferinde şi le oferă ajutor. Mijlocirea sfinţilor şi rugăciunile credincioşilor de pe pământ, îndeosebi participarea la celebrarea jertfei euharistice oferite pentru sufletele celor răposaţi, ajută la desăvârşirea purificării lor "în sângele Mielului" (Apocalipsa 7,18). Sfântul apostol Paul aseamănă lucrarea de mântuire a sufletului cu zidirea unei clădiri: "Fiecare să ia seama cum zideşte. Altă temelie nimeni nu poate pune în afară de aceea aşezată, adică Isus Cristos. Iar dacă pe această temelie cineva zideşte aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, paie, înfăptuirea fiecăruia va fi dată pe faţă... focul va dovedi cum este înfăptuirea fiecăruia... Dacă înfăptuirea cuiva va arde, va fi pierdere, el, ce e drept, va fi mântuit, dar aşa ca şi prin foc" (1Corinteni 3,11-15). Este "focul curăţitor" care redă sufletelor celor răposaţi puritatea şi strălucirea cerută pentru a intra în deplina bucurie a Paradisului.

 

Acestor suflete Biserica le oferă comemorarea solemnă de la 2 noiembrie, pentru a mărturisi dragostea cu care îmbrăţişează pe toţi fiii săi şi a menţine vie în sufletele credincioşilor conştiinţa datoriei şi a posibilităţii de a veni în ajutorul fraţilor şi surorilor din "focul" suferinţei curăţitoare şi aducătoare de bucurie nesfârşită. (adaptare după "Vieţile Sfinţilor" Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti).

Soteriologia (mântuirea) creştină (de pr. Isidor Chinez)

http://isichi.wordpress.com/2012/11/01/soteriologia-crestina-de-pr-isidor-chinez/

Toţi Sfinţii

Toţi Sfinţii (1 noiembrie 2012)

„Cei care sunt îmbrăcaţi în alb, cine sunt şi de unde vin?” (Ap 7,13).

Este necesar a răspunde la această întrebare, dacă voim ca sărbătoarea Tuturor Sfinţilor să nu fie un vis rupt de realitatea existenţei noastre, dar celebrare a unei realităţi spre care noi înşine ne îndreptăm. Pentru că sărbătoarea de astăzi este şi sărbătoarea sfântului în potenţă pe care fiecare îl poartă în sine.

De fapt, sunt multe erori de perspectivă de corectat în ceea ce priveşte sfinţii. Prima este aceea de a ni-i imagina numai în condiţia lor finală, cu o aureolă deasupra capului, aşezaţi pe un altar sau în gloria canonizării lor. În realitate, sfinţii sunt în mijlocul nostru, chiar dacă „ceea ce vom fi nu s-a arătat încă” (1In 3,2). Ei aparţin în primul rând pământului, acelui popor în drum care vine din marea încercare a vieţii şi urcă, într-un şir neîntrerupt, spre cetatea definitivă.

Adesea riscăm şi să-i considerăm pe sfinţi ca super-oameni, care se ridică deasupra oamenilor obişnuiţi cu miracolele lor şi cu o forţă excepţională a sufletului. Şi aici, dacă se priveşte cu mai multă atenţie, ne dăm seama că nici în ei defectele de caracter nu sunt totdeauna învinse şi abolite: şi ei sunt supuşi patimilor umane, dar le pun în slujirea sfinţeniei. Pentru că sfinţenia nu este decât o pasiune convertită; adaptându-se la vocaţia noastră divină, ea devine capabilă să facă în noi transformări profunde, rod al harului şi al libertăţii.

Sf. Bernard descria Biserica dintre cele două veniri ale Domnului ca „ante et retro oculata”. Cu ea şi noi trebuie să privim înapoi, spre idealul fericirilor, şi în acelaşi timp să purtăm privirea înainte, spre mulţimea din Apocalips, cu care ne unim atunci când, cu un gest de oameni liberi, îngenunchem înaintea acelui Dumnezeu care vrea să fie totul în toţi (cf. Vienna International Religious Centre). (Trad. pr. I. Chinez).

 

Comuniunea în har (III)

Dimensiunea expiatorie

a durerii

„O Durere adevărată care ţâşneşte din sufletul omului aparţine mai întâi, aşa îmi pare mie, lui Dumnezeu. Încerc s-o primesc cu umilinţă în inima mea, aşa cum este, mă străduiesc să mi-o apropii, s-o iubesc. Şi înţeleg atunci tot sensul adânc al expresiei devenită banală: «a împărtăşi», căci e adevărat că durerea aceea o împărtăşesc” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1096).

Punctul cel mai înalt al dăruirii de sine îl atinge omul – sfântul – în suferinţa şi moartea pentru alţii: se ajunge astfel la cea mai înaltă formă de comuniune cu Dumnezeu, în Cristos suferind, şi cu celălalt, fratele său. Este ca un „mare fluviu invizibil care ne poartă pe toţi” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1152). Aici este suferinţa care este cu siguranţă „substanţa inimii divine” (G. Bernanos, La joie, 352), dar este şi „ceea ce cere Dumnezeu prietenilor săi privilegiaţi ceea ce el însuşi a oferit”[1]. Durerea este pentru Bernanos un semn al vieţii autentice: cel care suferă reflectă exact în starea sa de om care suferă, adevărata natură, esenţa însăşi a omului: „Cel care caută adevărul omului – scrie Bernanos – trebuie să devină stăpânul durerii sale printr-o minune de înţelegere şi puţin are importanţă că-i cunoaşte sau nu izvorul murdar” (La joie, 561). Însă dacă toţi „au într-o anumită parte, într-un colţ secret al vieţii sale, un altar dedicat suferinţei”, aşa cum spune psihiatrul Lipotte în Un mauvais rève (p. 941), numai sfinţii sunt cei care propun măsura dreaptă a persoanei umane, ei care nu sunt fiinţe superioare care prin meritele lor se ridică la cer, dar adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu care îl însoţesc pe Cristos în coborârea în lume şi care sunt astfel purtători ai unui cuvânt de mântuire: acest cuvânt este viaţa lor, întrucât este oferită sub Cruce. Într-adevăr, durerea lor „aparţine mai întâi lui Dumnezeu”, de aceea este „de neînţeles”: este mai mult decât „recompensa dreaptă a vinei”; după Bernanos este „pâinea pe care Dumnezeu o împarte cu omul; este imaginea temporală a posedării divine la care suntem chemaţi”[2]. În orice agonie se reflectă chipul acelui Cristos care întinde asupra istoriei umbra sa vie şi dătătoare de viaţă pentru a-şi lua chipul săracilor, celor care se tem, suferinzilor, martirilor. De aceea, aşa cum marii mistici rămân fascinaţi la contemplarea Răstignitului, la fel lui Bernanos îi este imposibil să-şi abată privirea de la Cristos în agonie, mai ales atunci când suferinţa apasă asupra vieţii şi se simt paşii morţii[3].

Comuniunea în har (II)

Harul ca şi comuniune

Harul este în mod esenţial acţiunea lui Dumnezeu asupra omului şi nu poate fi gândit despărţit de iubirea personală şi liberă, cu care Dumnezeu se dăruieşte omului. De aceea concreteţea sa în timp şi spaţiu nu este doar manifestarea actului spiritual şi existenţial al omului şi depăşirea păcatului, dar şi „manifestare” a acţiunii salvifice şi a iubirii răscumpărătoare a lui Dumnezeu pentru oameni. Aceasta se verifică în viaţa fiecărui „sfânt” bernanosian. În comuniunea ca cu Dumnezeu în Cristos prin har, el este într-un fel un mediator pentru aproapele. Pentru Bernanos nu are mare importanţă în ce mod această datorie de mediere trebuie să fie înţeleasă mai precis în raporturile sale cu harul, că este instrumentală sau pur condiţională. Ceea ce îl interesează este să demonstreze că fiecărui om niciodată nu-i este negat harul, că nu-i lipseşte posibilitatea de a depăşi păcatul indiferent de cât ar fi puterea sa, că dacă este adevărat că „suntem cu toţii în păcat, unii pentru a se bucura de el, alţii pentru a-l suferi, dar în cele din urmă, este aceeaşi pâine pe care o rupem cu toţii pe marginea fântânii, este acelaşi dezgust pe care-l înghiţim o dată cu saliva” – cum se exprimă Chantal în La joie (G. Bernanos, La joie, 671) – la fel este de adevărat – şi aici stă nodul problemei – că există o comuniune a sfinţilor care face dintr-o comunitate de credincioşi, constituită din „păcătoşi” şi din „ceilalţi”, „un mare trup, în care mila, dacă nu harul lui Dumnezeu, circulă ca limfa într-un copac” (G. Bernanos, Monsieur Ouine, 1487), că harul divin este legat adesea în istoria salvifică de mediaţia umană. Orice contact cu care o persoană comunică propria viaţă interioară unei alteia este, în mod explicit sau nu, o mărturie cu privire la propria relaţie cu harul.

„Dacă Dumnezeu ar insufla o idee limpede despre solidaritatea care ne leagă unul de ceilalţi, în rău ca şi în bine, într-adevăr nu am mai putea trăi” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne,  1159). În acest text, pe care autorul l-a pus în gura abatelui de Ambricourt, apare convingerea sa că aici, în istoria fiinţei noastre umane, nu putem avea o ideea cu totul clar despre ceea ce se numeşte comuniune. Poate de aceea scriitorul a aprofundat propria cercetare literară în tema comuniunii sfinţilor. Va exista mereu o confuzie în a surprinde semnificaţia sa, cu toate acestea acţiunea şi întreaga viaţă a sfântului bernanosian va oferi mărturia sa cu privire la acest adevăr de credinţă creştină, aşa încât să nu fie negată de nimeni.

Comuniunea în har (I)

„Domnul nostru a binevoit să guste din triumf ca şi din celelalte, ca şi din moarte, el n-a refuzat nici una din bucuriile noastre, el n-a refuzat decât păcatul” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1193).

  

Dumnezeul creştin este Dumnezeul-Comuniune, pentru că este Dumnezeu-Trinitate. Isus este acela – ne aminteşte Bernanos făcând referinţă la Scriptură – care a împărtăşit cu noi întreaga condiţie umană, în afară de păcat. Disponibilitatea la împărtăşirea adevărată şi plenară este forma cea mai tangibilă a iubirii creştine. Nu se trăieşte de altfel credinţa creştină dacă nu se trăieşte comuniunea. Conform autorului nostru tocmai posibilitatea condividerii îl face uman pe om: „cei care nu mai au nimic de împărtăşit nu mai sunt fiinţe vii”. Este dimensiunea comuniunii trăite mereu mai intens, care face creatura totdeauna mai asemănătoare cu Creatorul său. Sfântul este de altfel cel care trăieşte comuniunea într-o intensitate cu totul aparte. Iar dacă infernul este „a nu mai iubi”, atunci adevărata fericire constă în a fi pentru alţii, în a iubi cu duhul lui Isus. „Căutaţi să înţelegeţi” este pentru Bernanos deja o formă semnificativă de iubire, care trăită până în adânc presupune împărtăşirea, semn concret al realităţii comuniunii sfinţilor, atât de prezentă în toate scrierile sale. Personajele bernanosiene nu există de fapt decât în comuniune cu un altul care este important pentru eliberarea lor de păcat (cf. G. Bernanos, La joie, 616). Parohul de ţară îi va spune celeilalte Chantal: „răspund de voi, (...) anima per anima” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1226). (Sursa: Isidor Chinez, Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos. Tesi di masterat. Roma 1994; trad. I. Chinez).

Ioan Paul II – Exortatie apostolica postsinodala – Christifideles laici

http://isichi.wordpress.com/2012/10/28/ioan-paul-ii-exortatie-apostolica-postsinodala-christifideles-laici/

Marilla Ness - Jesus my shepherd

Impactul Conciliului Vatican II asupra României de după "cortina de fier"

Conciliul Vatican II a dus la reluarea dialogului dintre România, aflată dincolo de „cortina de fier", și Biserica Catolică. Acest lucru îl dovedește un studiu istoric realizat în 2005 de Mons. Ieronim Iacob, Vicar episcopal de Dobrogea, publicat ulterior în revista de istorie ecleziastică „Pro Memoria" (nr. 5/2006), a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, și adus recent în atenția publicului larg cu ocazia aniversării a 50 de ani de la începerea lucrărilor Conciliului Vatican II. Deși ierarhia catolică din România nu a avut o contribuție teologică la lucrările Conciliul Vatican II – explică mons. Iacob - „participarea sa, secvențială și poate nereprezentativă, a purtat puterea politică de la București, inevitabil, la dialog cu Biserica Catolică și, într-un anumit sens, cu lumea liberă". După Conciliul Vatican II „strada va rămâne deschisă, deși parcursul, pentru mult timp, va rămâne dificil".

Deși Vaticanul a trimis invitații de participare la Conciliu pentru cinci episcopi români – 3 romano-catolici (Alba-Iulia, București, Iași) și 2 greco-catolici (care erau, unul cu domiciliu obligatoriu - mons. Iuliu Hossu, celalalt decedat – mons. Al. Russu) –, 2 decani, 2 canonici și un preot (din Oradea, Timișoara și Satu-Mare), la sesiunea a 3-a a lucrărilor au mers mons. Francisc Augustin de la Bucureşti și Cárol Pákocs – canonic de la Satu Mare. După ce au fost „pregătiți" de autoritățile de la București, cei doi prelați români au ajuns la Roma la jumătatea lunii octombrie 1964, unde l-au întâlnit pe mons. Agostino Casaroli, sub-secretar în dicasterul Afacerilor Ecleziastice Extraordinare, și ulterior pe Papa Paul al VI-lea. La ultima sesiune conciliară (de la sfârșitul anului 1965) au participat mons. Petru Pleşca, pro vicar al Arhidiecezei de Bucureşti și decanul Diecezei de Oradea, Pr. Ladislau Hosszu. „După 15 ani de silentium total și de ostilitate declarată, s-a creat un fir, subțire, de comunicare între cele două părți", remarcă autorul studiului.