Sonia – un model de penitență (Dostoievski F. M., Crimă și pedeapsă)

 

Imagini de P. Boklevskii, D. Șmarinov.
(sursa: https://fiindimagine.wordpress.com/tag/razumikhin/).

Sonia, personajul secundar din romanul Crimă şi pedeapsă, reprezintă femeia cu o trăsătură rar întâlnită până atunci în literatură, femeia cu spirit de sacrificiu. Sonia se anulează aproape ca om, se jertfeşte ca fiinţă pentru a-şi ajuta familia să iasă din mizerie. Ajunge să se prostitueze pentru ca fraţii ei mai mici să aibă hrană în fiecare zi pe masă. E plină de generozitate, se dăruieşte pe sine, mută munţii din loc pentru binele aproapelui.

 

Sonia este femeia păcătoasă, pe care o întâlnim şi în Sfânta Scriptura, femeia care ajunge să verse lacrimi de pocăinţă şi să-şi îndrepte viaţa, precum Maria Magdalena sau Maria Egipteanca. Conştient de păcatele ei, Raskolnikov o consideră, totuşi, superioară lui, de aceea într-o zi se apleacă şi-i sărută piciorul, căci ea înţelegea perfect starea-i infamantă şi penibilă în care trăia. Dispreţul celor din jur, deşi o tortura, nu-i schimbase întru nimic sufletul pur. Lui Raskolnikov îi era limpede că Sonia, prin caracterul ei şi cu educaţia religioasă (în camera ei pe scrin se afla Noul Testament, din care îi citea lui Raskolnikov pasajul despre învierea lui Lazăr), în pofida împrejurărilor, nu se putea complace la infinit în acea situaţie. Perdiţia nu-i afectase decât trupul, nicio picătură de depravare nu-i alunecase în inimă.

 

Spre deosebire de Raskolnikov, care credea ca ucisese un parazit, şi nu se simţea deloc vinovat de fapta săvârşită, Sonia are mereu în faţă conştiinţa că greşeşte, că păcătuieşte în faţa lui Dumnezeu, dar şi nădejdea iertării şi a mântuirii. Ea îl îndeamnă pe Raskolnikov să se predea, zicându-i că suferinţa e un lucru mare şi sfânt, că mereu în suferinţă respiră o idee.

Înainte de a se preda, Raskolnikov vine să ia de la Sonia crucea din lemn de chiparos, pe care şi-o atârnă de gât, semn că s-a decis să-şi poate crucea. Deşi Raskolnikov o respinge, Sonia îl urmează de departe pe acesta pe drumul spre poliţie, apoi se mută în Siberia unde fusese trimis pentru ispăşirea pedepsei, ca oarecând mironosiţele femei pe drumul Golgotei.

Sonia rămâne un mister pentru Raskolnikov, care nu pricepe cum, în Siberia fiind, ea reuşise să fie îndrăgită de toţi deţinuţii, care o cunoşteau foarte bine, la fel şi soţiile şi ibovnicele care o vizitau. Când o vedeau deţinuţii îşi scoteau căciulile, o salutau: „Măicuţă Sofia Semionovna, măicuţa noastră scumpă şi dragă!”. Ea devine model de viaţă şi trăire pentru acei oameni izolaţi, cărora le zâmbea cu blândeţe, ajutându-i, dându-le sfaturi şi leacuri când erau bolnavi.

De ce mister? Pentru că însuşi Dostoievski nu vedea omul decât în mişcare, în contradicţii mistuitoare, în devenire: „Omul este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei, şi chiar dacă am să-mi dedic toată viaţa acestui ţel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba: eu mă concentrez asupra acestui mister pentru că vreau să fiu om”.

 

Ultima scenă a romanului, cea a întâlnirii dintre Raskolnikov şi Sonia, reprezintă scena în care eroul este salvat, ca şi Faust de către Margareta, prin dragoste. Dragostea îi regenerează pe amândoi, căci inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viaţă pentru inima celuilalt.

 

(Emilia Neacşu, „Dostoievski şi crezul creştin”; sursa:
http://www.studiiinterdisciplinare.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=74%3Adostoievski-i-crezul-cretin&catid=34%3Aforum&Itemid=73&lang=ro).

Crimă și pedeapsă (de F. M. Dostoievski) – PDF

 

https://isichi.files.wordpress.com/2014/09/crima-si-pedeapsa-de-f-m-dostoievski.pdf

Am gustat şi am văzut (de sfânta Ecaterina din Siena)



 



O, dumnezeire veşnică, veşnică Treime, care, prin unirea naturii divine, ai dat atâta valoare sângelui Fiului tău unul-născut! Tu, Treime veşnică, eşti ca o mare adâncă în care, cu cât încerc să caut mai mult, cu atât găsesc mai mult şi cu cât găsesc mai mult, cu atât creşte mai mult setea de a te căuta. Sufletul meu nu este nicio­dată sătul de tine. Săturându-se în abisul tău, nu se satură, pentru că rămâne înfometat de tine şi doreşte tot mai mult, Treime veşnică, să te vadă cu lumina luminii tale.

    

Eu am gustat şi am văzut cu lumina intelectului în lumina ta abisul tău, Treime veşnică, şi frumuseţea crea­turii tale. Pentru aceasta, văzându-mă pe mine în tine, am văzut că sunt chipul tău prin acea inteligenţă care îmi este dată din puterea ta, Părinte veşnic, şi din înţelep­ciunea ta, care este înţelepciunea Fiului tău unul-născut. Apoi, Duhul Sfânt, care purcede din tine, Tată, şi din Fiul tău, mi-a dat voinţa cu care să te pot iubi.

    

Într-adevăr, tu, Treime veşnică, eşti creator iar eu sunt creatură, şi am cunoscut – pentru că tu mi-ai dat inteligenţa atunci când m-ai recreat prin sângele Fiului
tău unul-născut – că eşti îndrăgostit de frumuseţea crea­turii tale.

  

O, abis, o, Treime veşnică, o, dumnezeire, o, mare adâncă! Ce puteai să-mi dai mai mult decât pe tine însuţi? Tu eşti un foc ce arde mereu şi nu se consumă. Tu con­sumi orice iubire proprie a sufletului cu căldura ta. Tu eşti foc ce îndepărtează orice răceală şi luminezi minţile cu lumina ta, cu acea lumină cu care m-ai făcut să cunosc adevărul.
    

Oglindindu-mă în această lumină, te cunosc ca bine suprem, bine mai presus de orice bine, bine fericit, bine de neînţeles, bine de nepreţuit. Frumuseţe mai presus de orice frumuseţe. Înţelepciune mai presus de orice înţelep­ciune. Ba mai mult, tu eşti însăşi înţelepciunea, tu, hrană a îngerilor, care te-ai dat oamenilor cu foc de iubire.

    

Tu, haină ce acoperi orice goliciune a mea. Tu, hrană care îi hrăneşti pe cei înfometaţi cu dulceaţa ta. Tu eşti dulce fără nici o amărăciune. O, Treime veşnică!

 

(Din Dialogul despre providenţa divină, al sfintei Ecaterina din Siena: cap. 167, Gratiarum actio ad Trinitatem, ed. lat., Ingolstadii, 1583, f. 290-291; Breviarul II, Liturgia orelor, Editura Sapientia, Iași 2004, 1493-1494).

De vorbă cu părintele Zosima... (Dostoievski F. M., Fraţii Karamazov)

Bătrânul stareţ... 

 

„Arta

este o necesitate umană primară,

ca pâinea şi apa.

Nevoia de frumos,

ca şi creaţia care o întruchipează,

este inseparabilă de om,

iar fără ea omul poate că n-ar dori

să traiască pe pământ”

(Feodor Mihailovici Dostoievski).

F.M. Dostoievski este, siguranţă, cea mai importantă personalitate a literaturii ruse din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Despre Dostoievski s-a scris foarte mult, fiind studiat nu numai ca romancier, ci şi ca gânditor religios, autor de adevărate tratate de morală sau psihologie, scriitor normativ pentru politică şi chiar metafizică. Dimensiunea religioasă a operei lui Dostoievski merită, însă, pe mai departe, atenţia omului credincios. Câteva reflecţii pe această temă sunt prezentate în continuare.

De vorbă cu părintele Zosima

La Dostoievski convertirile personajelor sunt spontane, năvălind peste cititor şi copleşindu-l. Un astfel de caz este cel al ofiţerului Zinovie care se pocăieşte într-o dimineaţă luminoasă de iunie când, deschizând fereastra, observă verdele orbitor de frumos din grădină, aude ciripitul păsărelelor şi simte căldura soarelui ce răsărea. Însă, cu toată bucuria de afară, peste sufletul său apăsau munţi de remuşcare pentru că, în urmă cu o noapte, îşi bătuse ordonanţa fără un motiv anume. Afanasie stătuse drept înaintea sa, ca şi când s-ar fi aflat pe front, tresărind la fiecare lovitură, fără a îndrăzni măcar să ridice braţul ca să se apere. Amintirea aceasta îi rămăsese înfiptă ca un ac ascuţit în inimă, în timp ce stătea nemişcat privind soarele ce scălda pământul în lumină. Zinovie se căieşte, plânge cu lacrimi, intră la Afanasie şi îi cere iertare, îngenunchind înaintea sa, apoi merge la comandament, îşi dă demisia şi se călugăreşte, ajungând stareţul Zosima din romanul Fraţii Karamazov.

 

Dostoievski pune în stareţul Zosima tot ce este mai frumos în sufletul unui om: dragostea, blândeţea, bucuria, compasiunea, fericirea. Părintele Zosima, stareţ peste două sute de călugări, era un monah plin de viaţă, un om luminos care proclama iubirea ca fiind cel mai înalt sentiment. El considera că „oamenii au fost făcuţi să fie fericiţi” şi că „viaţa e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinţei”. Stareţul îi învăţa pe ucenicii săi că raiul este posibil şi pe pământ cu o singură condiţie: ca oamenii să accepte adevărul, care este iubirea aproapelui, şi să fie conştienţi că „fiecare în parte este vinovat pentru toţi […] şi pentru fiecare dintre ei în parte”.

Era înţelept cu adevărat, fiind în stare să lămurească tainele cele mai mari şi dureroase ale vieţii, să povăţuiască omul să iasă din încurcăturile sufleteşti şi materiale cele mai grele, şi aparent fără cale de ieşire. De-a lungul anilor, bătrânul stareţ a fost ca o „mamă” prevăzătoare şi iubitoare pentru oamenii în suferinţă. Zeci de oameni veneau la el în fiecare zi, fiecare având tulburarea, întrebarea ori durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea lui, nimeni nu pleca neliniştit ori nemângâiat. Cu toţii se simţeau ca nişte copii în faţa unui părinte cu experienţă, blând şi înţelept. Sufletul său era de o cuprindere şi o bogăţie foarte mare. Părintele Zosima a îmbinat înlăuntrul său credinţa vie, viaţa lucrătoare, severitatea cu blândeţea, asprimea cu un simţ al umorului, mărinimia, simplitatea, o viaţă în întregime împreună cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător. Înţelepciunea părintelui Zosima era atât de mare, bunătatea inimii şi căldura simţămintelor erau atât de profunde, încât era în stare să înţeleagă bine pe fiecare om şi să se apropie de rănile sale sufleteşti.

 

Dostoievski pune în cuvintele stareţului Zosima esenţa teologiei Bisericii, mila lui Dumnezeu faţă de noi: „Dacă eu, un biet păcătos ca şi tine m-am înduioşat de soarta ta, dacă mie mi s-a făcut milă de tine, cu atât mai vârtos se va milostivi Dumnezeu”. De altfel, la întrebarea unei femei cum să creadă în Dumnezeu, stareţul îi răspunde: „Prin experienţa unei iubiri active. Străduiţi-vă să iubiţi din toată inima pe cei din preajma voastră, să-i iubiţi din toată inima şi neprecupeţit. Pe măsură ce iubirea va triumfa, veţi ajunge să vă convingeţi şi de existenţa lui Dumnezeu”. Din marea iubire a lui Zosima va izvorî smerenia, când acesta se scoală de pe patul de moarte şi face o metanie în faţa lui Ivan Karamazov, pentru ca acesta să îl ierte pe tatăl său.

 

Întreaga viaţă şi trăire duhovnicească ale stareţului Zosima devin pilde vii pentru ucenicii şi credincioşii săi. Acesta îi îndeamnă să citească în toată vremea Sfânta Scriptură: „Doamne, ce izvod şi ce învăţătură! Ce minunat izvod e Sfânta Scriptură, ce har şi ce putere fost-au dăruite odată cu ea omului! Parcă lumea întreagă, şi omul, şi firea lui cea lăuntrică sunt săpate în piatră, totul e arătat, totul capătă un nume, şi asta pentru vecie!” şi să se întoarcă la tradiţiile poporului: „Cine n-are credinţă în Dumnezeu, acela nu crede nici în poporul lui. Iar cine crede în poporul lui Dumnezeu se va învrednici să-I vadă cucernicia, chiar dacă până atunci n-a avut ochi s-o cunoască. Numai norodul, cu puterea ce va să vină a duhului său, va izbuti să întoarcă la dreapta credinţă pe oaspeţii noştri ce s-u rupt de pământul strămoşesc. Şi apoi, ce preţ mai are învăţătura lui Cristos când nu vine să se adauge pilda? Fără cuvântul sfânt, norodul e ursit pieirii, căci sufletul său este însetat de acest cuvânt şi de orice pildă grăitoare”.

[...]

(Emilia Neacşu, „Dostoievski şi crezul creştin”; sursa:

http://www.studiiinterdisciplinare.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=74%3Adostoievski-i-crezul-cretin&catid=34%3Aforum&Itemid=73&lang=ro).

Frații Karamazov (de Fiodor Mihailovici Dostoievski) – PDF

 

https://isichi.files.wordpress.com/2015/01/fratii-karamazov-de-fiodor-mihailovici-dostoievski.pdf



Scoate plugul liniştit

Arătură...

 

Nu căta c-ai rătăcit
Azi într-o Sahară
Scoate plugul liniştit,
Pune-te şi ară...

Şi din tot ce-ai semănat
Trudnic, să nu-ţi pese
Că din lutul blestemat
Nici un fir nu iese...

Va rămâne-n viitor
Înfruntând arsura
Pentru alt semănător
Gata arătura!

 

(de Vasile Voiculescu; sursa:
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/13975613/Scoate_plugul_liniştit). 

Blândul Păstor [muzică sacră]

Media 0 din 0 voturi
 

Muzica: folclor

Solistă: Paula Seling
Text: prelucrare dupa Traian Dorz
Orchestratie: Sergiu Tuhutiu
 

Odată l-am văzut trecând

cu turma pe Păstorul blând;
mergea cu dânsa la izvor

blândul Păstor, blândul Păstor.

Pe-o oaie ce căzuse jos

a ridicat-o el duios
şi-a dus-o-n braţe iubitor

blândul Păstor, blândul Păstor.

Pe-o alta care la pământ

zăcea cu picioruşul frânt
el o legă mângâietor,

blândul Păstor, blândul Păstor.

El le-a iubit cu dor nespus

şi viaţa pentru oi și-a pus
şi pentru mântuirea lor

blândul Păstor, blândul Păstor.

Dar mai târziu l-am intâlnit,

cu spini era împodobit
într-o mulțime de popor

blândul Păstor, blândul Păstor.

Când l-am văzut, l-am întrebat

cine sunt cei ce l-au scuipat.
A suspinat sfâşietor

blândul Păstor, blândul Păstor.

Şi mi-a răspuns îndurerat:

„Acei ce m-au încununat
sunt oile ce le-am fost lor

blândul Păstor, blândul Păstor.

Toţi cei ce mă batjocoresc

şi cei ce crucea-mi pregătesc
sunt cei la care iubitor

le-am fost Păstor, le-am fost Păstor”.

Tăcu... şi ochii lui senini

de lacrimi limpezi erau plini;
plângea de mila oilor

blândul Păstor, blândul Păstor.

Şi-atuncea oile-au venit,

pe cruce sus l-au răstignit.

El se ruga spre mila lor,

blândul Păstor, blândul Păstor.

† Duminica a 4-a a Paştelui (B): Isus, păstor cel sfânt, cel bun și cel frumos (omilie)

Isus, Bunul Păstor - de Marcello Cerrato

Evanghelia Ioan 10,11-18: Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Cel plătit şi care nu este păstor, căruia nu-i aparţin oile, vede că vine lupul, lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le împrăştie; pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi. Eu sunt păstorul cel bun. Eu le cunosc pe ale mele şi ale mele mă cunosc pe mine aşa cum mă cunoaşte Tatăl şi eu îl cunosc pe Tatăl; iar eu însumi îmi pun viaţa pentru oi. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor. De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu”.

 

 

Omilie

 

În fragmentele evanghelice pe care biserica (după cele ale manifestărilor Celui Înviat) ni le propune pentru timpul pascal – ca întotdeauna a patra evanghelie – unde Isus Cristos Înviat vorbește comunității sale dezvăluindu-i identitatea sa cea mai profundă, o identitate care este de la Dumnezeu Tatăl său. Domnul care trăiește pentru totdeauna este autorizat să se prezinte cu Numele lui Dumnezeu: „Eu sunt” (Egó eimi). Când Moise l-a întrebat pe Dumnezeu care-i vorbea din rugul arzând să-și dezvăluie Numele, Dumnezeu a răspuns: „Eu sunt” (Ex 3,14), nume inefabil, nume de nerostit înscris în tetragrama JHWH.
 

Cristos viu se descoperă deci ca „Eu sunt” și specifică: „Eu sunt pâinea vieții” (In 6,35); „Eu sunt lumina lumii” (In 8,12); „Eu sunt poarta oilor” (In 10,7); „Eu sunt învierea și viața” (In 11,25); „Eu sunt cale, adevărul și viața” (In 14,6); „Eu sunt vița” (In 15,5). În fragmentul nostru, după ce s-a prezentat ca poarta oilor, Isus declară de două ori: „Eu sunt păstorul cel bun și frumos” (kalós), rezumând în sine imaginea tuturor păstorilor dați de Dumnezeu poporului său (Moise, David, profeții), dar și imaginea lui Dumnezeu însuși, invocat și lăudat ca „Păstorul lui Israel” (Ps 80,2) de credincioșii lui.

Isus  este evocat de mai multe ori prin imaginea păstorului și turmei pășunate de el (cf. Mt 9,36; 10,6; 15,24; etc.), dar acum cu această revelație vorbește despre el însuși, se proclamă Mesia și Trimis de Dumnezeu pentru a conduce omenirea la viața deplină, „venit ca să aibă viață și s-o aibă din belșug” (In 11,10). Bunul păstor este opusul păstorului mercenar, care face acest lucru pentru că este plătit, care se uită la recompensă pentru munca sa, dar care nu iubește oile: nu-i aparțin, nu sunt destinatari iubirii sale și nici nu contează pentru el. O demonstrează faptul că, atunci când vine lupul el abandonează oile și fuge: vrea să se salveze pe sine însuși, nu oile încredințate lui!

Dimpotrivă, iubirea păstorul bun pentru oile sale chiar provoacă expunerea sa, să-și dea viața pentru salvarea lor. Nu numai își dedică viața oilor, le conduce pe pășuni unde are ce mânca; dar se poate întâmpla ca pericolul pentru viața turmei să devină amenințare pentru viața însăși a păstorului. Acesta este momentul în care păstorul cel bun se descoperă. Această solidaritate, această iubire este posibilă dacă păstorul nu este un mercenar, dar cunoaște oile sale într-o cunoștință cu totul specială care duce la discernerea și recunoașterea identității fiecăruia dintre ele:  o cunoaștere scrutătoare care este determinată de o vecinătate a sa, de îngrijirea asiduă a turmei.

Isus încearcă să explice această comuniune reciprocă evocând cunoaşterea dintre el şi Tatăl, care l-a trimis şi încearcă să realizeze zi de zi voința lui: „Eu le cunosc pe ale mele și ale mele mă cunosc pe mine așa cum mă cunoaște Tatăl și eu îl cunosc pe Tatăl” (In 10,14-15). Această comuniune este trăită de Isus în zilele sale de pe pământ, în interiorul comunității sale, cu ucenicii săi și discipolele sale; dar este și o comuniune care transcende timpii, întrucât va fi trăită în istorie între Cel Înviat și cei care îi va atrage la sine, chemându-i și din alte turme. Venit pentru toți, nu numai pentru Israel și voind să poarte pe toți spre plinătatea vieții, Isus este consumat de dorința că toți să fie doar o singură turmă sub un singur păstor și ca toți fiii lui Dumnezeu risipiți să fie adunați (cf. In 11,52).

După această auto-revelație, iată alte cuvinte cu care Isus exprimă intimitatea sa, comuniunea sa cu Dumnezeu: „De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou” (In 10,17). Pentru ce Tatăl îl iubește pe Isus? Pentru că Isus împlinește voința sa, acea voință care este iubire până la a-și dărui viața. În Isus este acea iubire „până la sfârșit” (In 13,1), până la darul vieții și credința că poate s-o ia din nou de la Tatăl. Atenție! Să nu se meargă pe traducerea oficială italiană a Bibliei, care compromite serios sensul cuvintelor lui Isus. Isus nu spune: „Tatăl mă iubește pentru că îmi ofer viața mea  pentru a o relua din nou” (ar fi un joc de cuvinte!), dar „pentru a o primi din nou” (verbul lambáno în a patra evanghelie înseamnă totdeauna „a primi” nu „a relua”). Oferirea vieții din partea lui Isus stă într-un spațiu al credinței, nu stă în asigurarea anticipată! Porunca Tatălui este dedicarea vieții, oferta vieții sale; și promisiunea din partea Tatălui că va putea s-o ia înapoi, pentru că „cel care pierde viața sa o va regăsi, dar cine vrea s-o salveze o va pierde” (cf. Mc 8,35 și par.; In 12,25).  Nimeni nu ia viaţa lui Isus, nimeni nu i-o fură și moartea sa nu este nici un destin (o necesitate) nici un caz (a mers rău): nu, este un dar făcut în libertate și prin iubire, un dar despre care el a fost conștient toată viața sa, spunând în fiecare zi „da”-ul său iubirii. Nu și-a dat viața sa din rațiuni religioase, sacre, teologice, dar că atunci când iubești ești capabil să dai totul pentru cei iubiți, tot ce ești.

Pe mormântul unui creştin de la sfârșitul secolului al II-lea, numit Abercio, se citește această inscripţie: „Eu sunt discipol unui păstor sfânt care are ochii mari; privirea sa ajunge la toți”. Da, Isus este păstorul cel sfânt, cel bun și cel frumos, cu ochii mari, ajungând la toată lumea, chiar și astăzi. Şi din acești ochii noi ne simțim protejați şi conduși.

(pr. Enzo Bianchi [26.04.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9099-Gesu-il-pastore-Santo-Buono-e-Bello).

Un tăran se așeză pe pragul casei... [exemple]

 

Odată, pe înserat, un tăran se așeză

pe pragul modestei sale case
bucurându-se de răcoarea serii.
În apropiere, șerpuia un drumeag care ducea spre sat.

Un om care trecea îl văzu pe tăranul nostru și se gândi:
„Omul acesta e fără greș un mare leneș, stă de pomană

și cât e ziua de mare lâncezește pe pragul casei…”


La puțină vreme, apăru un alt trecător.
Acesta se gândi:
„Omul acesta e un donjuan.
Șade aici ca să se poată uita la fetele care trec,
ba poate le mai și necăjește...”


Într-un final, un străin care se îndrepta spre sat își zise:
„Omul acesta e de bună seamă un mare muncitor.
A trudit toata ziua,
iar acum se bucură de odihna bine meritată!”

 

La drept vorbind, nu putem ști prea multe

despre tăranul așezat pe pragul casei.
Putem spune însă multe despre cei trei oameni
care se îndreptau spre sat:
– primul era un leneș,
– al doilea un om rău,
– iar al treilea un mare muncitor.

 

Tot ceea ce spui vorbește despre tine;
mai ales când vorbești despre alții.

 

(Bruno Ferrero)

Toate Documentele Catolice [Documenta Catholica Omnia] - Un sait bun...

 

 

 

 

http://www.documentacatholicaomnia.eu/

Cuvintele au luat locul realităților...



Richard Wurmbrand – predicator creștin luteran (1989).

Dumnezeu face reproșuri oamenilor: „Norodul acesta mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de mine”. Adică vorbim mult lui Dumnezeu și despre Dumnezeu. Dar totul este o îmbătare cu cuvinte. Când spunem „Dumnezeu”, nu avem o persoana concretă înaintea ochilor inimii; când vorbim despre religie, nu ne simțim cu adevarat legați; când pălăvrăgim despre credința, nu stăruim că această credință să fie cea adevarată prin care se dobândește mântuirea.

Cuvintele au luat locul realităților – iată un mare defect al mecanismului sufletesc, defect pe care pocăința îl înlătură, învătându-l pe om să vorbească puțin, ceea ce nu se referă atât la numărul cuvintelor, cât la examinarea stăruitoare ca în dosul fiecărui cuvânt pe care-l rostesc sau accept să stea o realitate.

Încolo, mulți tinichigii se numesc „croitoru”, mulți păgâni se numesc „creștini” și așa mai departe. Să ținem minte că marele preot care l-a osândit pe Isus se numea Ana, care în ebraică însemnează „înduratorul”. Și ce om dornic de sânge era, în ciuda numelui său frumos!

(Wurmbrand Richard, Oglinda sufletului omenesc).

 

 

Cu Domnul la masă

Cu Domnul la masă...

 

Mâncând, crezui că te supăr cu lăcomia

Şi-mi pedepsii în ajunări păcătosul pântec.
Pe urmă, că nu-ţi place jocul, bucuria:
M-am cernit şi-am sugrumat orice cântec.

 

Tu însă, neîntreruptă bucurie şi festine,
Tu, Domnul marelui praznic al vieții, ne dai povaţă:
Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu tine,
Transfigurează orice îmbucătură în adevărata viaţă!


de Vasile Voiculescu

(vineri 27 mai 1955, Bucuresti, în spital).

 

[sursa: http://poeziisiversuri.com/vasile-voiculescu/cu-domnul-la-masa/].

 

Gândul zilei [scriitori]

Cioran e o inteligenţă pură.

Păi, ca să te fâţâi ca el prin Paris,

trebuie să ai inteligenţă.

Că acolo inteligenţă este!

Are o singură trăsătură inadmisibilă în fiinţa lui:

e neconsolator.

 

Eu m-aş întâlni cu Cioran în neliniştile mele,

care seamănă cu ale lui,

iar el s-ar întâlni cu misticismul meu în lirismul lui.

 

În ce priveşte cearta lui cu divinitatea,

eu sper ca Cioran să nu moară aici unde s-a născut,

cum a murit Kant.

Eu pe Cioran îl văd împăcat în amurg cu sine,

cu sfântul apostol Pavel şi cu Absolutul Divin,

pentru a nu muri în lumea aceasta.

 

Ceea ce e ciudat la Cioran,

nu e neliniştea de a fi om,

ci neliniştea de a fi român.

 

(Cugetări memorabile de Petre Țuțea).

Totul este har (sfânta Tereza de Lisieux)

Sf. Tereza de Lisieux 

(1873-1897)

 

 

Tereza de Lisieux înainte de a muri

îi scria părintelui Roulland:

 

„Înţeleg mai mult ca niciodată că

cele mai mici evenimente ale vieţii noastre

sunt conduse de Dumnezeu” (LT 201).

 

La începutul primului său manuscris citim:

 

„Aşa cum soarele luminează în acelaşi timp pădurile

şi orice floricică, ca şi cum ea ar fi singură pe pământ,

tot la fel Domnul se ocupă în mod special

de orice suflet ca şi cum ar fi unic;

şi aşa cum în natură toate anotimpurile sunt reglementate

în aşa fel ca în ziua stabilită să răsară iarba cea mai neînsemnată,

tot aşa, totul corespunde binelui fiecărui suflet”.

 

Tereza a subliniat cuvântul „totul” convinsă că totul este har.

Aceste trei cuvinte pe care George Bernanos

le-a făcut celebre punându-le pe buzele parohului său de ţară,

la sfârşitul romanului cu acelaşi nume,

Tereza le repeta mereu.

 

A făcut-o chiar şi pe data de 5 iunie 1897 întrebând

dacă poate să primească ultima ungere înainte de a muri

(în acea epocă, de fapt, se administra acest sacrament

doar celor bolnavi ajunşi în pragul morţii):

 

„Dacă într-o dimineaţă mă veţi găsi moartă

nu vă îndureraţi pentru că Tatăl meu,

Bunul Dumnezeu, a venit pur şi simplu ca să mă ia.

Fără îndoială este un mare dar să primeşti sacramentele;

dar când Bunul Dumnezeu nu o permite,

este bine şi aşa, totul este har”

(CJ 5.6.4).

 

 

Vieni, Signore Gesù [Vino, Isus, la noi]

 

 

 

Vieni Signore Gesù

 

Vieni Signore Gesù,
il mondo ha bisogno di Te. (2 v.)

Al mondo manca la vita, Tu sei la vita.
Vieni Signore Gesù, vieni Signore Gesù.

Al mondo manca la luce, Tu sei la luce.
Vieni Signore Gesù, vieni Signore Gesù.

Al mondo manca la pace, Tu sei la pace.
Vieni Signore Gesù, vieni Signore Gesù.

Al mondo manca l'amore, Tu sei l'amore.
Vieni Signore Gesù, vieni Signore Gesù.

Il mondo cammina nei dubbi cercando qualcosa di più,
cercando qualcosa di Te, vieni Signore Gesù.

 

 

[în românește]

 

Vino, Isus, la noi

 

Ref.   

 

Solo: Vino, Isus, la noi, avem nevoie de tine!

Tutti: Vino, Isus, la noi, avem nevoie de tine!

 

Solo:                                          Tutti:

1. În lume lipsește iubirea,           tu ești iubirea.

Vino, Isuse, la noi!                      Vino, Isuse, la noi!         

 

2. În lume lipsește lumina,           tu ești lumina.

Vino, Isuse, la noi!                      Vino, Isuse, la noi!         

 

3. În lume lipsește credința,         tu dai credința.     

Vino, Isuse, la noi!                      Vino, Isuse, la noi!         

 

4. În lume lipsește speranța,       tu ești speranța.

Vino, Isuse, la noi!                      Vino, Isuse, la noi!         

 

5. În lume-i nevoie de pace,        iar tu ești pacea.

Vino, Isuse, la noi!                      Vino, Isuse, la noi!         

 

6. În lume-i nevoie de viață,        iar tu ești viața.

Vino, Isuse, la noi!                      Vino, Isuse, la noi!         

 

 



† Duminica a 3-a a Paştelui (B): ): Credința în cuvântul Domnului (omilie)



Isus le apăru discipolilor: „Pace vouă!” – cu Harry Anderson

 

Evanghelia Luca 24,35-48: Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum l-au recunoscut la frângerea pâinii. Pe când vorbeau ei acestea, el a stat în mijlocul lor şi le-a spus: “Pace vouă!” Speriaţi şi cuprinşi de teamă, credeau că văd un duh, dar el le-a spus: “De ce v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? Priviţi mâinile şi picioarele mele căci sunt eu însumi. Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase, cum mă vedeţi pe mine că am”. Şi, spunând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, le-a spus: “Aveţi aici ceva de mâncare?” Ei i-au dat o bucată de peşte fript. Luând-o, a mâncat-o înaintea lor. Apoi le-a spus: “Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi”. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile şi le-a spus: “Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate popoarele. Începând din Ierusalim, voi veţi fi martorii acestor lucruri.

Omilie

Evanghelia din această duminică relatează un alt eveniment, după vizita din zori a femeilor la mormântul gol (cf. Lc 24,1-11), fuga lui Petru la mormânt (cf. Lc 24,12), manifestarea celui Înviat „ca un străin” (Lc 24,18) la cei doi discipoli în drumul lor spre Emaus (cf. Lc 24,13-35).

 

În aceași zi, „prima a săptămânii” (Lc 24,1), în ziua învierii, dar seara, cei doi ucenici tocmai întorși la Ierusalim sunt în camera de sus (cf. Lc 22,12; Mc 14,15) și a povestit celor Unsprezece și altora „cum l-au recunoscut pe Isus la frângerea pâinii” (Lc 22,25). Și iată deodată Isus este în mijlocul lor și se aude cuvântul său: „Pace vouă!” Nu le reprosează nimic pentru fuga lor în momentul arestării sale, nici nu-l mustră pe Petru pentru negarea sa, nu spune nimic pentru faptul că nu mai sunt Doisprezece, așa cum i-a chemat și i-a constituit ca o comunitate (cf. Lc 6,13; 9,1), dar numai Unsprezece, pentru că trădătorul a plecat. Dar le spune: “Shalom ‘aleikhem! Pace vouă!”, salutul obișnuit pentru iudei, dar care în seara aceea răsună cu forță: „Pacea să fie cu voi! Nu aveți teamă!”

 

Învierea l-a transformat radical pe Isus, l-a transformat, pentru că el „este intrat în gloria sa” (Lc 24,26), și poate fi recunoscut numai de discipolii săi printr-un act de credinţă. Acest act de credinţă este dificil, obositor: cei Unsprezece simt că trăiesc, că îl pun în practică… Luca nu întâmplător observă că discipolii „speriaţi şi cuprinşi de teamă, credeau că văd un duh”. Atunci Isus i-a întrebat: „De ce v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? Priviţi mâinile şi picioarele mele căci sunt eu însumi. Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase, cum mă vedeţi pe mine că am”. Spunând aceasta le-a atătat mâinile și picioarele cu semnele răstignirii. Da, cel Înviat nu este altul decât cel care a fost răstignit!

 

Totuşi, în ciuda acestor cuvinte şi a acestui gest, discipolii nu ajung să creadă, cu toată emoția bucuroasă nu ajung la credință. E adevărat că noi, oamenii, se apropie cu ușurință de religie, dar cu greu se ajunge la credință; trăim ușor emoțiile „sacre” sau religioase, dar cu greu aderăm la Isus Cristos și la cuvântul său. Dar Domnul înviat are mare răbdare, căci oferă comunității sale un al doilea cuvânt și un al doilea gest.  Îi întreabă dacă au ceva de mâncare și ei îi oferă un pește fript, mâncare ce obișnuiau să mănânce împreună pe când trăiau aventura vieții în Galileea. Primindu-l, Isus l-a mâncat de față cu ei! Suntem chiar uimiți în fața acestor gesturi ale lui Isus, dar suntem atenți: sunt doar „semne” pentru a spune că învierea lui Isus nu este nemurirea sufletului şi pierderea totală a trupului, nu este „continuarea cauzei sale” chiar dacă el e mort, nici o memorie ce se păstrează fără ca cel mort să fie viu. Isus dă discipolilor aceste semne, care într-adevăr conţin adevăruri de nespus, pentru ca să creadă că Crucifixul a învins de fapt moartea.

 

Dar discipolii rămân în tăcere: evanghelistul afirmă că nici chiar acum după aceste semne și aceste cuvinte ale lui Isus nu au ajuns la credință… De fapt Isus, pentru a-i face credincioși trebuie să reia până la urmă predica sa, anunțul Evangheliei care a fost făcută până la moarte. Le cere să-și reaminitească cuvintele spuse lor pe când era cu ei, deoarece aceste cuvinte erau profeție și erau cuvintele lui Dumnezeu care trebuiau să se împlinească, așa cum trebuiau să se împlinească tot ce era scris despre el – despre Mesia – în Legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi. Și, iată, că în timp ce cel Înviat le reamintește și explică cuvântul lui Dumnezeu conținut în sfintele Scripturi, se împlinește adevăratul miracol: „atunci le-a deschis mintea (diénoixen autôn tòn noûn) ca să înţeleagă Scripturile”. Verbul folosit (dianoígo) în evanghelii are întotdeauna un sentiment terapeutic: desemnează deschiderea urechilor surzilor şi gura muților (cf. Mc 7,34), ochii orbilor (cf. Lc 24,31). Aici indică acțiunea împlinită cu puterea Duhului sfânt, deschiderea minții la înţelegerea Scripturii. Discipolii astfel „deschiși”, pot acum să primească împuternicirea pentru mărturia şi misiunea lor. Au înţeles că inima Evangheliei este patima, moartea şi învierea Domnului și că acesta este fundamentul credinței creștine, din care este anunțat iertarea păcatelor, milostivirea lui Dumnezeu față de toate popoarele pămăntului: nu numai față de poporul lui Israel, dar față de toate popoarele…

 

Cu atâta efort Isus a făcut să creadă ucenicii săi, care au slăbit în timpul patimii sale, i-a făcut martori ai morții și învierii, i-a făcut capabili să înțeleagă ce este iertarea păcatelor trebuind să fie anunțată de ei, primii fiind ei iertați de cel Înviat. Există o zicală a unui părinte al deșertului care mi se pare că comentează admirabil această pagină a evangheliei: „A crede în cuvântul Dumnului este mult mai dificil decât în a crede în miniuni. Ceea ce vezi numai cu ochii trupului, orbește; ceea ce vezi cu ochii minții dă crezare, luminează”.

 

 

(pr. Enzo Bianchi [19.04.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9083-credere-Alla-parola-del-signore).