V TPA (B): Mântuirea este vizibilă (Mc 1,29-30)

“Toţi te caută!” Învăţătorul mergea prin cetăţi să vestească evanghelia, să poarte speranţa. A merge în mijlocul lumii şi a se lăsa îmbrăţişat de durerea celui care suferă înseamnă a răspândi cuvânt de mângâiere. Ar fi zadarnic a predica, fără a intra în suferinţa omului, aşa de adevărată şi de neliniştitoare. Ar fi inutil a ne gândi că doar cu cuvântul predicat poţi fi înţeles de o lume aşa de complicată şi de departe de cuvintele noastre.

Greu de a fi acceptaţi pentru singurul adevăr vestit dacă acest Cuvânt nu pătrunde viaţa zilnică formată din experienţe, povestiri, evenimente care par comune, uneori plătite scump. Nu rareori se întâlneşte noaptea în vorbirea experienţelor atâtor oameni. Şi foarte mulţi se lasă învinşi de noapte: “Noaptea este lungă şi sunt obosit să mă învârt până dimineaţă” (Iob 7,4), repetă cel care suferă. Mila este sufletul vestirii, numai braţele care îl strâng la piept pe cel chinuit, numai zâmbetul şi mângâierile celor milostivi, numai mărturia fac credibil cuvântul.

Marcu la începutul povestirii sale descrie o zi a lui Isus: rugăciunea sa tăcută, dialogul intens cu Tată, care deschidea şi încheia ziua sa. A purta în fugă evanghelia din sat în sat era sufletul angajării sale, dar Cuvântul său era răspunsul la strigătul disperat care se ridica din inima unei omeniri rănite, strigăt care atunci ca şi astăzi rămâne acelaşi: “Vindecă-ne!”

“Omul nu face oare o muncă grea pe pământ şi zilele sale nu sunt ca le unui mercenar?” (Iob 7,1). Lumea din timpul lui Isus era un lazaret (un spital de boli contagioase), nedreptatea era mai mare şi nu era nici o formă de ajutor social, nici de primire a aceluia care este diferit din cauza condiţiei sale fizice; nu era nici solidaritate, nici milă. A se simţi protejaţi de binecuvântarea divină era singura cale de ieşire, dar se simţea protejat numai cel care nu suferea nici un rău, întrucât cel care era lovit era considerat pedepsit de Dumnezeu. Oricât îl chemau în cauză, Dumnezeu stătea deasupra durerii lor, era cel care îi răsplătea pe cei drepţi şi îi pedepsea pe păcătoşi. Dar vestind faţa milostivă a Tatălui, Cristos “a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre” (Mt 8,17; cf. Is 53,4).

Eliberarea viitoare este vestită de Cuvânt şi celor care îl vestesc. Celor care vor asculta strigătul de durere al celor oprimaţi le este dată responsabilitatea de a face vizibilă mântuirea. A vindeca, a însănătoşi, a întări este materia vestirii, este metoda de comunicare a Adevărului, este anticipare a Împărăţiei. Cel care crede nu poate să-i răspundă lui Dumnezeu doar cu o aprobare intelectuală, nu poate să spună că are credinţă doar cu buzele, dar însuşindu-şi voinţa Tatălui: “Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câştig pe cât mai mulţi” (1Cor 9,19).

Toţi îl caută pe Învăţător şi el se lasă găsit de cel care îl caută. Ucenicul nu înfruntă lumea în mod prezumpțios, nu simte nevoia de a face prozeliţi, dar neliniştea de a vesti tuturor ceea ce a văzut şi a atins, pentru că ştie că oamenii nu pot face altfel decât Isus. Este convins că şi cei care nu îl cunosc îl caută şi au dreptul să-l întâlnească. Ştie că celor care le va fi vestită Evanghelia, le va fi adusă vindecarea.

Pentru a salva omul, pentru a-l convinge cu privire la viitorul său, pentru a-l vindeca de orice rău, Evanghelia este Calea, Adevărul şi Viaţa. “Vai mie, atunci, dacă nu vestesc Evanghelia!” (1Cor 9,16). (don Gennaro Matino).

Omilia Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, 2 februarie 2012

Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea
la celebrarea Vesperelor
în cea de-a XVI-a Zi a Vieţii Consacrate

Iubiţi fraţi şi surori, sărbătoarea Întâmpinării Domnului, 40 de zile după naşterea lui Isus, ni-i arată pe Maria şi Iosif care, în ascultare faţă de Legea mozaică, se îndreaptă spre templul din Ierusalim pentru a oferi copilul, întrucât era primul născut, Domnului şi a-l răscumpăra printr-un sacrificiu (cf. Lc 2,22-24). Este unul dintre cazurile în care timpul liturgic îl oglindeşte pe cel istoric, deoarece astăzi se împlinesc exact 40 de zile de la solemnitatea Naşterii Domnului; tema lui Cristos Lumina, care a caracterizat ciclul sărbătorilor Crăciunului şi a culminat în solemnitatea Epifaniei, este preluată şi extinsă în sărbătoarea de astăzi.

Gestul ritual al părinţilor lui Isus, ce se înfăptuieşte într-un stil de ascundere smerită ce caracterizează Întruparea Fiului lui Dumnezeu, găseşte o singură primire din partea bătrânului Simeon şi a profetesei Ana. Prin inspiraţie divină, ei recunosc în acel copil pe Mesia prevestit de profeţi. În întâlnirea dintre bătrânul Simeon şi Maria, tânără mamă, Vechiul şi Noul Testament se unesc într-un mod minunat în aducere de mulţumire pentru darul Luminii, care a strălucit în întuneric şi i-a împiedicat stăpânirea: Cristos Domnul, lumină pentru luminarea neamurilor şi slava poporului său Israel (cf. Lc 2,32).

În ziua în care Biserica sărbătoreşte prezentarea lui Isus la templu, se celebrează Ziua Vieţii Consacrate. De fapt, episodul evanghelic la care ne referim constituie o imagine semnificativă a dăruirii propriei vieţi de către cei care sunt chemaţi să reprezinte în Biserică şi în lume, prin sfaturile evanghelice, trăsăturile caracteristice ale lui Isus, cast, sărac şi ascultător, Consacratul Tatălui. În sărbătoarea de astăzi celebrăm, prin urmare, misterul consacrării: consacrare a lui Isus, consacrare a Mariei, consacrare a tuturor celor care săvârşesc urmarea lui Cristos de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu.

Potrivit intuiţiei Fericitului Ioan Paul al II-lea, care a celebrat-o pentru prima dată în anul 1997, Ziua dedicată vieţii consacrate îşi propune câteva scopuri speciale. Vrea să răspundă, înainte de toate, la exigenţa de a-l lăuda şi a-i mulţumi Domnului pentru darul acestei stări de viaţă, care aparţine sfinţeniei Bisericii. Fiecărei persoane consacrate îi este dedicată astăzi rugăciunea întregii Comunităţi, care aduce mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl, dătătorul oricărui bine, pentru darul acestei vocaţii, şi cu credinţă o invocă din nou. De asemenea, în această ocazie intenţionează valorificarea tot mai mult a mărturiei celor care au ales să-l urmeze pe Cristos prin practicarea sfaturilor evanghelice prin promovarea cunoaşterii şi preţuirii vieţii consacrate în Poporul lui Dumnezeu. În sfârşit, Ziua Vieţii Consacrate doreşte să fie, mai ales pentru voi, iubiţi fraţi şi surori care aţi îmbrăţişat această condiţie în Biserică, o ocazie preţioasă de a reînnoi propunerile şi de a revigora sentimentele care au inspirat şi inspiră dăruirea de voi înşivă Domnului. Acest lucru vrem să-l facem astăzi, acesta este angajamentul pe care aţi fost chemaţi să-l realizaţi în fiecare zi a vieţii voastre.

Cu ocazia celei de a 50-a aniversări de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican, am proclamat - după cum ştiţi - Anul credinţei, care se va deschide în luna octombrie. Toţi credincioşii, dar mai ales membrii Institutelor de Viaţă Consacrată, au primit această iniţiativă ca pe un dar, şi sper că vor trăi Anul credinţei ca timp favorabil pentru reînnoirea interioară, de care se simte mereu nevoia, cu o aprofundare a valorilor esenţiale şi a exigenţelor propriei consacrări. În Anul credinţei voi, cei care aţi primit chemarea de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape prin profesiunea sfaturilor evanghelice, sunteţi invitaţi să aprofundaţi şi mai mult relaţia cu Dumnezeu. Sfaturile evanghelice, acceptate ca regulă autentică de viaţă, întăresc credinţa, speranţa şi caritatea, care unesc cu Dumnezeu. Această apropiere profundă de Domnul, care trebuie să fie elementul prioritar şi caracteristic al existenţei voastre, vă va duce la un ataşament reînnoit faţă de El şi va avea o influenţă pozitivă asupra prezenţei voastre speciale şi formă de apostolat în cadrul Poporului lui Dumnezeu, prin contribuţia carismelor voastre, în fidelitate faţă de Magisteriu, cu scopul de a fi martori ai credinţei şi ai harului, martori credibili pentru Biserică şi pentru lumea de astăzi.

Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, prin mijloacele pe care le va considera mai adecvate, va sugera orientări şi se va strădui pentru a favoriza ca acest An al credinţei să constituie pentru voi toţi un an de reînnoire şi de fidelitate, astfel încât toţi consacraţii şi consacratele să se angajeze cu entuziasm în noua evanghelizare. În timp ce adresez salutul meu cordial Prefectului Dicasteriului, Monsenior João Braz de Aviz - pe care am vrut să-l număr printre Cardinalii ce vor fi creaţi în Consistoriul următor -, profit cu plăcere de această ocazie pentru a-i mulţumi lui şi colaboratorilor săi pentru slujirea preţioasă pe care o aduc Sfântului Scaun şi întregii Biserici.

Iubiţi fraţi şi surori, mulţumesc şi fiecăruia dintre voi, pentru că aţi vrut să participaţi la această Liturgie, care, datorită şi prezenţei voastre, se remarcă printr-o atmosferă specială de devoţiune şi de reculegere. Vă doresc tot binele pentru drumul Familiilor voastre religioase, precum şi pentru formarea şi apostolatul vostru. Fecioara Maria, ucenica, slujitoarea şi mama Domnului, să obţină de la Domnul Isus „celor care au primit darul de a-l urma în viaţa consacrată să-l poată mărturisi printr-o viaţă transfigurată, mergând cu bucurie împreună cu toţi ceilalţi fraţi şi surori spre patria cerească şi spre lumina care nu cunoaşte apus” (Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Viaţa consacrată, 112). Amin. (Benedict PP. XVI, traducere Pr. Vincenţiu Balint).

Trupul şi frumuseţea

Descoperirea iubirii într-o lume dominată de superficialitate

   

Ce este şi ce înseamnă trupul într-o lume care este fascinată de el? O redescoperire antropologică eliberatoare? O forţă vitală fără oprire? Un izvor de comerţ şi de bani? "Eu"-ul meu în forma sa cea mai minunată şi plăcută? Fundamentul unei corporeităţi care intră pe căile spiritului? Este greu de a da un răspuns la aceste întrebări. Reflecţia în Psalmul 8, pornită în urmă cu secole, nu a pierdut gravitatea ei: "Ce este omul că te gândeşti la el? Sau fiul omului că îl iei în seamă?". Dar imediat acelaşi psalmist aminteşte de un cuvânt înţelept: "L-au încoronat cu slavă şi cinste". Omul, tot ceea ce este (facultăţile lui, chiar şi trupul lui), totul este glorios şi demn. Corporeitatea nu este o dimensiune aservită a fiinţei umane. Poate că din această cauză Psalmul 40, în versiunea greacă a Septuagintei, a fost reluat în Scrisoarea către Evrei şi pus pe buzele Omului prin excelenţă. Cristos se adresează astfel lui Dumnezeu: "Mi-ai întocmit un trup (...) ca să fac voinţa ta, Dumnezeule" (10,5-7). Aşadar, trupul lui Isus nu este un accident al istoriei ci expunerea luminoasă a iubirii lui Dumnezeu. Chipul lui Isus nu este anonim: atrage şi întreabă, consolează şi dă viaţă, ridică şi mântuieşte. În Isus şi prin Isus corporeitatea a devenit un mod de a fi al lui Dumnezeu însuşi.

În deceniile trecute obiceiurile personale s-au schimbat. Viaţa umană a devenit mai sedentară şi trupul este obligat la perioade lungi de imobilitate, este forţat să adopte poziţii fizice obositoare şi nocive. Este "normal" ca trupul să se agite zi şi noapte, sclav al schimburilor într-o muncă ce nu face deosebire între zilele din săptămână şi cele de sărbătoare. Urgenţa productivităţii şi a profitului dezechilibrează viaţa multor persoane. În societăţile occidentale, dar şi în economiile care se evidenţiază (China, India), epuizarea a înlocuit oboseala. Trupul rămâne fără capacitate de a reacţiona, nu atât datorită efortului fizic, cât mai ales datorită tensiunilor extreme pe care trebuie să le asume.

 

Pe de altă parte, trupul are multe posibilităţi pentru a se menţine şi a amâna momentul în care vine moartea. De exemplu, în Europa, vârsta medie s-a dublat în ultimii o sută de ani; chiar dacă în multe ţări din Africa multe persoane trăiesc jumătate decât europenii şi în condiţii foarte dure. Însă în aceeaşi Europă calitatea de viaţă oscilează şi nu toţi pot să trăiască în mod vrednic apusul trupului lor. În centrele istorice şi în periferiile din marile oraşe, dar şi în cartierele bogate şi medii, există atâtea persoane bătrâne care trăiesc şi mor în singurătate. În noile structuri de asistenţă, uneori nu foarte diferite de vechii cronicari, bătrânii sunt numai "bătrâni", adică persoane considerate neproductive şi acuzate de a consuma mijloacele economice ale celor mai tineri. În modalităţi diferite, trupul bătrânilor este victimă a abandonării.

 

În cazul tinerilor şi adulţilor, aceştia sunt chemaţi de piaţă să devină adepţi ai "religiei trupului". Aici trupul este victimă a exploatării ideologice şi comerciale. Tema trupului se situează în fiecare zi în centrul atâtor discursuri şi decizii, alături de temele învecinate (hrană, obiceiuri, timp liber), şi în unii fixaţia faţă de propriul trup duce chiar la grave probleme de sănătate. Trupul nu mai este o chestiune privată, ci publică, şi persoanele sunt judecate după trupul pe care-l au: anorexiile şi bulimiile manifestă în mod dramatic tulburări crescânde în faţa propriului trup. De altfel, creşte obrăznicia faţă de trup, şi mulţi se laudă că au o figură neîngrijită sau în mod voit "contra-culturală". Şi chiar aceste încălcări au devenit parte dintr-o piaţă care a universalizat trupul uman pentru a-l face sursă de câştig. Piaţa puternică a trupului promovează convingerea că este posibilă sfidarea trecerii timpului şi ocrotirea propriului trup de un timp care ne scapă. Trebuie "să fim frumoşi" cu orice preţ. Trupul nu se poate etiola ca loc inepuizabil de satisfacţii. Trupul îmbracă hainele de gardian al bunăstării persoanei. Dă trupului tot ceea ce are nevoie şi el te va răsplăti: aşa gândesc mulţi.

 

Spirala de contradicţii în jurul trupului se manifestă şi în copii. Pe de o parte, aceştia dedică multe energii sportului, antrenării propriului trup, iar sportul pătrunde orice domeniu al vieţii lor, chiar şi din viaţa multor adulţi. Pentru mulţi părinţi trupul copiilor a devenit o adevărată precedenţă. Pe de altă parte, creşte numărul de copii cu un corp aproape deformat de excesul de greutate şi se înmulţesc clinicile specializate în această problemă. Există un dezechilibru care-i târăşte şi pe copii, probabil persoanele cele mai lipsite de apărare în afară de tineri, într-o lume globală.

 

Dacă se priveşte împreună la lumea drogurilor şi la cea a cercetării ştiinţifice, contradicţiile cu privire la trup continuă. O atitudine permisivă în numele libertăţilor individuale, provoacă vulnerarea celor mai fundamentale drepturi umane, între care demnitatea propriului trup şi, mai ales, dreptul la viaţă. Drogurile ucid mereu, lent sau în mod rapid. Pe de o parte, ne prefacem că nu vedem că dependenţa de droguri elimină atâtea trupuri de persoane care, în cel mai bun dintre cazuri, devin o umbră a lor înseşi. Pe de altă parte, ştiinţele experimentale (medicale, biochimice, genetice), arogându-şi capacităţi aproape "divine", se străduiesc să controleze procesele referitoare la "crearea" de noi trupuri, dorindu-şi ca într-un viitor apropiat să se poată alege multe caracteristici corporale în copiii care trebuie să se nască.

 

Într-un mod asemănător, sexualitatea - o dimensiune fundamentală a trupului uman - este prezentă în cultura actuală cu o ambiguitate deosebită. Trupul ca sex este o referinţă omniprezentă într-o societate care este fiică a anului '68 - ultima mare revoluţie pe care a făcut-o Europa, conform cuvintelor lui Andrea Riccardi. Decizia absolută asupra propriului trup ca expresie de libertate personală face parte din principiile provenite din acea revoluţie. Oricum, libertatea sexuală, teoretizată şi de atâtea ori proclamată ca scop al unei întregi generaţii, a căzut în braţele pieţei sau este în voia sentimentelor şi patimilor, considerate intangibile. Sfărâmarea raportului viaţă-sex a lăsat trupul fără reazeme: dăruirea propriului trup a fost înlocuită de plăcerea corporală ca experienţă maximă. Trupul, care este posibilitate reală de jertfire pentru alţii, a căzut în iluzia iubirii faţă de sine însuşi. Sexul a pierdut cadrul său vital, măreţia sa, şi a apărut trupul rănit de consumul sexual. Acest consum i-a distrus pe cei care credeau într-un "trup liber", dar nu-şi dădeau seama că răul slăbeşte cele mai bune sentimente şi face rău ceea ce era visat ca frumos. În plus, consumul de sex a condamnat atâtea persoane ca să fie victime ale comerţului sexual: trupuri vândute şi exploatate, victime ale intereselor oamenilor fără scrupule, avide de bani.

 

Între atâtea contraste şi paradoxuri, este greu de găsit o situare pentru trup într-o lume care adesea îl desacralizează, o lume care tinde să-l facă să piardă frumuseţea originară, înrădăcinată în planul divin, şi demnitatea fără condiţii, pe care Fiul lui Dumnezeu făcut trup a dat-o pentru totdeauna trupului însuşi. Totuşi, trebuie afirmat că există loc pentru trup şi că acesta trebuie redescoperit şi construit într-o lume care continuă să se întrebe: "Ce este omul că te gândeşti la el?" (Ps 8,5). Canonul cărţilor Bibliei conţine o carte mică şi preţioasă: Cântarea Cântărilor. E vorba de un poem construit ca dialog între un bărbat şi o femeie care se iubesc cu pasiune. Textul, esenţial, pune în scenă, aproape în mod exclusiv, cele două personaje, care exprimă reciproc sentimentul de neoprit, dorinţa arzătoare, căutarea constantă, odihna când se întâlnesc, dialogul între trupuri, cuvântul care umple totul. Sexualitatea umană şi umanizatoare, gingaşă şi pacificatoare, a unui erotism unit cu iubirea şi cu dăruirea, este tema centrală a unei cărţi care se roteşte în jurul trupului. În orice caz, dialogul dintre bărbat şi femeie nu are numai trupul ca orizont ci se afundă în eu-l celeilalte persoane, care devine punctul nodal: discursul despre trup se inserează în realitatea persoanei care dă şi primeşte. Astfel femeia afirmă, plină de convingere: "Iubitul meu este pentru mine şi eu pentru el" (Ct 2,16).

Conform Cântării Cântărilor, raportul dintre bărbat şi femeie este un raport între egali. Iubirea nu este "sexistă", nu distribuie rolurile: cine domină şi cine este dominat, cine este slujit şi cine slujeşte, cine comandă şi cine ascultă. A căuta supunerea celuilalt duce la conflict, dar sexualitatea umană nu poate să fie o luptă de putere. Mai degrabă sexualitatea, dialogul dintre trupuri, se înscrie într-o căutare de veşnicie, având convingerea că raportul nu trebuie să se rupă deoarece se înrădăcinează într-un sentiment care depăşeşte limitele vieţii. Citim: "iubirea este tare ca moartea, şi pasiunea nepotolită, ca iadul". De asemenea: "(iubirea este) o flacără a Domnului" (Ct 8,6). Cu alte cuvinte, iubirea lui Dumnezeu a coborât pe pământ şi iubirea umană s-a înălţat la cer. Nu întâmplător marii mistici, cum ar fi catalanul Raimondo Lullo, vorbeau despre raportul dintre Prieten şi Iubit, dintre Dumnezeu şi om. Şi Benedict al XVI-lea subliniază unitatea iubirii, divine şi umane: "Iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele se unesc împreună: în cel mai mic îl întâlnim pe Isus însuşi şi în Isus îl întâlnim pe Dumnezeu" (Deus caritas est, 15). Într-adevăr, rădăcina iubirii este numai una.

 

Ei bine, Cântarea Cântărilor arată că sexualitatea umană este pusă în termeni de dialog, că trupul şi cuvântul merg împreună. Cuvântul construieşte raportul cu adevărat uman, el este mesagerul inimii, adevăratul ei interpret. Însă el este şi interpretul trupului, al necesităţilor sale şi al lipsurilor sale, al perioadelor vieţii în care trupul trăieşte în exaltare şi al momentelor sale de greutate şi de degradare. Cuvântul este crainicul corporeităţii, nera effigies a trupului, acea realitate personală care transcende simpla materie organică şi arată că trupul este subiect de veşnicie, capax aeternitatis. Este întocmai corporeitatea - nu numai trupul - realitatea exprimată în mod excepţional de Giulgiu, păstrat de secole la Torino. Omul de pe Giulgiu este reprezentat în corporeitatea sa, printr-o imagine care evocă un trup mort (cel al unui om străpuns de o mare violenţă) dar care este îndreptat spre o transfigurare corporală, spre o corporeitate spirituală, transformată (aceea care este în trupul celui înviat şi al celor înviaţi, soma pneumatikon, trupul spiritual, despre care vorbeşte apostolul Paul în capitolul 15 din Prima Scrisoare către Corinteni). Moartea şi viaţa se împletesc într-un unicum al istoriei umane. Este apariţia trupului glorios, care nu mai este sclav al morţii.

Aşadar trupul are nevoie de cuvânt şi de inimă, care este leagănul cuvântului. Fără inimă şi cuvânt, trupul "material" ar fi un mic, sau mare, tiran, care şi-ar impune dictatura. Dorinţa ("fac ceea ce-mi place") şi disponibilitatea absolută ("trupul este al meu şi fac ce vreau cu el") s-ar prezenta ca şi criterii dominante ale unui stăpân capricios, trupul, care ar vrea să domine inima şi cuvântul. Numai dacă trupul devine prieten al inimii şi al cuvântului, încetează să fie un dominator autocrat şi antipatic, unul care, în numele bunăstării, riscă să facă sclavă viaţa. Trupul nu poate să fie înălţat mai presus de orice altă realitate, nici nu trebuie să fie condamnat la o supunere vinovată. Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu deoarece cuvântul şi iubirea, care provin din inimă, sunt, cu trupul şi în trup, dar al Creatorului. De aceea trupul nu se poate concepe ca un dominator. Probabil, după patruzeci de ani, revendicarea autonomiei deciziilor cu privire la trup ("trupul este al meu şi fac ce vreau cu el") a devenit acceptarea resemnată a dominării sale ("trupul este al meu şi fac ceea ce el îmi dictează").

 

Şi, cu toate acestea, omul, adică persoana în ansamblul ei, este regele lucrurilor create (Ps 8,7). Lumea a fost încredinţată omului pentru ca s-o păzească şi să aibă grijă de ea, ca un administrator care se îngrijeşte de moştenirea încredinţată lui. Există o responsabilitate primită de la Dumnezeu pentru ca dimensiunea corporală-materială să fie inserată în realitatea personală (formată dintr-un trup însufleţit şi sensibil şi în mod spiritual, memorie, inteligenţă, voinţă), fără a impune exigenţele sale ansamblului acestei realităţi.

 

În romanul Idiotul de Dostoevskij unul dintre personaje întreabă: "Dar care frumuseţe va salva lumea?". Este clar că lumea poate să fie salvată graţie frumuseţii. În mod asemănător, trupul este răscumpărat din moarte şi din distrugere graţie frumuseţii care este înscrisă în el de Cel care l-a modelat, insuflându-i suflu de viaţă (Gen 2,7). Posibilitatea de mântuire a trupului provine din frumuseţea lui. Trupul este un dar divin care a avut loc în grădina Edenului, nu este lucrare umană ci divină. Creaţia este o explozie de bunătate şi frumuseţe, voite şi orânduite de Dumnezeu, prieten al oamenilor.

 

De aceea se afirmă de atâtea ori că adevărata frumuseţe este aceea care provine din interiorul persoanei. Mai mult, frumuseţea poate să iradieze dintr-un trup care nu este deloc frumos, ci dintr-un trup care comunică ceea ce este mai adevărat, adevărul însuşi. Într-o împrejurarea fratele Matteo, unul din însoţitorii lui Francisc, l-a întrebat de ce-l caută toţi şi-l ascultă, deşi trupul lui nu era atrăgător: "Nu ai trupul frumos, nu eşti înaintea altora în ştiinţă, nu eşti nobil". Sărăcuţul din Assisi a răspuns că Dumnezeu l-a ales pe el, "persoană inutilă şi păcătoasă", pentru a face de râs frumuseţea lumii şi pentru ca să se înţeleagă că numai de la Dumnezeu vine "orice virtute şi orice bine". Trupul cel mai frumos poate să nu fie trupul cel mai atrăgător.

Fotografia chipului unei femei bătrâne, brăzdată de riduri, ochii obosiţi dar vii, pielea încreţită de trude, lasă să se întrevadă încercări şi suferinţe, dar şi o intimitate de frumuseţe senină. Acest chip nu este departe de o operă ca aceea a lui Cristos încoronat cu spini a unui ucenic al lui Beato Angelico, în care chipul unui om lovit de agresiuni şi acoperit cu injurii, nu se refugiază în ură ci are o privire de milostivire şi iertare. Chipul bătrânei şi al lui Cristos suferind provoacă repulsie numai atunci când frumuseţea este concepută ca ceva exterior. Însă frumuseţea apare atunci când se trăieşte unirea dintre persoane, atunci când suntem capabili să privim în ochii celuilalt, atunci când ne apropiem de un om care luptă pentru viaţă, atunci când iubirea devine inima lumii. Atunci, trupul este salvat de iubire, de o gratuitate care nu pune limite.

Frumuseţea trupului se manifestă fără condiţii în grădina Edenului. De fapt, persoana umană este creată fără nici o haină care s-o acopere. Frumuseţea originară încă nu este rănită de nimic şi de aceea bărbatul şi femeia nu trebuie să se ruşineze de nimic. Trupul lor aparţine domeniului a ceea ce este "bun" şi amprenta divină umple persoanele lor. Nuditatea din Eden nu este o alegere ci un semn care arată că frumuseţea lor este părtaşă de lumină, prima creatură. Totuşi, persoana poartă de la început amprenta slăbiciunii, proprie fiinţelor create: bărbatul şi femeia sunt creaturi, sunt fiinţe ieşite din Creator. Primul cuvânt pe care el îl adresează ei menţionează "carnea" ("este carne din carnea mea şi os din oasele mele", Gen 2,23). Trupul lui Adam şi Eva poate să piardă frumuseţea inimii, aceea care-i face în mod special apropiaţi de Dumnezeu. Răul, întotdeauna, face să dispară frumuseţea, şi atunci trupul trebuie să se acopere, incapabil să reziste sentimentului de ruşine. Atunci când frumuseţea şi bunătatea se desparte, nuditatea devine incomodă. Însă, dimpotrivă, dacă frumuseţea şi bunătatea triumfă, dacă dăruirea străluceşte în întunericul unei lumi care invită să ne mântuim noi înşine, atunci se manifestă trupul gol al Celui care dă viaţa, Omul fără păcat, răstignit şi expus în faţa tuturor. Nuditatea lui Cristos pe cruce este, şi ea, răscumpărătoare. În ea nu există ruşine, ci iertare şi mântuire. Trupul gol al lui Cristos, răstignit şi mort, atârnat de lemn, sau întins în braţele Mamei sale, sau ridicându-se în glorie din abisul morţii, îl reface pe Adam înainte de păcat, adică, frumuseţea originară, trupul fără meteahnă ieşit din mâinile Tatălui.

Trupul Domnului Isus nu este un element secundar în planul divin de mântuire. Dumnezeu nu mântuieşte lumea fără trup, ci în trup şi prin intermediul trupului. Dumnezeu s-a făcut trup în trupul lui Isus, Fiul său. Frumuseţea fiinţei umane, manifestată în trupurile lui Adam şi Eva, se află într-un trup care este un spaţiu plin de sensibilitate şi de afecte, adică spaţiul inimii. În acelaşi mod, trupul istoric şi glorios al lui Isus, noul Adam - Logos-Cuvântul lui Dumnezeu care este părtaş de logosul uman - restaurează frumuseţea rănită de păcat şi de moarte. Astfel se reface prietenia iniţială cu Dumnezeu, iar trupul şi limbajele lui (literatura, arta, muzica, gestica) devin pe deplin spirituale.

Pe de altă parte, trebuie spus că trupul lui Isus, pământesc şi glorios, se găseşte în trupurile săracilor şi bolnavilor. Frumuseţea nu cunoaşte margini. Chiar şi cei care nu contează, chiar şi trupurile celor care sunt adesea refuzate într-un mod selectiv, merită atenţia lui Isus. Ne putem întreba pentru ce Isus a orientat activitatea sa spre trupurile celor care căutau vindecare. De fapt, activitatea lui Isus se împarte în două mari domenii: cuvinte (învăţături) şi fapte (vindecări şi exorcisme). Isus este un învăţător dar şi un taumaturg. Trupul devine pentru el o alegere constantă. Se poate spune că vindecările atâtor bolnavi, făcute de Isus, anticipă misterul său pascal, moartea sa şi învierea sa. Astfel, viaţa lui devine o restaurare a vieţii celorlalţi, o răscumpărare a trupurilor supuse forţelor întunecate ale răului şi bolii, o luptă pentru ca frumuseţea creaţiei să fie refăcută în cei care sunt pradă a forţelor urâte ale morţii. A vindeca înseamnă a elibera o persoană de povara răului care acţionează în ea şi a o readuce la o umanitate deplină, care nu mai este sfărâmată şi desfigurată. (După L'Osservatore romano, 2 septembrie 2010, traducere de pr. Mihai Pătraşcu).

2 februarie: Întâmpinarea Domnului

"Lumină spre luminarea neamurilor şi spre slava poporului tău, Israel!"

Ce este lumina?

- Ştiinţa vorbeşte despre fotoni, dar nu poate defini lumina...

- Inginerii vorbesc despre "lumina neagră" produsă de fascicolele lasăr...

- E greu să defineşti lumina...

Biserica ne spune astăzi cine este lumina. Este Cristos, Cuvântul care s-a făcut trup. "Cuvântul era adevărata lumină..." (cf. In 1,1-9). Cum este Cristos lumină pentru noi? Auzim deseori în pslami când ne rugăm: "Cuvântul tău este lumină pentru paşii mei". Cum este Cristos lumină pentru noi? Nu putem să ne oprim la poezia cuvântului "lumină". Nu putem surprinde adâncul înţeles decât pe calea unei experienţe de viaţă.

Voi începe cu o legendă. Într-o seară, pe o pajişte se întâlnesc numeroase libelule. La un moment dat se luminează o fereastră la casa vecină. Libelulele sunt pline de curiozitate să cunoască până în adânc acel fenomen. Pleacă una în recunoaştere. Se îndreaptă rapid spre fereastră, intră în cercul de lumină şi este atrasă înăuntru. Puţin după aceea se retrage. Si relatează pe un ton dramatic tovarăşelor sale care o asaltează cu întrebările: "Ştiţi, e greu să vă explic ce este lumina. Oricum, ceva teribil. M-am apropiat puţin, dar la un punct ochii mi-au rămas orbiţi de la acea flacără şi a trebuit să bat în retragere pentru a nu rămâne oarbă..."

Atunci pleacă o a doua, decisă să aprofundeze mai mult acel mister. Când s-a întors, părea terorizată: "Am văzut-o rău. M-am apropiat de acea lumină atât cât am putut. Dar m-am lovit ca de o vâlvătaie de flăcări violente. Mi se ardeau aripile, m-am salvat ca prin minune. Nu pot să vă spun altceva: acea lumină lasă să izbucnească un foc, o căldură arzătoare. Este periculos să te apropii prea mult..."

Să ţinem seama: lumină orbitoare, căldură teribilă... Si apoi? Imediat, o atrăgea, care până atunci rămăsese tăcută, zboară de pe pajişte, hotărâtă să priceapă totul, cu orice preţ. Tovarăşele rămân cu ochii ficşi la acel dreptunghi luminos. Dintr-o dată observă o strălucire, lumina deodată a devenit mai intensă, ca o flacără alimentată în plus de combustibil... Tovarăşa, desigur, nu se va mai întoarce.

Ele însă, au înţeles acum ce este lumina. Şi care este preţul care trebuie plătit pentru "aprofundarea" fenomenului.

Experienţă de viaţă. Aceasta este lumina pe care o vede Simeon, bărânul din evanghelia de astăzi. Maria şi Iosif îl poartă pe prunc la templu, pentru a fi prezentat, oferit lui Dumnezeu. E primul născut şi aparţine Domnului. Pentru Maria este jertfă. Oferă ce a primit. Şi e dureroasă.

Cristos este cel jertfit. Iar cel jertfit apare în ochii bătrânului condus de Duhul Sfânt ca "lumină". O lumină care nu se opreşte doar la un popor, ci străbate pământul: "Lumină spre luminarea neamurilor".

Astăzi Biserica vrea să ne spună că lumina vine din jertfă. Dacă mereu experimentăm pe Cristos-Lumină în rugăciunea pe care o înălţăm fierbinte în credinţa noastră, astăzi trebuie să învăţăm că El ni se revelează ca lumină în jertfa sa şi prin jertfa sa. Jertfa care începe o dată cu intrarea sa în lume: "Tu nu ai voit nici jertfe, nici ofrande, ci mi-ai plăsmuit un trup. Arderi de tot şi sacrificii pentru păcate nu ţi-au plăcut. Atunci am zis: Iată, vin ca să fac voia ta, Dumnezeule" (Ev 10,5-7). E jertfa pe care o actualizează Maria şi Iosif astăzi în Evanghelie. E jertfa care continuă până pe Calvar unde El este ispăşire pentru păcatele lumii.  E jertfa care continuă în Euharistie unde Cristos "se dăruieşte" lumii până la sfârşitul veacurilor. Dacă din Euharistie nu izvorăşte lumina pentru noi atunci pierdem timpul venind la biserică... Prin jertfa lui El e lumină şi forţă pentru creştin în toată viaţa sa. Căci şi pentru creştin viaţa apare adesea plină de întuneric şi lipsită de speranţă.

Un exemplu. Un scriitor german în vacanţă de iarnă la vila sa de la munte. Vede în fiecare dimineaţă o femeie coborând la râu, spălând rufele în apa îngheţată. Se apropie uimit şi o întreabă: "Te văd în fiecare zi făcând acelaşi lucru... Cred că ai mulţi copii... Mai poţi?"

Şi femeia îi spune că are mulţi copii. Este singură. E adevărat că e obosită, aproape că nu mai poate. Totuşi în fiecare dimineaţă merge la biserică, participă la Euharistie şi de fiecare dată îl roagă pe Cristos să-i mai dea putere încă pentru o zi.

Cristos din Euharistie era pentru ea lumină şi putere doar pentru o zi, dar suficient pentru ca să-i împlinească viaţa. Vă invit să cerem acest dar de la Cristos astăzi la Euharistie.

Sf. Ioan Bosco (1815-1888)

Sf. Ioan Bosco,
patronul editorilor catolici

Don Bosco este numele familiar pe care i-l dădeau copiii, colaboratorii, cunoscuţii, autorităţile bisericeşti şi civile chiar de pe cea mai înaltă treaptă, deoarece dorinţa lui de a face bine oamenilor l-a condus până la tronul Pontifical şi în birourile ministeriale; şi toţi câţi l-au întâlnit şi l-au cunoscut l-au respectat şi l-au iubit. Victor Hugo, după o îndelungată conversaţie cu el, mărturisea că a întâlnit omul cu adevărat om.

La Botez primise numele Ioan; Bosco este numele de familie, iar Don este o prescurtare familiară pentru dominus-domnul, apelativ ce se acorda şi preoţilor, în semn de respect şi afecţiune.

Ioan Bosco s-a născut în ziua de 16 august 1816, în cătunul Becchi, comuna Castelnuovo d'Asti din părţile oraşului Torino - Italia. Mama, Margareta Occhiena, rămasă văduvă cu patru copii, i-a dat o solidă educaţie umană şi creştină. Înzestrat cu inteligenţă deosebită, memorie, voinţă, agilitate corporală puţin comună, chiar de mic copil îi aduna în jurul său pe cei de o vârstă cu el şi organiza cu ei jocuri copilăreşti distractive; când, însă, auzea clopotul sunând pentru slujbă, năvăleau cu toţii în biserică. Sfinţit preot la Torino, în anul 1841, şi-a început activitatea preoţească sfătuindu-se cu Fericitul Iosif Cafasso, om cu o viaţă spirituală excepţională.

Programul său, devenit pasiune, era educarea tinerilor, îndeosebi a celor săraci şi părăsiţi. La început, a adunat un grup mic de băieţi pe care îi ajuta să se joace, să se roage şi, adesea, să ia şi masa în locuinţa care-i fusese repartizată ca preot. În curând, din pricina zgomotului şi a deranjului pe care îl făceau copiii, a trebuit să părăsească această locuinţă, precum şi altele închiriate provizoriu. În cele din urmă, şi-a găsit un adăpost stabil în şurele cumpărate de la familia Pinardi; aici s-a format prima celulă a oratoriului. Apoi, ajutat de mama sa, Margareta, deşi lipsit de mijloace materiale şi întâmpinând multiple împotriviri, Don Bosco a dat viaţă unui mare complex socio-cultural, numit Oratoriul „Sf. Francisc de Sales": loc de întâlniri duminicale pentru tinerii care doreau să petreacă o duminică în veselie, sănătoasă şi sfântă, complex de şcoli de arte şi meserii pentru tinerii muncitori, şcoli regulare pentru studii umanistice. În întreg acest complex se aplica pedagogia care mai târziu se va numi „metoda preventivă", metodă ce se baza pe religie, raţiune şi iubire. „Practica metodei preventive este în întregime întemeiată pe cuvintele Sfântului Paul care zice: Dragostea este binevoitoare, dragostea este răbdătoare; suferă totul, speră totul şi suportă orice contrarietate".

Don Bosco a asigurat continuitatea operei sale, întemeind Asociaţia „Sf. Francisc de Sales" (Salesienii) şi Fiicele Mariei Ajutătoare. A fost şi un foarte fecund scriitor popular şi a iniţiat mai multe acţiuni pentru dezvoltarea presei catolice. Trăind în anii învolburaţi ai Risorgimentoului, a ştiut să stea departe de politică, dar a intervenit ca mijlocitor - ascultat şi acceptat - între Sfântul Scaun, Guvernul italian şi casa regală de Savoia.

Suflet sfânt, întotdeauna vesel şi amabil, se simţea preot în casa săracului, preot şi în palatul regelui şi al miniştrilor. Deşi a apărat cu sinceritate şi fermitate adevărul credinţei catolice, nu s-a ruşinat niciodată de prieteniile sale cu protestanţii şi evreii binevoitori. „Să dezaprobăm greşelile, scria el în „Catolicul în viaţă", dar să respectăm întotdeauna persoanele". Sfântul Ioan Bosco a murit la 31 ianuarie 1888 şi a fost declarat Sfânt de Papa Pius al XI-lea, în 1934.

Cuvântul Bosco înseamnă lemn, arbust; este provenit dintr-un cuvânt germanic: bosk = tufiş. În româneşte, avem o asemănare cu cuvântul boschet. Nu greşim, cred, dacă ne gândim cum contemporanii lui Don Bosco au considerat că acest cuvânt îl descrie mai grăitor, având în vedere vioiciunea, umilinţa, bunătatea, dărnicia lui; de pe un pom mare nu pot culege roade decât cei care dispun de anumite mijloace; dintr-un boschet de zmeură, sau de mure, se hrănesc cu uşurinţă şi cu plăcere chiar copii mici. De aceea ne-a spus Isus să învăţăm de la El, nu să creăm lumi, ci să ne formăm o inimă umilă şi blândă. Don Bosco a înţeles şi a realizat dorinţa lui Isus.

Sfântul care se ocupă cu
educarea copiilor şi a tinerilor

Don Bosco - astfel e numit şi acum simpaticul sfânt - născut la Castelnuovo d'Asti, astăzi Castelnuovo Don Bosco, la 16 august 1815, a primit de la mama Margareta Occhiena o solidă educaţie umană şi creştină. Dotat cu inteligenţă, memorie, voinţă şi agilitate fizică necomune, încă de copil îi frecventase mult pe cei de vârsta lui, pentru care organiza jocuri, pe care însă le întrerupea la sunetul clopotelor pentru a-i îndrepta pe toţi spre biserică. Hirotonit preot la Torino în anul 1841, şi-a început activitatea pastorală cu sfântul Iosif Cafasso.

Programul său, ba chiar pasiunea sa, era educarea tinerilor, a celor săraci şi părăsiţi: şi-a adunat un grupuşor dintre aceştia, pe care îi ducea să se joace, să se roage şi adesea chiar să mănânce la internatul bisericesc. Mutată de aici şi din alte locuri, incomoda şi gălăgioasa asociaţie a lui Don Bosco a avut în sfârşit o locuinţă stabilă sub adăpostul Pinardi, care a fost prima celulă a Oratoriului. Ajutat de mama Margareta, deşi într-o absolută lipsă de mijloace materiale şi expuşi persistentei ostilităţi a multora, Don Bosco a dat viaţă oratoriului "Sfântul Francisc de Sales": loc de întâlnire duminicală pentru tinerii care doreau să petreacă o zi în bucurie sfântă, pensiune cu şcoli de arte şi meserii pentru tinerii muncitori şi şcoli regulare pentru studiile umaniste, după o pedagogie care devenise cunoscută în mod universal ca "metoda preventivă" şi bazată pe religie, raţiune şi iubire. "Practicarea metodei preventive este bazată în totalitate pe cuvintele sfântului Paul care spune: «Dragostea este binevoitoare şi îndelung răbdătoare; toate le îndură, dar speră totul şi suportă orice supărare»".

Don Bosco a asigurat continuitatea operei sale fondând "Pioasa Societate a Sfântului Francisc de Sales" (salezienii) şi "Fiicele Mariei Ajutătoare". El însuşi foarte rodnic scriitor popular, a îndrumat şcoli tipografice, reviste şi edituri pentru extinderea presei catolice. Trăind în anii efervescenţi ai Risorgimento-lui, deşi păstrându-e străin de luptele politice, a desfăşurat activitate de intermediar între Sfântul Scaun, guvernul italian şi casa de Savoia.

Sfânt surâzător şi amabil, se simţea "preot în casa săracului, preot în palatul regelui şi al miniştrilor". Decis polemist antivaldez, aşa cum dicta mentalitatea timpului, nu s-a ruşinat niciodată de prieteniile sale cu protestanţii şi evreii de bunăvoinţă: "Contestăm erorile, a scris în Cattolico nel secolo..., dar respectăm întotdeauna persoanele". Sfântul Ioan Bosco a murit la 31 ianuarie 1888 şi a fost canonizat de Pius al XI-lea în 1934. (Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei).

Pentru ce, Doamne, atâta suferinţă?

Abatele Pierre (1912-2007)

Nu m-am vindecat şi nu mă voi vindeca niciodată de toată povara de suferinţe care copleşeşte omenirea încă de la începuturile ei. Se crede, după cum am aflat de curând, că pe pământ au trăit optzeci de miliarde de oameni. Câţi au avut parte de o viaţă dureroasă, câţi s-au chinuit, câţi au suferit… şi pentru ce? Da, Doamne, pentru ce?

Doamne, cât va mai dura această tragedie? Catehismele tuturor religiilor ne învaţă că viaţa are un sens. Dar câţi bărbaţi sau câte femei, din toate zecile astea de miliarde, îsi vor fi descoperit sensul? Câţi au putut dobândi conştiinţa unei vieţi spirituale, a unei speranţe? Câţi alţii au trăit, în schimb, aproape ca nişte animale, în frică, în nevoia de a supravieţui, în lipsuri, în durere şi boală? Câţi au avut norocul de a medita asupra sensului existenţei?

Am nouăzeci şi trei de ani, iar credinţa mea, care mă hrăneşte de mai bine de optzeci de ani, se transformă pe zi ce trece în întrebare. Doamne, de ce? De ce lumea? De ce viaţa? De ce existenţa umană?

Pentru ce să trăieşti?

Sunt adesea întrebat: care este sopul vieţii?

În ciuda acestei absurdităţi, am totuşi o certitudine care-mi dă putere de când m-am întâlnit cu Dumnezeu în adoraţie, pe vremea când eram tânăr călugăr capucin. Şi atunci, tremurând, cu inteligenţa scandalizată, dar cu convingerea inimii şi a credinţei, răspund: scopul vieţii este acela de a-l învăţa pe om să iubească.

A iubi înseamnă că atunci când tu, celălalt, eşti fericit, şi eu sunt fericit. Iar dacă tu, celălalt, eşti necăjit şi suferi, atunci şi pe mine mă doare. Atâta tot. Aşa că spun: viaţa este puţin răgaz dat unor libertăţi, pentru a învăţa să iubeşti, cu certitudinea că trebuie să lupţi împotriva răului.

Sensul creaţiei: ca iubirea să răspundă iubirii. Fără acest punct culminant în care două libertăţi pot deodată să se dăruiască şi să se iubească, întreaga creaţie ar fi absurdă.

Iubire şi fericire

Mi-am dat seama, de-a lungul vremii, că este important să facem bine deosebirea dintre fericire şi iubire.

Chiar dacă este incomparabilă cu oricare alta şi produce fericirea cea mai mare, bucuria care însoţeşte iubirea este fragilă şi nu împiedică suferinţele. Faptul de a iubi nu ne pune deci la adăpost de suferinţă. Aşa cum spunea Fecioara Maria Bernadettei din Lourdes, "în viaţa asta îţi făgăduiesc că te voi învăţa să iubeşti, dar asta nu înseamnă că te voi învăţa să fii fericită mereu".

Toţi oamenii caută în mod natural fericirea. Dar a trăi o viaţă creştină, autentică nu înseamnă a căuta fericirea cu orice preţ. Ci a încerca să iubeşti, oricare ar fi preţul pe care-l vei avea de plătit.

Spun acestea, pe deplin conştient de o rătăcire pe care se cuvine s-o evităm şi în care au căzut mulţi creştini pioşi : aceea a dolorismului. Lucrurile stau invers decât am fost întruna învăţaţi – meritul nu are nimic de a face cu dificultatea. Meritul se măsoară după iubirea cu care este săvârşită o faptă, iar nu după cât ne costă (ca în dolorism).

Dolorismul este o nelegiuire şi o caricatură a vieţii creştine, care constă în a căuta suferinţa, sau în a te complace în suferinţă, sub cuvânt că Isus a suferit. Nu. Trebuie doar să acceptăm viaţa aşa cum este, iar dacă nu putem evita o suferinţă, atunci mai bine s-o acceptăm cu iubire, decât să ne revoltăm sau să fugim de ea închizându-ne în noi înşine.

În faţa suferinţei: Budha şi Isus

Sunt, din păcate, de acord cu constatarea fundamentală pe care o face Budha: totul este suferinţă.

Condiţia umană înseamnã, în mod fundamental, suferinţă: omul suferă moralmente. Suferă că nu posedă anumite lucruri, apoi suferă că le-a pierdut sau pentru că se teme că le-ar putea pierde. Suferinţa ne este hărăzită tuturor.

Fiind însă creştin, voi trage alte concluzii decât Budha, Pentru el, după câte am înţeles atât din lecturi cât şi din discuţiile purtate cu prietenul meu Dalai-Lama, trebuie să faci totul ca să nu suferi. Scopul vieţii devine atunci o asceză şi o etică de viaţă exigentă, care, urmăreşte să suprime principala cauză a oricărei suferinţe: dorinţa.

Pentru ucenicul lui Isus, calea este cu totul alta, el îşi propune nu să elimine din viaţa sa suferinţa până la a-şi suprima orice dorinţă, ci să reacţioneze la ea prin împărtăşire şi dăruire. Dacă în urma confruntării cu propria suferinţă sau cu suferinţa altuia ajungem în comuniune cu ceilalţi, atunci apare lumina.

De câte ori n-am trăit această experienţă zguduitoare la căpătâiul unui bolnav incurabil, al unui om disperat. Simplul fapt de a fi în comuniune adevărată cu el îi aduce o lumină care sublimează suferinţa. Suferinţa poate fi deci trăită ca o trambulină spre împărtăşire. Ea este întotdeauna un rău, şi nu trebuie niciodată căutată sau glorificată. Dar acest rău poate duce la culmi de omenie.

Am aflat de curând că un psiholog de renume, Boris Cyrulnik, arăta, legat de aceste lucruri, că anumite traumatisme profunde din copilărie ar permite o îmbogăţire a finţei, putând fi deci considerate "o nenorocire fericită", potrivit titlului uneia din lucrările lui. Cred că este valabil pentru viaţă în general: orice suferinţă depăşită înseamnă o îmbogăţire a fiinţei, un progres în conştiinţă.

Geniul lui Teilhhard de Chardin

Luând în discuţie chestiunea atât de importantă a păcatului originar şi a evoluţionismului, aş vrea să aduc un omagiu unui om care, deopotrivă savant (paleontolog) şi călugăr (iezuit), a jucat în cursul secolului XX un rol determinant în concilierea viziunii creştine cu teoria ştiinţifică a evoluţiei. Este vorba de Teilhard de Chardin.

Mi-a fost prieten şi am ţinut foarte mult la el. Am auzit vorbindu-se despre el prima oară pe când aveam vreo cincisprezece ani, când tocmai se întorsese dintr-o lungă călătorie în China. Apoi, chiar după evadarea şi fuga mea la Alger, un prieten mi-a dat o fotocopie a cărţii lui, Mediul divin. De atunci, opera lui nu m-a părăsit niciodată. De curând am citit-o în cvasiintegralitatea ei, şi sunt, ca de obicei, pătruns de admiraţie în faţa acestui amestec de ştiinţă, credinţă şi misticism.

L-am întâlnit ultima dată cu puţin înaintea morţii lui. Eram la Saint-Germain-des-prés şi războiul abia se terminase. Locuiam într-un apartament la parter, între Les Deux Magots şi Le Flore. În fiecare joi seara, primeam invitaţi la masă. Într-o seară, l-am primit pe Teilhard împreună cu Nikolai Berdiaev şi catolicul Gabriel Marcel. A fost un fiasco total! Teilhard avea să moară după câteva săptămâni mai târziu, la New York, în ziua de Paşti aşa cum îşi dorise.

Încă din copilărie, Pierre Teilhard de Chardin era pasionat de materie, şi nu o privea, aşa cum fac cei mai mulţi dintre creştini, ca fiind în antagonism cu spiritualul. A ajuns un mare savant, specialist în fosile şi în istoria Pământului şi, în acelaşi timp, şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu. Tezele lui curajoase, care încearcă să reconcilieze viziunea evoluţionistă şi credinţa creştină, au avut parte de o primire foarte proastă din partea Bisericii Catolice care s-a grăbit să-l acuze de panteism. Cu toate acestea, Teilhard s-a bucurat întotdeauna de sprijinul unor mari teologi ca părintele De Lubac. Pentru Teilhard evoluţia are un sens şi se desăvârşeşte în ceea ce el numeşte punctul Omega: Cristos. Viziunea lui mistică este pătrunsă de un lirism poetic care-i supără pe unii, dar la care eu unul am fost întotdeauna sensibil. Cred că lucrurile ultime nu pot fi spuse decât poetic.

Absenţa şi prezenţa lui Isus

Multă vreme m-am întrebat: „De ce n-a rămas Isus printre noi? De ce nu continuă să facă minuni, să ne înveţe?” Ce succes fabulos ar avea în epoca noastră mediatică! Mai mult chiar decât orice papă, oricât de sfânt şi de charismatic! Dar tocmai, riscul idolatriei, şi-aşa puternic cu un papă ca Ioan-Paul al II-lea, ar fi fost prea mare. N-am mai fi într-o legătură interioară şi intimă cu Cristos: l-am venera ca pe un idol exterior. Am vrea să-l vedem, să-l atingem, să ne vindece… fără ca asta să însemne că i-am şi asculta şi urma învăţăturile. Sau, dimpotrivă, ne-ar impresiona prea tare şi ne-am teme de el. Ca să intri într-o relaţie intimă, interioară, afectuoasă cu Isus – şi, prin el, cu Dumnezeu – trebuie să închizi ochii trupului şi să-i deschizi pe-ai inimii.

Iată probabil de ce Cristos înviat n-a rămas pe pământ în chip vizibil. Şi iată de ce, după două mii de ani, Isus nu ni se impune în mod vizibil şi radios, ci este ca în ceaţa din dimineaţa de Paşti, când i s-a arătat Mariei Magdalena. Sau ca pe drumul spre Emaus. Cei mai apropiaţi ucenici şi prieteni ai lui nu-l recunosc, într-atât sunt de copleşiţi de griji şi tristeţe. Apoi, la un moment dat, Isus rosteşte un cuvânt – „Maria” –, face un gest – frângerea pâinii –, iar ochii noştri îl recunosc.

Isus ni se oferă, dar nu-l putem recunoaşte decât lăuntric, prin rugăciunea inimii. El continuă să vorbească şi să lucreze în fiecare creştin care caută să-i calce pe urme.

De fiecare dată când întâlnesc câte un bărbat sau te o femeie greu încercaţi de viaţă, îl aud pe Isus chemându-i pe nume şi încerc să le spun, cu glasul meu, cu privirea mea, cu mâinile mele, ceea ce spune Isus cu atâta iubire: „Paul”, Jacques”, „Francois”, „Nathalie”.

Creştinismul înseamnă o întâlnire între o persoană şi altă persoană. Evanghelia care continuă. Nimic altceva.

Euharistia – inima comunităţilor creştine

Isus a găsit o cale extraordinară de a rămâne prezent printre noi în chip tainic: prin sfinţirea pâinii şi a vinului, care devin pentru credincioşi prezenţa trupului şi sângelui său.

Dintre toate tainele, Euharistia este taina prin excelenţă. Este deopotrivă testamentul lui Isus şi actualizarea prezenţei lui printre noi. Este taina care-mi spune cel mai mult şi de care mă simt întotdeauna profund mişcat.

Euharistia este într-adevăr taina credinţei. În absenţa credinţei, este o simplă bucăţică de pâine. Cu credinţă însă, devine ceva capital. Există la creştini mai multe moduri de a concepe Euharistia. Pentru catolici, Euharistia înseamnă prezenţa, reală şi tainică, a lui Cristos. Din punct de vedere teologic, vorbim atunci, cum o face şi sfântul Toma de Aquino, de „transsubstanţiere” – un cuvânt cam rebarbativ, care arată că substanţa pâinii se transformă (prin cuvintele preotului) în substanţa lui Isus.

La polul opus, majoritatea protestanţilor consideră Euharistia ca pe un simbol: „pâinea sfinţită nu mai este trupul lui Cristos, ci simbolul prezenţei lui printre noi.

Personal, şi ca destui catolici sau protestanţi, mă aflu pe o poziţie de mijloc. Nu „transsubstanţierea” mă preocupă, ci doar prezenţa. Cred, fără să ştiu cum anume, fără să încerc să-mi explic lucrul acesta pe cale raţională, că, în chip tainic, hostia sfinţită îl poartă în ea pe Cristos. Nu are importanţă cum.

Astfel, Euharistia le aduce uneori credincioşilor o prezenţă sensibilă a lui Isus. Am simţit adesea acea iubire nemăsurată, când mă rugam, ceasuri întregi, în faţa sfântului sacrament expus în câte o biserică. Mulţi călugări şi călugăriţe trăiesc din această iubire. Îmi amintesc că am vizitat, în 1975, bidonvilul Tu Duc, de la Saigon. Trăiau acolo, în nişte cocioabe, mai multe familii şi câteva călugăriţe. O mamă a interpelat-o pe una dintre călugăriţe: „Cum de eşti mereu cu zâmbetul pe buze, când n-ai nici bărbat, nici copii?” Iar călugăriţa i-a răspuns spontan: „Pentru că mă ştiu iubită de Cel pe Care-L iubesc.” Pentru credincioşi, această iubire, această dragoste a lui Isus este deosebit de perceptibilă în Euharistie.

Poate că Biserica nu are sens decât pentru că menţine prezenţa euharistică. Asta este misiunea ei fundamentală. Mici comunităţi creştine, izolate şi ascunse, au dăinuit secole de-a rândul în unele ţări din Asia tocmai datorită prezenţei euharistice.

(Fragmente din cartea lui Abatele Pierre, Doamne, de ce?,  Humanitas, 2006, trad. Valentina Ţîrlea).

Abatele Pierre (1912-2007)

Abatele Pierre (1912-2007)

Era prin 1912, la numai câteva luni după ce Titanicul se scufundase. În familia unui bogat negustor de mătăsuri din Lyon, se naste al cincilea copil, Henri. În ciuda intenţiilor tatălui de a-l determina pe tănăr să-i urmeze calea, la 18 ani ... visând la o lume mai bună, acesta renunţa la moştenire şi se călugăreşte.

Al doilea Razboi Mondial l-a scos din contemplare şi l-a aruncat în vâltoarea Rezistentei franceze. Acolo şi-a primit pseudonimul "Pierre". Din locuinta sa din Grenoble, Pierre conduce un cuib de luptători. De doua ori arestat a scapat de fiecare dată, după ultima scăpare este nevoit să fugă în Algeria.

În 1945 "revoluţionarul" este împins ca deputat în Adunarea Naţională Constituantă. Dezgustat de politică, în 1950 îşi da demisia din Parlamentul Franţei.

Găsise ceva mai bun de făcut: la data aceea, Parisul mişuna de oameni ai străzii lipsiţi de toate. Abatele Pierre s-a dedicat ajutorării lor. Iarna lui 1954 a fost una cumplit de geroasă. În fiecare noapte în Paris mureau cam 2000 de oameni degeraţi. Abatele nu mai poate suporta. Rosteşte la radio un apel fulminant către parizieni. Peste noapte, se naşte "insurectia bunătăţii". În câteva zile se strâng 500 de milioane de franci şi apar voluntarii! Luat pe nepregătite de sarcina imensă a distribuţiei, Pierre pune la cale cel mai inspirat sistem: îi organizeaza pe cerşetori, ca să-i ajute pe cerşetori. Metoda da roade. Văzându-se deodată utili, vagabonzii s-au făcut oameni de treaba. După ce a trecut iarna, Pierre îi organizează în echipe şi îi trimite prin tot Parisul să strângă sticle. Pe altii mai voinici, îi echipeaza să transforme din ruine... un depozit, unde să fie sortate sticlele. Aşa s-a născut Societetea Emaus, în care cerşetorii îi salvează pe cersetori. Modelul s-a extins şi peste hotare în peste 42 de ţări (Beirut 1959, colonia de leprosi Vellore, din India 1971).

În 1992 a fost medaliat cu Legiunea de onoare. De asemenea, pentru strădaniile sale de a face lumea mai bună, ani de-a rândul a fost votat cel mai popular om din Franţa. Abia în 2003, a fost întrecut de... fotbalistul Zidane. Spune şi asta ceva despre "evoluţia societatii"... Deşi cu o viaţa riscantă, scăpat ca prin urechile acului de nenumarate nenorociri, printre care un accident aviatic (1950) şi un grav naufragiu (1963), Pierre - ca şi altii care "îşi pierd viaţa pentru Isus" atinge pragul longevitatii, moare la nouazeci şi patru de ani (22 ianuarie 2007). În ciuda personalităţii sale controversate Pierre, a lăsat în urma ceva... a făcut ceva pentru semeni...

Pare pe dos. Dar oamenii care au iubit cel mai mult Împărăţia de sus, sunt cei care au făcut cel mai mult pentru lumea de jos.

De fapt asta şi este esenţa adevaratului crestinism... (Lucian Cristescu).