VI TPA (B): Curăţiţi de Cuvânt

«Dacă vrei, poţi să mă vindeţi!» Lepra în timpul lui Isus era mai mult decât o boală: refuzarea leprosului şi excluderea sa din comunitate era consecinţa tragică. Molipsirea putea distruge o întreagă familie, de aceea apărarea propriei integrităţi, grija faţă de propriile interese, stăteau înaintea oricărui sentiment de milă. Frica făcea restul. Nici un fiu, nici o mamă, refuzaţi de familie, nu mai aveau posibilitatea de a rămâne în propria casă. Legea spunea clar: “Leprosul, cel lovit de această boală, să poarte haine sfâşiate şi părul zbârlit, să-şi acopere partea de sus a feţei până la buze şi să strige: necurat, necurat!” (Lev 13,45). Moartea socială a leprosului era inevitabilă: “va locui separat, locuința lui va fi în afara taberei” (Lev 13,46).

Boala încă şi astăzi provoacă repulsie, situaţia sa este dramatică: pielea se albeşte; bucăţi de carne cad ca ramurile uscate ale unui copac, fără să mai aibă circulaţie sanguină; faţa face cute adânci, ridurile fac omul să aibă o nouă fizionomie şi zâmbetele rare se transformă în rânjet. În drumul meu prin lume am văzut leproşi încă prizonieri ai fricii, imagini ale unei mentalităţi care încă refuză adevărul, care nu reuşeşte să înţeleagă faptul că unica posibilitate de a se feri de rău este de a-l vindeca. A te ascunde de cel lepros, a-I întoarce faţa, a nu voi să ştii de durerea sa, crezând că eviţi molipsirea, este o iluzie.

Grija este expresia cea mai înaltă a iubirii şi îngrijirea este a îndrăgostiţilor, dar este şi modul cel mai inteligent de a organiza viitorul. Ieri ca şi astăzi, în faţa relelor din lume, credem că le evităm încercând să anesteziem adevărul, să-l împiedicăm să se răspândească punând dig în faţa posibilei compasiuni.

Altă lepră, substanţă nouă de durere se arată la orizontul istoriei şi, deşi suntem conştienţi că formăm cu toţii aceeaşi familie, conştienţi că nu este dat sau luat fără ca celălalt, oriunde ar trăi pe pământ, să nu aibă avantaj sau daună, continuă să credem că putem evita suferinţa ignorând suferinţa altora.

Leprosul îl ruga în genunchi pe Învăţător să-l elibereze, gestul arată istoria celui care suferă, drama condiţiei sale. Mai sunt încă în genunchi popoare ale pământului care, suferind violenţa şi abandonul, cer să nu fie uitate, sunt în genunchi săracii din oraşele noastre care suferă zilnic, umiliţi în demnitatea lor, sunt şi ei constrânşi să trăiască la periferia comunităţilor noastre; sunt în genunchi atâţia tineri frustraţi de lipsa viitorului, adesea victime ale unui sistem care dă spaţiu nu celui care merită, dar celui care are mai multe recomandări. Este în genunchi cel care, profund conştient de limitele proprii, se simte pălmuit de simţul vinovăţiei, care mai mult decât oricare altă boală fură speranţa.

“Vreau, vindecă-te!” Fii purificat! Cuvântul Învăţătorului învinge boala. Leprosul dobândeşte din nou cetăţenia sa. Acel cuvânt care eliberează nu vorbeşte numai despre un eveniment trecut, dar deschide scenarii formidabile de împărtăşire. Cel care-l urmează pe Cristos trebuie să-şi însuşească acel cuvânt de vindecare, iar dorinţa Cuvântului este să fie strigat.

Zadarnică ar fi credinţa noastră, dacă nouă ne-ar rămâne necunoscută puterea iubirii, dacă din cauza lipsei de iubire şi de compasiune pentru durerea lumii, leprosul nu ar ieşi din propriul lazaret, săracul din tristeţe, cel părăsit din singurătate. Zadarnică ar fi Cuvântul dacă nu-I poartă înapoi acasă pe cei risipiţi, dacă nu reuşeşte să spună păcatul nostru: “Fii vindecat!” (don Gennaro Matino, trad. pr. dr. Isidor Chinez).

Sf. Scolastica

Scolastica este sora Sfântului Benedict, organizatorul vieţii mănăstireşti în părţile de Apus. Singurul izvor istoric despre viaţa Sfintei Scolastica sunt capitolele 33 şi 34 din cartea „Dialoguri" a lui Grigore cel Mare (540-604). Amănuntele, legendare, care au fost adăugate ulterior, „nu reuşesc să adauge ceva nou la imaginea simplă şi impresionantă a sfintei. Chiar Sfântul Grigore cel Mare nu şi-a propus să ne ofere o viaţă a ei, doar o aminteşte în legătură cu descrierea profilului interior al părintelui monahismului occidental. Anul naşterii celor doi sfinţi pare să fie acelaşi: 480. Probabil că Benedict şi Scolastica erau gemeni; şi chiar dacă nu au fost gemeni biologic, cu siguranţă, în viaţa lor spirituală au pornit şi au mers împreună până la moarte; au murit amândoi în anul 547, la o diferenţă de 40 de zile.

Scolastica s-a consfinţit lui Dumnezeu din tinereţe şi l-a urmat pe fratele ei la Subiaco şi Monte-Cassino; aici a stabilit şi ea o mănăstire, la picioarele muntelui, ca şi cum ar fi voit să se oprească cu respect la poarta care urca spre stânca abruptă unde fratele său îşi construise locuinţa pentru el şi ceilalţi călugări. Dar, deşi era atât de aproape, Benedict cobora numai o singură dată pe an, pentru a se întâlni cu sora lui. De aceea, ne putem uşor închipui cât de mult dorea Scolastica să fie cât mai îndelungată această vizită anuală. Benedict, însă, ţinea cu orice preţ să respecte regula care-i interzicea să înnopteze în afară de zidurile mănăstirii.

Cu prilejul ultimei întâlniri, probabil în prima joi din Postul Mare al anului 547, Dumnezeu a arătat totuşi că actul de afectuoasă iubire între cei doi fraţi îi era mai plăcut decât fidelitatea riguroasă faţă de regula de viaţă pe care şi-o alesese singur.

Într-adevăr, în zadar s-a rugat Scolastica de fratele ei ca să rămână cu ea „toată noaptea", până la ziuă, „spre a continua convorbirea despre bucuria din ceruri", cum ne relatează Sf. Grigore cel Mare. Când Benedict o dojeneşte sever pentru dorinţa ei contrară obligaţiilor lui, Scolastica îşi ia capul în mâini şi se reculege în rugăciune.

„Şi a avut mai multă trecere la Dumnezeu, pentru că a avut mai multă iubire", comentează Sf. Grigore. Doar puţine clipe au trecut, şi deodată se părea că s-au rupt toate zăgazurile norilor; ploaia torenţială şi tunetele l-au oprit pe Benedict să se mai întoarcă la mănăstire, lucru pentru care a învinuit-o pe Scolastica. „Iată, te-am rugat, dar tu nu ai voit să mă asculţi; l-am rugat pe Domnul, şi El m-a ascultat; acum, dacă poţi, întoarce-te la mănăstire".

Pe locul unde s-a petrecut faptul, mai târziu s-a construit aşa numita „Biserică a convorbirii", iar ca urmare a celor petrecute, Sfânta Scolastica este invocată împotriva fulgerelor şi pentru a dobândi ploaie bună şi curată.

La trei zile după acea prelungită şi înflăcărată convorbire, pe când sf. Benedict se afla în rugăciune a văzut sufletul Scolasticii zburând spre cer, sub forma unei porumbiţe. După patruzeci de zile, avea să meargă şi el pe acelaşi drum, pentru ca împreună să trăiască „bucuria din ceruri".

Scolastica este transcrierea unui cuvânt din greacă, cuvânt ce înseamnă „elevă", „ucenică". Acest cuvânt exprimă condiţia de elev, ucenic dornic de a cunoaşte, condiţie ce trebuie să o împlinească oricine doreşte să păşească pe drumul ce duce la „bucuria din ceruri". „Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă, căci fericiţi sunt cei care păzesc poruncile mele. Ascultaţi învăţătura, ca să deveniţi înţelepţi, şi nu lepădaţi sfatul meu. Ferice de omul care mă ascultă, care veghează zilnic la porţile mele şi păzeşte pragul uşii mele. Căci cel ce mă află pe mine află viaţa şi devine plăcut lui Dumnezeu. Dar cel care păcătuieşte împotriva mea îşi vatămă sufletul său; toţi cei care mă urăsc pe mine iubesc moartea..." (Prov 8,32.36). „Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, atunci vei înţelege frica de Domnul şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu" (Prov 2,l.5). Iar Isus spunea: „Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc" (Lc 8,21). Sfânta Scolastica ne invită să gustăm şi noi această fericire.

Săniuţa

Zboară, zboară săniuţa
pe zăpada lină.
Dealu-ntreg şi potecuţa
de copii e plină.

Unii zboară ca săgeata,
alţii-n joc se-adună.
Cu obrajii ca muşcata,
râd cu voie bună.

De pe crengi de brad, poznaşii
neaua-n drum o sfarmă.
Fug în codru iepuraşii
speriaţi de larmă.

Vântu-aleargă-n munţi, pe coame,
sclipet alb să cearnă.
Câte daruri ne-aduci, Doamne,
chiar şi-n miez de iarnă.
 
Costache Ioanid

Cina

Vine un musafir la noi în casă
Aducător de har orice străin
Îl vom pune în frunte la masa
Lângă pâine şi vin.

Cât ne este vatra de săracă
Pe cât suntem de mulţi lângă foc
Ii place lui Dumnezeu să petreacă
Cu noi la un loc.

Firmiturile-astea puţine
Trebuie să le-mpărţim chibzuit
Să rămână coşurile pline
Din cat a prisosit.

Fiece casa-mparatie
Fiece masa prestol
Prin fiecine poate să vie
De când mormântul e gol.

(Ioan Alexandru)

Audienţa generală de miercuri, 8 februarie 2012

Rugăciunea lui Isus în faţa morţii (Mc şi Mt)

Iubiţi fraţi şi surori, astăzi aş dori să meditez împreună cu voi asupra rugăciunii lui Isus în ceasul morţii, oprindu-ne la ceea ce fac referire sfinţii Marcu şi Matei. Cei doi evanghelişti redau rugăciunea lui Isus muribund nu numai în limba greacă, în care este scrisă relatarea lor, dar, pentru importanţa acelor cuvinte, şi într-un amestec de ebraică şi aramaică. Astfel, ei au transmis nu doar conţinutul, dar chiar şi sunetul pe care această rugăciune l-a avut pe buzele lui Isus: ascultăm cu adevărat cuvintele lui Isus aşa cum au fost. În acelaşi timp, ei ne-au descris atitudinea celor prezenţi la răstignire, care nu au înţeles - sau nu au vrut să înţeleagă - această rugăciune.

Sfântul Marcu a scris, după cum am ascultat: „La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic: Eloí, Eloí, léma sabactáni?, care înseamnă: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (15,34). În structura povestirii, rugăciunea, strigătul lui Isus se înalţă la punctul culminant al celor trei ore de întuneric care, de la miezul zilei până la orele trei după-amiază, a căzut pe întreg pământul. Aceste trei ore de întuneric sunt, la rândul lor, continuarea unui perioade de timp precedent, tot de trei ore, început cu răstignirea lui Isus. Evanghelistul Marcu, de fapt, ne face cunoscut că: „Era ceasul al treilea când l-au răstignit” (cf. 15,25). Din totalul indicaţiilor orare ale povestirii, cele şase ore ale lui Isus pe cruce sunt articulate în două părţi echivalente din punct de vedere cronologic.

În primele trei ore, de la ora 9 până la miezul zilei, se petrec batjocurile diferitelor grupuri de persoane, care îşi arată scepticismul lor, afirmându-şi necredinţa. Scrie sfântul Marcu: „cei care treceau rosteau blasfemii” (15,29); „la fel şi arhiereii între ei îl luau în râs împreună cu cărturarii” (15,31); „îl insultau şi cei răstigniţi cu el” (15,32). În următoarele trei ore, de la miezul zilei „până la ceasul al nouălea”, Evanghelistul vorbeşte doar despre întunericul coborât pe întreg pământul; întunericul, singur, ocupă întreaga scenă fără nici o referire la mişcările personajelor sau la cuvinte. Când Isus se apropie din ce în ce mai mult de moarte, nu există decât întunericul care cade „pe întreg pământul”. Chiar şi cosmosul participă la acest eveniment: întunericul învăluie persoane şi lucruri, însă chiar în acest moment de întuneric Dumnezeu este prezent, nu abandonează. În tradiţia biblică, întunericul are o semnificaţie ambivalentă: este semnul prezenţei şi acţiunii răului, dar şi al unei prezenţe şi acţiuni misterioase a lui Dumnezeu care este capabil să învingă orice întuneric. În Cartea Exodului, de exemplu, citim: „Domnul i-a zis lui Moise: «Iată, eu voi veni la tine într-un nor gros»” (19,9) şi iarăşi: „Poporul stătea departe, iar Moise s-a apropiat de norul întunecat în care era Dumnezeu” (20,21). Iar în discursurile din Cartea Deuteronomului, Moise povesteşte: „Muntele ardea într-un foc până în inima cerului. Era întuneric, nori şi negură” (4,11); voi „aţi auzit glasul din mijlocul întunericului şi când tot muntele ardea în foc” (5,23). În scena răstignirii lui Isus întunericul a învăluit pământul şi sunt întunecimile morţii în care Fiul lui Dumnezeu se cufundă pentru a aduce viaţa, prin actul său de iubire.

Revenind la naraţiunea sfântului Marcu, înainte de insultele diferitelor categorii de persoane, înainte de întunericul care a căzut peste tot, în momentul în care se confruntă cu moartea, Isus prin strigătul rugăciunii sale arată că, împreună cu apăsarea suferinţei şi a morţii în care pare că este abandonat, că Dumnezeu este absent, El are deplina certitudine de apropierea Tatălui, care aprobă acest act suprem de iubire, de dăruire totală de sine, chiar dacă nu se face auzită, ca în alte momente, vocea din înălţimi. Citind Evangheliile, observăm că în alte pasaje importante ale vieţii sale pământeşti, Isus a văzut asociate semne ale prezenţei Tatălui şi ale aprobării drumului său de iubire, chiar şi glasul lămuritor al lui Dumnezeu. Astfel, în povestirea care urmează botezul în Iordan, la deschiderea cerurilor, s-a făcut auzit cuvântul Tatălui: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria” (Mc 1,11). În Schimbarea la Faţă, apoi, la semnul norului i s-a alăturat cuvântul: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” (Mc 9,7). În schimb, în apropierea morţii Celui răstignit, se aşterne tăcerea, nu se aude nici un glas, dar privirea de iubire a Tatălui rămâne fixată asupra darului de iubire al Fiului.

Însă ce semnificaţie are rugăciunea lui Isus, acel strigăt adresat Tatălui: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, oare dubiul cu privire la misiunea sa, la prezenţa Tatălui? În această rugăciune nu e prezentă poate tocmai conştiinţa de a fi fost abandonat? Cuvintele pe care Isus le adresează Tatălui sunt începutul Psalmului 22, în care Psalmistul îi prezintă lui Dumnezeu tensiunea dintre a se simţi lăsat singur şi conştiinţa sigură a prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Psalmistul se roagă: „Dumnezeul meu, strig ziua şi tu nu-mi răspunzi, şi noaptea şi nu am linişte. Iar tu eşti Cel Sfânt şi locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (3,4). Psalmistul vorbeşte despre „strigăt” pentru a exprima întreaga suferinţă a rugăciunii sale înaintea lui Dumnezeu aparent absent: în momentul de angoasă rugăciunea devine un strigăt.

Şi aceasta se întâmplă şi în relaţia noastră cu Domnul: în faţa situaţiilor mai dificile şi dureroase, când pare că Dumnezeu nu ne aude, nu trebuie să ne temem de a-i încredinţa lui toată greutatea pe care o purtăm în inima noastră, nu trebuie să ne temem de a-i striga lui suferinţa noastră, trebuie să fim convinşi că Dumnezeu este aproape, chiar dacă, în mod aparent, tace.

Repetând de pe cruce primele cuvinte ale Psalmului, „Elí, Elí, léma sabactáni?” -„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46), strigând cuvintele Psalmului, Isus se roagă în momentul ultimului refuz din partea oamenilor, în momentul abandonării; se roagă, însă, cu Psalmul, în conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu Tatăl şi în această oră în care simte drama umană a morţii. Însă, în noi se ridică o întrebare: cum este posibil ca un Dumnezeu atât de puternic să nu intervină pentru a-l sustrage pe Fiul său din această încercare groaznică? Este important să înţelegem că rugăciunea lui Isus nu este strigătul celui care se apropie cu disperare de moarte, şi nici strigătul celui care se ştie abandonat. Isus în acel moment îşi face propriu Psalmul 22, Psalmul poporului lui Israel care suferă, şi în acest fel ia asupra sa nu numai pedeapsa poporului său, dar şi pe cea a tuturor oamenilor care suferă de opresiunea răului şi, în acelaşi timp, conduce toate acestea la inima lui Dumnezeu însuşi în certitudinea că strigătul său va fi auzit în Înviere: „strigătul în ultimul chin este, în acelaşi timp, certitudine a răspunsului divin, certitudine a mântuirii nu numai pentru Isus însuşi, dar pentru «mulţi»” (Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, II, 239-240). În această rugăciune sunt incluse încrederea totală şi abandonarea în mâinile lui Dumnezeu, chiar atunci când pare absent, chiar atunci când pare că rămâne în tăcere, urmând un plan de neînţeles pentru noi. În Catehismul Bisericii Catolice, citim următoarele: „În iubirea răscumpărătoare care îl unea dintotdeauna cu Tatăl, Isus ne-a asumat în despărţirea noastră de Dumnezeu din cauza păcatului, astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?»” (nr. 603). Propriu lui este suferinţa în comuniune cu noi şi pentru noi, ce provine din iubire şi poartă deja în sine mântuirea, biruinţa iubirii.

Persoanele prezente sub crucea lui Isus nu reuşesc să înţeleagă şi gândesc că strigătul său ar fi o rugăciune adresată lui Ilie. Într-o scenă provocatoare, ei caută să-i astâmpere setea pentru a-i prelungi viaţa şi a vedea dacă într-adevăr îi va veni Ilie într-ajutor, însă un strigăt puternic pune capăt vieţii pământeşti a lui Isus şi dorinţei lor. În momentul ultim, Isus lasă ca inima sa să exprime durerea, dar lasă să izvorască, în acelaşi timp, sensul prezenţei Tatălui şi consimţirea la planul său de mântuire a omenirii. Şi noi ne regăsim mereu şi din nou în faţa „astăzi-ului” suferinţei, al tăcerii lui Dumnezeu-o exprimăm de atâtea ori în rugăciunea noastră-dar ne regăsim şi în faţa „astăzi-ului” Învierii, al răspunsului lui Dumnezeu care a luat asupra sa suferinţele noastre, pentru a le aduce împreună cu noi şi să ne dea speranţa sigură că vor fi învinse (cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 35-40).

Dragi prieteni, în rugăciune îi aducem lui Dumnezeu crucile noastre zilnice, în certitudinea că el este prezent şi ne ascultă. Strigătul lui Isus ne aminteşte că în rugăciune trebuie să depăşim barierele „eu-lui” nostru şi ale problemelor noastre şi să ne deschidem necesităţilor şi suferinţelor celorlalţi. Rugăciunea lui Isus muribund pe Cruce ne învaţă să ne rugăm cu iubire pentru atâţia fraţi şi atâtea surori care simt greutatea vieţii de zi cu zi, care trăiesc momente dificile, care sunt în durere, care nu au un cuvânt de mângâiere; să aducem toate acestea la inima lui Dumnezeu, pentru ca şi ei să poată simţi iubirea lui Dumnezeu care nu ne abandonează niciodată. Mulţumesc.

                                                                             Benedict PP. XVI

(traducere Pr. Vincenţiu Balint).

Sunt Cel ce sunt

Sunt Pâinea vieţii ce-am venit să vă ridic din moarte,
Sunt Bob zdrobit şi măcinat; sunt Cel venit să poarte.
Sunt Trupul frânt şi închinat, sunt Jertfa din altare.
Sunt sânge scurs pentru păcat, sunt Miel pentru iertare.
Mâncaţi copii, Mi-e trupul tot ospăt de pomenire,
Beţi vinul roş’, ca-n sânge sfânt e sat pentr-omenire.
Mâncaţi şi beţi, din răni ce mor, luaţi viaţa pentru viaţa;
Din Leul mort, în stup cuprins, gustaţi şi luaţi dulceata.
M-am coborât din cer la voi în dar şi-n oferire,
Mâncaţi şi beţi, primiţi şi luaţi, sunt pentru ispăşire.
Veniti cu toţi, sunt din destul, e loc pentru oricine.
Eu chem şi-aştept, iubeşc şi plâng, Mă frâng şi pentru tine.
Nu vreau să pierd, vreau să întorc, sunt pentru mântuire,
Sunt Staul pentru cel pierdut, sunt Uşa de iubire.
Mi-e trupul frânt ca să întraţi şi-s stors pentru spălare.
Sunt şi Păstor, sunt şi Cuvant, sunt pentru închinare.
Din veşnicia fără timp, M-am rupt pentr-o clipită
Şi-am coborât din infinit în lumea cea finita.
Sunt totuşi Eu, sunt necuprins, sunt Dumnezeu prin Sine,
De nu veniţi, rămân şi sunt; pieri-veţi în ruşine.
                                                                       
                                                                            1985
(Ioan Alexandru)

Ioan Alexandru - Ultimile mărturii

Cred că Ioan Alexandru a devenit martorul autentic al lui Cristos oferindu-şi viaţa fără rezerve mărturisirii Logosu-lui  şi suferind la numai 54 de ani acea comoţie cerebrală chiar în timpul predicii rostită în faţa microfonului de care s-a agăţat în cădere murmurând ultimile cuvinte unui public arădean uluit de scena la care asista. Era într-un turneu de evanghelizare prin diferite oraşe acompaniat de cosmonautul american Charles Duke. Vestea atacului cerebral  suferit la Casa de Cultură din Arad a venit ca o lovitură pentru mine. Refuzam să cred. Am primit-o printr-un telefon de la Andy H., un prieten american. Ne-am îmbarcat în primul tren şi am plecat spre Arad. Când am ajuns Ioan era deja la Spital şi se pregătea plecarea lui într-un spital din Ungaria pentru o intervenţie chirurgicală. A plecat însoţit de Ioachim, fiul său ramas în ţară la aceea vreme, într-un elicopter militar. De acolo a fost dus la Bonn unde  era deja o parte din familia sa având parte de o îngrijire buna în timpul anilor grei  petrecuţi in Germania. L-am vizitat de doua ori la Bonn, pe patul de suferinţă. Era lucid, conştient de suferinţa pe care o purta dar totuşi liniştit şi resemnat, dispus pentru un cuvânt de îmbărbătare. A spus atunci că  "dacă suferinţa nu are nici un sens atunci este o bestialitate greu de suportat".

Ioan ştia însă că Dumnezeu nu este străin de suferinţă, mai mult ştia că Dumnezeu  suferă împreună cu el şi dă un sens acestei suferinţe prin jertfa de pe cruce a Fiului său. Dorea nespus să mai ajungă în ţară. Era imobilizat într-un pat. Am povestit despre cunoscuţi comuni şi ne-am rugat împreună. La plecare l-am sărutat pe frunte şi ca  replica mi-a cerut obrazul să mi-l sărute. M-a ţinut strâns de mână parcă în dorinţa de a nu pleca spunându-mi: "Dumnezeu te-a adus aici să mă mângâi, eşti un sol de la Dumnezeu". A fost ultima mea întrevedere. I-am mai trimis o scrisoare după alegerile din 1996 printr-un fost student de la  Filologie  pe atunci proaspăt deputat din partea PNŢCD care avea drum spre Bonn.  De atunci nu am mai primit nici un semnal despre poet însă aveam convingerea că rugăciunile din cuptorul de foc al suferinţei ridicate de Ioan Alexandru  din cămăruţa unde şedea la Bonn aduc binecuvântarea şi mângâierea pe care o îngăduie Dumnezeu celor ce-l slujesc.

Apoi  a venit vestea vestea morţii sale pe data de 16 septembrie 2000. Mi s-a spus că a fost găsit cu capul pe biroul sau unde se afla în lucru la un imn dedicat învierii. Ioan Alexandru a trecut de vama morţii iar trupul său a ajuns în sfârşit în ţară într-un sicriu sigilat. L-am întâmpinat la miezul noapţii la biserica Sf. Gheorghe cel Nou. Aici ne întâlneam adesea cu ani în urma împreună cu  grupul "Pro Vita" sau de priveghi la mormântul lui Brâncoveanu. Am venit cu flori de busuioc. Ştiam că busuiocul era o floare nepreţuită pentru Ioan. În casa unde a locuit în Bucureşti balconul unde adesea lucra era plin de flori de busuioc, amirosind în toată locuinţa. A fost o noapte de veghe şi rugaciune împreună cu parintele Constantin Galeriu, familia îndoliată şi câţiva cunoscuţi. S-au mai ţinut câteva servicii funerare în zilele urmatoare apoi după îndelungi desbateri s-a decis să fie înmormantat la Mănăstirii Nicula aproape de satul său natal Topa Mică. Cu secole în urmă de la această mănăstire au pornit în toată ţara icoanele pictate pe sticlă cu mântuitorul din a cărui rană din coastă creşte viţa de vie cu rodul său care este sângele Domnului ce hraneşte euharistic lumea. Tot aici vine suflarea românească în pelerinaj de sărbători pentru a se închina cu evlavie pruncului sfânt ţinut cu candoare în braţele materne ale maicii sale. Cred că Ioan a fost primit de Domnul în împărăţia sa ca un prinţ al pruncilor şi inocenţilor pentru a căror cauză sfântă s-a luptat cu ori ce risc. Ioan Alexandru a trecut sub ţară la trainica temelie a Bisericii mileniului trei consolidată de înaintaşii credinţei începând cu apostolii, martirii şi mărturisitorii lui Cristos meşterul şi ziditorul ei.

Parintele Constantin Galeriu avea să citească peste câţiva ani de la plecarea lui Ioan din această lume,  la o comemorare a poetului printre ultimile mărturii lăsate de Ioan pe o scrisoare scrisa de mâna sa. Era un dialog peste moarte şi timp cu mama sa,  căreia-i prezenta martirii români  care veneau să aducă închinare mântuitorului şi în cele din urmă pe însuşi Isus Cristos cel înviat.

"…Domnul Isus Cristos a venit şi el aici la mormântul tău, să vezi cine este mântuitorul tău, maică, cine-ţi ia moartea şi păcatul. Ai crezut aducând atâţia oamneni aici că ei te mântuie, dar ei aşteaptă să fie mântuiţi de Isus Cristos ca şi tine. Scumpă mamă, alături este Isus Cristos înviat din morţi, cuprins într-o lumină extraordinară care învăluie pamântul şi ne cuprinde pe noi toţi... O scumpă mamă acum că ţi-am adus lumina învierii la mormânt te las pentru o vreme pe întuneric. O să te descurci, dacă nu, strigă-mă şi am să vin să te ajut. Rămâi cu bine scumpă mamă, lumina învierii lui Isus Cristos să-ţi ţină de urât şi de cald în această peşteră întunecată şi rece, rămâi cu bine. Soli Deo Gloria, Aleluia, Aleluia. Amin". 

Doresc ca faptele şi învăţătura lui Ioan Alexandru redate pe acest blog să fie o transparenţă prin care  Duhul Sfânt să lumineze icoana Celui pe care Ioan l-a slujit şi  iubit cu toată făptura sa şi care la inspirat în scurta dar incandescenta sa vieţuire pe acest pământ: Isus Cristos biruitorul morţii.

(Silviu Despa, http://renasterea.wordpress.com/2007/10/24/ultimile-marturii/).

Alocuţiunea papei (05.02.2012)

Iubiţi fraţi surori! Evanghelia acestei duminici ni-l prezintă pe Isus care îi vindecă pe cei bolnavi: mai întâi soacra lui Simon Petru, ce zăcea la pat având febră iar El, luând-o de mână, o însănătoşeşte şi o face să se ridice; apoi toţi bolnavii din Cafarnaum, încercaţi în trup, în minte şi în spirit, iar El „a vindecat pe mulţi… şi a alungat mulţi diavoli” (Mc 1,34). Cei patru evanghelişti sunt de comun acord în a da mărturie că eliberarea de boală şi infirmitate de orice fel constituie, împreună cu predicarea, principala activitate a lui Isus în viaţa sa publică. De fapt, bolile sunt un semn al acţiunii Celui rău în lume şi în om, în timp ce vindecările demonstrează că Împărăţia lui Dumnezeu, Dumnezeu însuşi, este aproape. Isus Cristos a venit pentru a învinge Răul de la rădăcină, iar vindecările sunt o anticipare a victoriei sale, obţinută prin Moartea şi Învierea sa.

Într-o zi Isus a spus: „Nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci bolnavii” (Mc 2,17). În acea circumstanţă se referea la cei păcătoşi, pe care El a venit să-i cheme şi să-i mântuiască. Rămâne, însă, adevărat că boala este o condiţie tipic umană, în care experimentăm cu tărie că nu suntem auto-suficienţi, ci avem nevoie de ceilalţi. În acest sens am putea spune, printr-un paradox, că boala poate fi un moment mântuitor în care se poate experimenta atenţia celorlalţi şi oferi atenţie altora! Cu toate acestea, ea este, de asemenea, întotdeauna o încercare care poate deveni chiar lungă şi dificilă. Atunci când vindecarea nu vine, iar suferinţele se prelungesc, putem rămâne ca zdrobiţi, izolaţi, şi atunci existenţa noastră devine deprimată şi se dezumanizează. Cum trebuie să reacţionăm la acest atac al Răului? Cu siguranţă prin tratamentele adecvate - medicina în aceste decenii a făcut paşi giganţi, şi îi suntem recunoscători -, însă Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că există o atitudine decisivă şi fundamentală cu care trebuie să înfruntăm boala şi aceasta este cea a credinţei în Dumnezeu, în bunătatea sa. Acest lucru îl repetă mereu Isus celor pe care îi vindecă: Credinţa ta te-a mântuit (cf. Mc 5,34.36). De aceea în faţa morţii, credinţa poate face posibil ceea ce din punct de vedere uman este imposibil. Aşa cum Isus l-a înfruntat pe Cel rău cu forţa iubirii care îi venea de la Tatăl, tot aşa şi noi putem să înfruntăm şi să învingem încercarea bolii ţinând inima noastră cufundată în iubirea lui Dumnezeu. Cu toţii cunoaştem persoane care au suportat suferinţe teribile, pentru că Dumnezeu le-a dat o seninătate profundă. Mă gândesc la exemplul recent al fericitei Chiara Badano, curmată în floarea tinereţii de un rău fără scăpare: cei care mergeau să o viziteze, primeau de la ea lumină şi încredere! Totuşi, în boală, avem nevoie cu toţii de căldură umană: pentru a mângâia pe cineva bolnav, mai mult decât cuvintele, contează a-i fi alături cu seninătate şi sinceritate.

Dragi prieteni, sâmbătă viitoare, 11 februarie, comemorarea Fericitei Fecioare Maria de la Lourdes, este Ziua Mondială a Bolnavului. Să facem şi noi după exemplul celor din timpul lui Isus: să-i prezentăm în mod spiritual pe toţi cei bolnavi, încrezători că El vrea şi poate să-i vindece. Şi să invocăm mijlocirea Maicii Domnului, mai ales în situaţiile de mai mare suferinţă şi abandon. Marie, Tămăduitoarea bolnavilor, roagă-te pentru noi!  (trad. Pr. Vincenţiu Balint).

Imnul luminii

 

Lumină sfântă-n zorile de zi
Nu-i creatură să n-o vorbeşti de bine
Începi cu roua şi sfârşeşti în vârf
Lăsând o ţâră-n floare după tine

La fiecare-n parte odihneşti
E-un freamăt şi-un fior de bucurie
Frunza-n extaz atinge raza ta
Şi-odată ochiul umbrei o învie

E-un ceas şi-o clipă-n zi şi anotimp
Când cea din urmă poartă e străpunsă
Ţâţâna visului celui mai sfânt
Cu lacrima luminii este unsă

Crinul te-aşteaptă ca pe-un împărat
De-aceea s-a gătit de-mpărăţie
Atât de des stă dealu-n faţa ta
Că s-a ascuns sub viţele de vie

Nemaiputând să-ndure atâtea sărbători
Chemata umbra turmelor să vină
Să-şi lege limba clopotelor lor
De firele de iarbă pe colină

Albina toată noaptea a urzit
În strai de aur să se-mpodobească
Aşteaptă numai să te uiţi la ea
Ca toată truda ei să-nveşnicească

Iar ciocârlia-i dusă în văzduh
Pe-un fir curat de ceară de la grindă
Înfrigurată scapără în cer
Să prindă raza-n braţe să-l aprindă

Iar florile umile pe pământ
N-au cum să-ţi iasă în întâmpinare
Se fac un fel de clinchete covor
Şi zvântă roua sfintelor picioare

(de Ioan Alexandru - din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Aceşti mari poeţi mici”).

Izvor

Izvorului asemeni sunt şi eu
Cutremurat sub stelele de vara
Cu cât e cerul mai fară de vânt
Cu-atât launtrurile mele se-nfioară

Nu dinafară-i zvon ce mă framantă
Nici din adâncuri nici de sus
O umbră s-a desprins din slavă
Icoana ei în mine a apus

Din ce în ce sunt cercuri mai adânci
Şi mai departe horele pe ape
S-a desteptat în mine un izvor
Ce nu-l mai pot cuprinde şi încape.

                                           (de Ioan Alexandru)