† Duminica a 4-a a Paştelui: Păstorul care-şi dă viaţa (omilie)

 

Evanghelia – Ioan 10,1-10. În acel timp, Isus a zis: ¹ "Adevăr, adevăr vă spun: cine intră în staulul oilor, dar nu pe poartă, ci sare prin altă parte, acela este un hoţ şi un tâlhar. ² Cine intră pe poartă, acela este păstorul oilor. ³ Acestuia portarul îi deschide, iar oile ascultă de glasul lui. El cheamă pe nume fiecare dintre oile sale şi le conduce afară. ⁴ După ce le-a condus afară pe toate oile sale, el merge înaintea lor şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui. ⁵ După un străin ele nu vor merge niciodată şi vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinului". ⁶ Această pildă le-a spus-o Isus fariseilor, dar ei n-au înţeles ce voia să le spună. ⁷ De aceea Isus le-a zis din nou: "Da, adevăr, adevăr vă spun: Eu sunt poarta oilor. ⁸ Toţi câţi au venit înaintea mea sunt hoţi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. ⁹ Eu sunt poarta: dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit; va putea intra şi ieşi şi va găsi păşunea. ¹⁰ Hoţul nu vine decât să fure, să ucidă şi să distrugă. Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din plin".

 

Omilie

 

Parabola păstorului (In 10,1-10) se mişcă pe fondalul foarte familiar al vieţii din Palestina. Seara păstorii îşi duc turmele într-un ţarc pentru noapte. Acel loc foloseşte de obicei pentru mai multe turme. Dimineaţa fiecare păstor strigă chemându-le şi oile – care-i cunosc glasul – îl urmează.

 

Povestind această scenă familiară Isus subliniază înainte de toate că el este păstorul cel adevărat pentru că – spre deosebire de mercenar – nu vine să fure oile, dar să-şi dea viaţa. Falsul păstor se gândeşte la el însuşi şi se foloseşte de oi, adevăratul păstor în schimb se gândeşte la oi şi se dăruieşte pe sine însuşi. Caracteristica adevăratului păstor este dăruirea de sine.

 

Dar mai este şi un al doilea gând: Isus este poarta staulului. Aceasta dobândeşte două semnificaţii: una în direcţia capilor şi a doua cu referinţă la credincioşi. Isus este poarta prin care trebuie să se treacă pentru a fi păstori legitimi. Nimeni nu poate avea autoritate asupra Bisericii sale dacă nu este legitimat de Isus. Şi, în al doilea rând, nimeni nu este ucenic dacă nu trece prin Isus şi nu intră în comunitatea sa. Aşa cum se vede, Isus este în centrul, atât al autorităţii care conduce în numele său, cât şi a credincioşilor care în comuniune cu el pot aparţine cu adevărat poporului lui Dumnezeu.

 

În fragmentul evangheliei de astăzi nu este descrisă numai figura păstorului şi a apostolului, dar este descris şi comportamentul oilor. Aici apare o a treia temă: urmarea. Urmarea este rodul unei chemări („El cheamă oile sale una câte una”). Implică o apartenenţă (oile sunt ale sale)  şi se cere o ascultare („ascultă glasul său”).

 

Chemarea, apartenenţa şi ascultarea constituie trăsăturile comunităţii, care merge împreună cu Isus. Normal, aceasta cere refuzarea oricărui alt păstor, şi a oricărui alt învăţător („pe străin însă nu îl urmează, dar fug de el”).

 

Mai există însă şi o altă trăsătură care este arătată ceva mai jos. Isus-Păstorul nu trasează numai calea pentru turmă (merge înaintea turmei), nici nu este numai cel care adună turma (care iubeşte oile sale), dar este cel care – mergând înaintea turmei – se gândeşte la oile care nu aparţin staulului. Astfel Petru: este păstorul Bisericii, dar gândul său este pentru lumea întreagă. Funcţia sa este şi de a nu permite comunităţii creştine să se închidă în ceea ce îi aparţine, să nu se înstrăineze de lume, să nu se gândească numai la sine.

 

(Don Bruno Maggioni [17.04.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:  

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4090).

Ziua Europei

 

În fiecare an, la 9 mai, se serbează Ziua Uniunii Europene, pentru a marca istorica declaraţie de la 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman, prin care propunea un plan de colaborare economică între Franţa şi Germania, pentru eliminarea rivalităţilor seculare dintre cele două state.

Decizia a fost luată de Consiliul European de la Milano, în 1985.

Declaraţia Schuman a stat la baza amplului proces de construcţie a unei Europe unite. Statele Beneluxului şi Italia s-au alăturat Franţei şi Germaniei şi, la 18 aprilie 1951, a fost semnat Tratatul de la Paris, care instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) între Germania, Franţa, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda. Aceste state au semnat, la 25 martie 1957, Tratatele de la Roma, care instituiau Comunitatea Economică Europeană (CEE).

Pe parcurs, procesul de integrare economică a fost acompaniat de procesul de integrare politică a statelor membre.

 

 

Ulterior, la acest complex proiect de construcţie europeană s-au alăturat Irlanda, Marea Britanie şi Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986), Suedia, Austria şi Finlanda (1995), iar la 1 mai 2004, noi zece state: Cehia, Ciprul, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Slovenia, Polonia şi Ungaria şi la 1 ianuarie 2007 Bulgaria şi România, şi ulterior Croaţia. Uniunea Europeană are în prezent 28 de state membre.

Printre evenimentele de diplomaţie publică şi culturală care au loc cu acest prilej se numără manifestările comune organizate sub egida preşedinţiei Uniunii Europene: mese rotunde, expoziţii de carte şi fotografii, proiecţii de filme artistice şi documentare, distribuirea de materiale promoţionale despre ţările europene. Acţiunile dedicate sărbătoririi acestei Zile europene continuă pe tot parcursul lunii mai.

Ziua Uniunii Europene nu înseamnă numai data de naştere a proiectului european, ci şi o zi a bucuriei de a fi împreună, o zi a voinţei de solidaritate, o zi a marii comunităţi din care fac parte toţi cetăţenii UE. Poate fi definită, astfel, ca ziua cetăţenilor unei ‘Europe Unite’, care s-a construit de-a lungul deceniilor ca o unitate în diversitate. (Sursa: Realitatea.net).

 

 

Imnul european

 

Melodia care simbolizează UE este un extras din Simfonia a IX-a compusă în 1823 de Ludwig van Beethoven, compozitorul care a decis să transpună în muzică versurile poemului „Odă bucuriei”, scris de Friedrich von Schiller în 1785.

 

Imnul simbolizează nu numai Uniunea Europeană, ci Europa în sens mai larg. Poemul „Odă bucuriei” exprimă viziunea idealistă a lui Schiller care îşi dorea ca toţi oamenii să se înfrăţească, viziune împărtăşită şi de Beethoven.

 

În 1972, Consiliul Europei a transformat „Oda bucuriei” în propriul său imn. În 1985, liderii europeni l-au adoptat ca imn oficial al Uniunii Europene. Fără cuvinte, în limbajul universal al muzicii, acest imn dă glas idealurilor europene de libertate, pace şi solidaritate.

 

Imnul european nu îşi propune să înlocuiască imnurile naţionale ale ţărilor membre, ci să celebreze valorile lor comune.
 

 

 

http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/imnul-europei

 

 

http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/anthem/european-anthem-2012.mp3

 

 

Odă bucuriei

 

Slavă ţie, stea curată,

Voie bună pe pământ,

Astăzi te simţim aproape

Sol din rai cu soare sfânt

 

Vraja ta aduce iarăşi

Pe popor lângă popor

Toţi pe lume fraţi noi suntem

Când apari uşoară-n zbor.

 

Cine a avut norocul

De prieteni buni să dea

Cine ştie ce-i iubirea

Lângă noi cântând să stea

 

Fericit un suflet drag

Te poate face pe pământ

Cine n-a simţit iubirea

Plece dintre noi plângând.

 

Gândul zilei

 

Bernanos nu s-a îndoit vreodată că durerea în persoana lui Cristos şi în imitarea sa are dimensiuni de expiatorii. Este de ajuns să citim paginile din Jurnalul unui paroh de ţară, unde „drăguţa tovarăsă a preotului răspopit” face mărturisirea sa:

„Şi când nu mai sunt în stare de nimic, când nu mă mai ţin picioarele, cu nesuferita mea durere de şale, mă duc să mă ascund într-un colţ, singură-singurică şi – o să râdeţi – în loc să-mi povestesc lucruri vesele, lucruri care să mă încurajeze, mă gândesc la toţi oamenii aceia la fel ca mine, pe care nu-i cunosc, şi sunt destui, pământul e mare! – cerşetori care bat străzile pe ploaie, copiii pierduţi, bolnavii, nebunii din ospiciu care urlă la lună, şi alţii şi alţii! Mă strecor printre ei, încerc să mă fac mică, şi nu numai printre cei vii, ştiţi?, ci şi printre morţii care au suferit şi printre cei care vor veni şi care vor suferi ca şi noi… Dar de ce? De ce să suferim? întreabă toţi… Mi se pare că întreb şi eu o dată cu ei, cred că-i aud, parcă aud un murmur nesfârşit care mă leagănă. În clipele acelea nu mi-aş schimba locul nici măcar cu un milionar, mă simt fericită” (G. BERNANOS, Journal d'un curé de campagne, 1252).

Întruchipările diavolului în Biserică

 

 „De n-ar fi fost Domnul cu noi când s-au ridicat oameni asupra noastră [...] ar fi trecut peste noi ape învolburate” (Ps. 124/123,2-5).

 

Isus le recomandă explicit creştinilor să cultive „prudenţa şerpilor“, şi nu doar blândeţea porumbeilor. Creştinul nu poate trăi, de aceea, cufundat într-o reverie senină ce anticipează euforic lumina veşnicei dimineţi. Este mai recomandabil ca el să rămână în alertă, exercitându-şi discernământul nu doar asupra propriilor acţiuni, ci şi asupra creaturilor care îi pot influenţa viaţa şi alegerile – fie acestea vizibile sau invizibile.

 

Deşi arta de „a discerne spiritele“ nu este complet naturală, fiind susţinută de un har special, inteligenţa critică şi examinarea atentă a conştiinţei sunt mai apropiate de virtutea prudenţei decât obişnuinţa de a-ţi păstra cugetul odihnit în câteva clişee pioase sau de a te lăsa purtat de valul unui „creştinism colectiv“ care ar fi, inevitabil, victorios. Nu toate lucrurile tind în egală măsură către bine şi este o iluzie să-ţi închipui că răul ar fi inevitabil transformat, la un moment dat, în bine, printr-o alchimie de neocolit a destinului, sau că Raiul ar fi pretutindeni, fără a mai fi nevoie de alegeri dificile. O asemenea concepţie este confortabilă, pentru că justifică evitarea deciziilor celor mai dureroase, dar se bazează pe un fals determinism, care conduce la sofisme primejdioase.

Satul a fost întotdeauna ajutat

 

Preotul din sat era om sfânt, așa că ori de câte ori oamenii aveau probleme, apelau cu încredere la sfatul lui. El se retrăgea atunci într-un loc special din pădure și rostea o rugăciune pe care Dumnezeu o asculta inevitabil, astfel încât sătenii primeau întotdeauna ajutorul cerut.

 

Când preotul a murit, oamenii au continuat să apeleze la succesorul acestuia, care nu era un om la fel de sfânt, dar cunoștea secretul locului din pădure și rugăciunea specială. De acea, el s-a dus la locul respectiv și a început să se roage:

 

– Doamne, tu știi că eu nu sunt un sfânt, dar sper că nu o să te împiedici de acest lucru și o să le refuzi consătenilor mei ajutorul nostru.

 

Iar Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și întregul sat a fost ajutat.

 

Când și acesta a murit, sătenii au continuat să apeleze la succesorul său, care cunoștea doar rugăciunea specială, nu și locul din pădure. De aceea, el s-a rugat:

 

– Doamne, ce îți pasă ție de un anumit loc? Oare nu este sfințit locul de însăși prezența ta sacră? De aceea, ascultă rugăciunea nea și vino în ajutorul nostru.

 

Din nou, Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și a continuat să-i ajute pe săteni.

 

Când și acesta a murit, sătenii au continuat să apeleze la succesorul său, care nu cunoștea nici măcar rugăciunea specială. De aceea, el s-a rugat:

 

– Doamne, nu cred că există niște cuvinte speciale care să te impresioneze la fel de mult ca și strigătul unei inimi tulburate. De aceea, ascultă rugăciunea mea și vino în ajutorul nostru.

 

Din nou, Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și a continuat să-i ajute pe săteni.

 

Când și acesta a murit, sătenii au continuat să apeleze la succesorul său. Acesta prefera însă banii rugăciunilor. De aceea, el s-a rugat astfel:

 

– Ce fel de Dumnezeu ești tu de vreme ce deși poți rezolva foarte bine problemele pe care le-ai cauzat singur, refuzi să ridici un singur deger în favoarea noastră până când nu te implorăm să faci acest lucru? La urma urmei, nu ai decât să faci ce vrei cu acești oameni.

 

După care s-a întors la afacerile sale.

 

Și din nou, Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui și a continuat să-i ajute pe săteni.

 

(Anthony De Mallo, Rugăciunea broaștei, povestiri pentru meditație, „Satul a fost întotdeauna ajutat”, Editura Mix, Brașov 2003, p. 46-47; trad. Hanu Cristian).

Fratele

Vasile Voiculescu (1884-1963)

Ca oarecând Iosif cel drept
Primindu-şi fraţii-n falnicu-i palat
Ştergea cu plâns mârşavul lor păcat,
Îi dezmierda şi îi strângea la piept,
Aşa-ntinzându-şi braţele în jos
Ne-aşteaptă-n praguri de eternitate
Dumnezeiescul nostru Frate
Isus Cristos.

de Vasile Voiculescu

(30 septembrie 1954, Bucureşti)

Paschale Mysterium - Gregorian Chant