|
Iertare... |
Mi se
pare că creştinii nu înţeleg mereu ce este adevărata iertare umană, conformă cu
cererea lui Isus.
Înainte de toate iertarea nu poate să fie
uitarea răului care ne-a fost făcut, pentru că răul este rău, trebuie
recunoscut şi judecat ca atare, deci nu trebuie înlăturat. Însă iertarea nu
înseamnă nici a-l scuza pe cel care a făcut răul: scuza este cerută atunci când
răul este involuntar; în schimb atunci când răul provine din acte responsabile,
din cuvinte rostite din partea celui care este pe deplin stăpân al propriei
limbi, atunci scuzele nu merg.
A scuza ar însemna în acest caz a face
din răufăcător un iresponsabil, unul care a făcut răul fără să ştie. Nu, există
acte rele care nu sunt scuzabile şi nu trebuie să fie acoperite cu explicaţii
psihologice sau cu cuvinte care nu-l recunosc pe celălalt ca subiect
responsabil. Acţionând în acest mod, s-ar acoperi răul, s-ar manipula, ar face
victima chiar complice.
Aceasta nu este calea iertării,
chiar dacă apare drept calea mai uşoară şi scurtă. Vladimir Jankélévitch a
scris pagini pătrunzătoare şi convingătoare despre „impardonabil” care sunt
esenţiale pentru a înţelege harul şi iertarea scumpă. În schimb iertarea
trebuie să afirme mereu adevărul şi nu trebuie să se oprească într-o regiune
ceţoasă în care nu se discerne ceea ce este rău.
Tocmai pentru aceasta iertarea are nevoie
de un drum lung şi de mult timp. Este nevoie de luni şi chiar ani pentru ca
iertarea să devină un act cu adevărat uman şi prin urmare creştin. Dacă unul
îmi face rău care mă răneşte profund, înainte de a-i spune „te iert”, trebuie
să învăţ să nu răspund cu rău, să nu vreau o revanşă sau o răzbunare.
Uneori pentru a ne dezarma este necesară
o distanţă, un a sta departe de cel care este înarmat; uneori este nevoie de o
tăcere lungă, pentru că suntem prea fragili pentru a răspunde; uneori este
nevoie să ne mărturisim nouă înşine că deocamdată, nu pentru totdeauna, este
imposibil să iertăm. Să nu se uite că în tradiţia creştină, şi în căsătorie şi
mai mult încă în contextul familial lărgit sau în prietenie, a ne distanţa şi a
ne despărţi este de dorit cu scopul de a nu intra în vârtejuri infernale.
O persoană are mereu dreptul şi chiar
obligaţia de a se apăra nu cu violenţa, nu răspunzând cu armele limbii, ci cu
tăcerea şi distanţa, lăsând ca timpul să realizeze ceea ce în acel moment este
imposibil. A ierta mereu şi imediat poate să fie şi o ispită de orgoliu şi de
protagonism spiritual: sunt aşa de bun încât iert!
Să nu se uite că Isus pe cruce,
adresându-se călăilor, n-a spus: „Eu vă iert”, ci l-a invocat pe Dumnezeu: „Tată,
iartă-i!” (Lc 23,34). Cu
umilinţă a cerut Tatălui să ierte, încredinţând Lui actul radical al iertării
al cărui subiect numai Dumnezeu poate să fie. Iertarea este obositoare,
dificilă, şi când are loc este o adevărată minune, o acţiune a Duhului lui
Dumnezeu, sigiliu al milostivirii.
(sursă: http://ercis.ro; Enzo Bianchi, „Adevărata esenţă a iertării”; articolo este extras din www.monasterodibose.it).