Pentru ce, Doamne, atâta suferinţă?

Abatele Pierre (1912-2007)

Nu m-am vindecat şi nu mă voi vindeca niciodată de toată povara de suferinţe care copleşeşte omenirea încă de la începuturile ei. Se crede, după cum am aflat de curând, că pe pământ au trăit optzeci de miliarde de oameni. Câţi au avut parte de o viaţă dureroasă, câţi s-au chinuit, câţi au suferit… şi pentru ce? Da, Doamne, pentru ce?

Doamne, cât va mai dura această tragedie? Catehismele tuturor religiilor ne învaţă că viaţa are un sens. Dar câţi bărbaţi sau câte femei, din toate zecile astea de miliarde, îsi vor fi descoperit sensul? Câţi au putut dobândi conştiinţa unei vieţi spirituale, a unei speranţe? Câţi alţii au trăit, în schimb, aproape ca nişte animale, în frică, în nevoia de a supravieţui, în lipsuri, în durere şi boală? Câţi au avut norocul de a medita asupra sensului existenţei?

Am nouăzeci şi trei de ani, iar credinţa mea, care mă hrăneşte de mai bine de optzeci de ani, se transformă pe zi ce trece în întrebare. Doamne, de ce? De ce lumea? De ce viaţa? De ce existenţa umană?

Pentru ce să trăieşti?

Sunt adesea întrebat: care este sopul vieţii?

În ciuda acestei absurdităţi, am totuşi o certitudine care-mi dă putere de când m-am întâlnit cu Dumnezeu în adoraţie, pe vremea când eram tânăr călugăr capucin. Şi atunci, tremurând, cu inteligenţa scandalizată, dar cu convingerea inimii şi a credinţei, răspund: scopul vieţii este acela de a-l învăţa pe om să iubească.

A iubi înseamnă că atunci când tu, celălalt, eşti fericit, şi eu sunt fericit. Iar dacă tu, celălalt, eşti necăjit şi suferi, atunci şi pe mine mă doare. Atâta tot. Aşa că spun: viaţa este puţin răgaz dat unor libertăţi, pentru a învăţa să iubeşti, cu certitudinea că trebuie să lupţi împotriva răului.

Sensul creaţiei: ca iubirea să răspundă iubirii. Fără acest punct culminant în care două libertăţi pot deodată să se dăruiască şi să se iubească, întreaga creaţie ar fi absurdă.

Iubire şi fericire

Mi-am dat seama, de-a lungul vremii, că este important să facem bine deosebirea dintre fericire şi iubire.

Chiar dacă este incomparabilă cu oricare alta şi produce fericirea cea mai mare, bucuria care însoţeşte iubirea este fragilă şi nu împiedică suferinţele. Faptul de a iubi nu ne pune deci la adăpost de suferinţă. Aşa cum spunea Fecioara Maria Bernadettei din Lourdes, "în viaţa asta îţi făgăduiesc că te voi învăţa să iubeşti, dar asta nu înseamnă că te voi învăţa să fii fericită mereu".

Toţi oamenii caută în mod natural fericirea. Dar a trăi o viaţă creştină, autentică nu înseamnă a căuta fericirea cu orice preţ. Ci a încerca să iubeşti, oricare ar fi preţul pe care-l vei avea de plătit.

Spun acestea, pe deplin conştient de o rătăcire pe care se cuvine s-o evităm şi în care au căzut mulţi creştini pioşi : aceea a dolorismului. Lucrurile stau invers decât am fost întruna învăţaţi – meritul nu are nimic de a face cu dificultatea. Meritul se măsoară după iubirea cu care este săvârşită o faptă, iar nu după cât ne costă (ca în dolorism).

Dolorismul este o nelegiuire şi o caricatură a vieţii creştine, care constă în a căuta suferinţa, sau în a te complace în suferinţă, sub cuvânt că Isus a suferit. Nu. Trebuie doar să acceptăm viaţa aşa cum este, iar dacă nu putem evita o suferinţă, atunci mai bine s-o acceptăm cu iubire, decât să ne revoltăm sau să fugim de ea închizându-ne în noi înşine.

În faţa suferinţei: Budha şi Isus

Sunt, din păcate, de acord cu constatarea fundamentală pe care o face Budha: totul este suferinţă.

Condiţia umană înseamnã, în mod fundamental, suferinţă: omul suferă moralmente. Suferă că nu posedă anumite lucruri, apoi suferă că le-a pierdut sau pentru că se teme că le-ar putea pierde. Suferinţa ne este hărăzită tuturor.

Fiind însă creştin, voi trage alte concluzii decât Budha, Pentru el, după câte am înţeles atât din lecturi cât şi din discuţiile purtate cu prietenul meu Dalai-Lama, trebuie să faci totul ca să nu suferi. Scopul vieţii devine atunci o asceză şi o etică de viaţă exigentă, care, urmăreşte să suprime principala cauză a oricărei suferinţe: dorinţa.

Pentru ucenicul lui Isus, calea este cu totul alta, el îşi propune nu să elimine din viaţa sa suferinţa până la a-şi suprima orice dorinţă, ci să reacţioneze la ea prin împărtăşire şi dăruire. Dacă în urma confruntării cu propria suferinţă sau cu suferinţa altuia ajungem în comuniune cu ceilalţi, atunci apare lumina.

De câte ori n-am trăit această experienţă zguduitoare la căpătâiul unui bolnav incurabil, al unui om disperat. Simplul fapt de a fi în comuniune adevărată cu el îi aduce o lumină care sublimează suferinţa. Suferinţa poate fi deci trăită ca o trambulină spre împărtăşire. Ea este întotdeauna un rău, şi nu trebuie niciodată căutată sau glorificată. Dar acest rău poate duce la culmi de omenie.

Am aflat de curând că un psiholog de renume, Boris Cyrulnik, arăta, legat de aceste lucruri, că anumite traumatisme profunde din copilărie ar permite o îmbogăţire a finţei, putând fi deci considerate "o nenorocire fericită", potrivit titlului uneia din lucrările lui. Cred că este valabil pentru viaţă în general: orice suferinţă depăşită înseamnă o îmbogăţire a fiinţei, un progres în conştiinţă.

Geniul lui Teilhhard de Chardin

Luând în discuţie chestiunea atât de importantă a păcatului originar şi a evoluţionismului, aş vrea să aduc un omagiu unui om care, deopotrivă savant (paleontolog) şi călugăr (iezuit), a jucat în cursul secolului XX un rol determinant în concilierea viziunii creştine cu teoria ştiinţifică a evoluţiei. Este vorba de Teilhard de Chardin.

Mi-a fost prieten şi am ţinut foarte mult la el. Am auzit vorbindu-se despre el prima oară pe când aveam vreo cincisprezece ani, când tocmai se întorsese dintr-o lungă călătorie în China. Apoi, chiar după evadarea şi fuga mea la Alger, un prieten mi-a dat o fotocopie a cărţii lui, Mediul divin. De atunci, opera lui nu m-a părăsit niciodată. De curând am citit-o în cvasiintegralitatea ei, şi sunt, ca de obicei, pătruns de admiraţie în faţa acestui amestec de ştiinţă, credinţă şi misticism.

L-am întâlnit ultima dată cu puţin înaintea morţii lui. Eram la Saint-Germain-des-prés şi războiul abia se terminase. Locuiam într-un apartament la parter, între Les Deux Magots şi Le Flore. În fiecare joi seara, primeam invitaţi la masă. Într-o seară, l-am primit pe Teilhard împreună cu Nikolai Berdiaev şi catolicul Gabriel Marcel. A fost un fiasco total! Teilhard avea să moară după câteva săptămâni mai târziu, la New York, în ziua de Paşti aşa cum îşi dorise.

Încă din copilărie, Pierre Teilhard de Chardin era pasionat de materie, şi nu o privea, aşa cum fac cei mai mulţi dintre creştini, ca fiind în antagonism cu spiritualul. A ajuns un mare savant, specialist în fosile şi în istoria Pământului şi, în acelaşi timp, şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu. Tezele lui curajoase, care încearcă să reconcilieze viziunea evoluţionistă şi credinţa creştină, au avut parte de o primire foarte proastă din partea Bisericii Catolice care s-a grăbit să-l acuze de panteism. Cu toate acestea, Teilhard s-a bucurat întotdeauna de sprijinul unor mari teologi ca părintele De Lubac. Pentru Teilhard evoluţia are un sens şi se desăvârşeşte în ceea ce el numeşte punctul Omega: Cristos. Viziunea lui mistică este pătrunsă de un lirism poetic care-i supără pe unii, dar la care eu unul am fost întotdeauna sensibil. Cred că lucrurile ultime nu pot fi spuse decât poetic.

Absenţa şi prezenţa lui Isus

Multă vreme m-am întrebat: „De ce n-a rămas Isus printre noi? De ce nu continuă să facă minuni, să ne înveţe?” Ce succes fabulos ar avea în epoca noastră mediatică! Mai mult chiar decât orice papă, oricât de sfânt şi de charismatic! Dar tocmai, riscul idolatriei, şi-aşa puternic cu un papă ca Ioan-Paul al II-lea, ar fi fost prea mare. N-am mai fi într-o legătură interioară şi intimă cu Cristos: l-am venera ca pe un idol exterior. Am vrea să-l vedem, să-l atingem, să ne vindece… fără ca asta să însemne că i-am şi asculta şi urma învăţăturile. Sau, dimpotrivă, ne-ar impresiona prea tare şi ne-am teme de el. Ca să intri într-o relaţie intimă, interioară, afectuoasă cu Isus – şi, prin el, cu Dumnezeu – trebuie să închizi ochii trupului şi să-i deschizi pe-ai inimii.

Iată probabil de ce Cristos înviat n-a rămas pe pământ în chip vizibil. Şi iată de ce, după două mii de ani, Isus nu ni se impune în mod vizibil şi radios, ci este ca în ceaţa din dimineaţa de Paşti, când i s-a arătat Mariei Magdalena. Sau ca pe drumul spre Emaus. Cei mai apropiaţi ucenici şi prieteni ai lui nu-l recunosc, într-atât sunt de copleşiţi de griji şi tristeţe. Apoi, la un moment dat, Isus rosteşte un cuvânt – „Maria” –, face un gest – frângerea pâinii –, iar ochii noştri îl recunosc.

Isus ni se oferă, dar nu-l putem recunoaşte decât lăuntric, prin rugăciunea inimii. El continuă să vorbească şi să lucreze în fiecare creştin care caută să-i calce pe urme.

De fiecare dată când întâlnesc câte un bărbat sau te o femeie greu încercaţi de viaţă, îl aud pe Isus chemându-i pe nume şi încerc să le spun, cu glasul meu, cu privirea mea, cu mâinile mele, ceea ce spune Isus cu atâta iubire: „Paul”, Jacques”, „Francois”, „Nathalie”.

Creştinismul înseamnă o întâlnire între o persoană şi altă persoană. Evanghelia care continuă. Nimic altceva.

Euharistia – inima comunităţilor creştine

Isus a găsit o cale extraordinară de a rămâne prezent printre noi în chip tainic: prin sfinţirea pâinii şi a vinului, care devin pentru credincioşi prezenţa trupului şi sângelui său.

Dintre toate tainele, Euharistia este taina prin excelenţă. Este deopotrivă testamentul lui Isus şi actualizarea prezenţei lui printre noi. Este taina care-mi spune cel mai mult şi de care mă simt întotdeauna profund mişcat.

Euharistia este într-adevăr taina credinţei. În absenţa credinţei, este o simplă bucăţică de pâine. Cu credinţă însă, devine ceva capital. Există la creştini mai multe moduri de a concepe Euharistia. Pentru catolici, Euharistia înseamnă prezenţa, reală şi tainică, a lui Cristos. Din punct de vedere teologic, vorbim atunci, cum o face şi sfântul Toma de Aquino, de „transsubstanţiere” – un cuvânt cam rebarbativ, care arată că substanţa pâinii se transformă (prin cuvintele preotului) în substanţa lui Isus.

La polul opus, majoritatea protestanţilor consideră Euharistia ca pe un simbol: „pâinea sfinţită nu mai este trupul lui Cristos, ci simbolul prezenţei lui printre noi.

Personal, şi ca destui catolici sau protestanţi, mă aflu pe o poziţie de mijloc. Nu „transsubstanţierea” mă preocupă, ci doar prezenţa. Cred, fără să ştiu cum anume, fără să încerc să-mi explic lucrul acesta pe cale raţională, că, în chip tainic, hostia sfinţită îl poartă în ea pe Cristos. Nu are importanţă cum.

Astfel, Euharistia le aduce uneori credincioşilor o prezenţă sensibilă a lui Isus. Am simţit adesea acea iubire nemăsurată, când mă rugam, ceasuri întregi, în faţa sfântului sacrament expus în câte o biserică. Mulţi călugări şi călugăriţe trăiesc din această iubire. Îmi amintesc că am vizitat, în 1975, bidonvilul Tu Duc, de la Saigon. Trăiau acolo, în nişte cocioabe, mai multe familii şi câteva călugăriţe. O mamă a interpelat-o pe una dintre călugăriţe: „Cum de eşti mereu cu zâmbetul pe buze, când n-ai nici bărbat, nici copii?” Iar călugăriţa i-a răspuns spontan: „Pentru că mă ştiu iubită de Cel pe Care-L iubesc.” Pentru credincioşi, această iubire, această dragoste a lui Isus este deosebit de perceptibilă în Euharistie.

Poate că Biserica nu are sens decât pentru că menţine prezenţa euharistică. Asta este misiunea ei fundamentală. Mici comunităţi creştine, izolate şi ascunse, au dăinuit secole de-a rândul în unele ţări din Asia tocmai datorită prezenţei euharistice.

(Fragmente din cartea lui Abatele Pierre, Doamne, de ce?,  Humanitas, 2006, trad. Valentina Ţîrlea).