Educaţia este o lucrare a inimii...

„Educaţia este o lucrare a inimii

şi Dumnezeu singur este stăpânul ei

şi noi nu vom reuşi nimic

dacă Dumnezeu nu ne dă în mână cheia acestor inimi”.

(Bosco G., Epistolario, ElleDiCi, Torino 1959, 4, pag. 204).

Iubirea este doar începutul...

Bruce Adler [1944-2008] – actor american.

„Iubirea nu este sfârşitul.

Acesta este începutul”.

[Love is not the end.

It is the beginning].

(Bruce Adler).

(via http://wnq-writers.com/)

Omilie - IV TPA [A]: Fericiți „săracii Domnului” [29 ianuarie 2017]

„Fericirile” - de Antonio Boatto (Boston).

Fericiți „săracii Domnului”

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS], ora 8:00 (29 ianuarie 2017)

Lecturi: Sofonia 2,3; 3,12-13; 1Corinteni 1,26-31; Evanghelia Matei 5,1-12a. 

Să ne apropiem de Isus. El ne vorbește la această liturghie despre fericire pe care el vrea să ne-o dea și nouă. Evanghelia ne spune de opt „fericiri”. Lecționarul reunește trei fragmente, având în comun, sărăcia inimii, pe care Cristos le va glorifica în fericiri.

„Căutaţi-l pe Domnul, voi, toţi cei umili din ţară!” (v. 2,3). Este vestea pe care profetul Sofonia (Sof 2,3; 3,12-13) o adresează Israelului cufundat în letargie politică, socială și religioasă. Profetul şi-a desfăşurat misiunea la Ierusalim în timpul regelui Iosia (640-609 î.Cr.) – strănepotul lui Iezechia – în jurul anilor 640-630 înainte de Cristos, putând să pregătească reformele sociale și religioase pe care acesta le-a promulgat. Este anunțată ziua Domnului [jom ’Adonai] invitându-i la consolare, în primul rând, pe cei „umili ai pământului”, pe cei săraci care așteaptă mântuirea Domnului. „Căutaţi dreptatea, căutaţi umilinţa!” (v. 2,3). Dacă ei împlinesc voința lui Dumnezeu și caută dreptatea lui, neîncrezându-se în ei înșiși, atunci ei vor fi la adăpost pentru ziua Domnului.  Neputând găsi sprijin în mijloacele umane, ei își pun toată încrederea în Dumnezeu. Atunci Dumnezeu îi va strânge împreună; vor trăi în dreptate şi adevăr. Ei sunt o minoritate, un rest: „restul lui Israel nu va mai face nedreptate, nu va mai spune minciuni şi nu se va mai găsi în gura lor o limbă înşelătoare” (v. 3,13). Sunt săracii lui Dumnezeu. Ei, tocmai lor le-a fost anunțat și promis un viitor de pace și de plinătate a vieții, căci sunt preferații Domnului. Acești săraci [anavim], săracii lui Yahvé, din cauza comportării lor, sunt exemple pentru întreaga comunitate a lui Israel. Se va naște o omenire nouă, total dedicat realizării planului de iubire pe care Dumnezeu vrea să-l realizeze cu omul pe pământ.   

Noi suntem o comunitate săracă – „săracii Domnului”? Doamne, păstrează Biserica ta lipsită de bogățiile acestei lumi…

În a doua lectură (1Cor 1,26-31), sfântul Paul se adresează creştinilor din Corint. În acest oraş, se găsesc o minoritate bogată de intelectuali şi comercianți, dar și o puternică majoritate de persoane care lucrează în port și de sclavi. Paul a rămas optsprezece luni pentru a face să se audă Evanghelia. Cei care s-au lăsat înflăcărați de vestea bună a Evangheliei sunt oameni săraci. Primii chemaţi au fost totdeauna cei mici, cei pe care lumea îi dispreţuieşte. Fericirile celebrează prioritatea harului lui Dumnezeu care îi alege pe cei săraci pentru a realiza planul său mântuiror. „Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu” (v. 28). Ei au înţeles că nu bani, nici știința, nici puterea nu pot să ne salveze, ci încrederea lor în iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru toți oamenii pot să mântuiască. Numai el îi poate salva.

Evanghelia fericirilor (Mt 5,1-12a) domină astăzi liturgia cuvântului, deschizând discursul lui Isus de pe munte. Începând de azi –  timp de şase duminici – vom asculta o parte fundamentală din Evanghelia după sfântului Matei: Predica de pe Munte. Aceasta este magna charta a creştinului: conţine orientări ale vieţii noastre în Cristos, după Cristos. Astăzi vom asculta începtul Predicii de pe Munte: „fericirile”.

Isus proclamă fericiţi nu pe cei bogaţi dar pe cei săraci, nu pe cei puternici dar pe cei umiliţi. Atunci când proclamă fericiţi pe cei umili şi săraci, Isus foloseşte limbajul pe care îl folosea Dumnezeu atunci când vorbea poporului său prin profeţi (ca de exemplu Sofonia, pe care l-am ascultat în prima lectură). Fericirile sunt răsturnarea totală a întregii logici umane. Isus spune: „Fericiţi cei săraci, fericiţi cei blânzi, fericiţi cei ce suferă, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiți cei milostivi, fericiți cei persecutați...” Noi gândim exact invers: „Fericiţi cei bogaţi, fericiţi cei care au succes, faimă, putere; fericiţi cei puternici care ştiu să se facă respectaţi...” Această răsturnare de gândire este prea dur pentru noi, dar Isus le-a trăit el însuşi. Nu ne cere doar să-l imităm, ci să trăim cu el prin har. Dacă voim să fim într-adevăr discipolii lui Isus, trebuie să ne confruntăm cu aceste afirmaţii ale sale…

Cu puţin timp în urmă, o revistă pentru femei, dintre cele mai răspândite, le-a cerut cititoarelor sale să răspundă la această întrebare: „Care este condiţia esenţială pentru a fi fericiţi?” Răspunsurile erau foarte variate: sănătatea, iubirea, bogăţia, siguranţa, realizarea propriilor aspiraţii, o familie reuşită, un serviciu care să-ţi placă şi de succes... O cititoare a răspuns: „Fericirea nu depinde de condiţiile externe nouă, dar vine din interiorul nostru. Pentru mine fericirea este că l-am cunoscut pe Isus Cristos. M-am îndrăgostit de el, îl simt viu şi prezent în mine. Pacea şi bucuria inimii vin de la Dumnezeu”.

Sfântul Vasile a putut să comenteze: „Orice lupta pentru a trăi fericirile a fost iniţiată de însuși Domnul Isus Cristos, care ne-a fost exemplu”. Pentru Sfinții Părinți „sărac cu duhul”, nu este doar săracul material, ci tocmai atitudinea celui care nu crede că se salvează singur dar rămâne în așteptarea și încrederea în Domnul. Viitorul nu este al celor violenţi sau şmecheri, ci al celor săraci, blânzi, milostivi care se încred în Domnul.

---

 [bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014].

---

† Duminica a 4-a de peste an (A): „Căutați, căutați, căutați…” [29.01.2017]

Predica de pe Munte...

Evanghelia Matei 5,1-12a: În acel timp, văzând mulţimile, Isus s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa, zicând: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi! Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul! Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei se vor sătura! Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire! Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu! Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu! Fericiţi cei persecutaţi din cauza dreptăţii, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri!”

Omilie

Textele biblice din această duminică ne adresează un apel pentru a ne converti. Avem în primul rând cea a profetului Sofonia. Vine să denunțe violențele și fraudele înalților funcționari, scandalurile şi nedreptăţile de tot felul. Sunt numeroși cei care părăsesc pe Domnul și se întorc la divinitățile păgâne. Lăsând nedreptate şi minciuna să-l răpună, merge spre nenorocire. Şi acesta se va întâmplat cu poporul. El va sfârși exilat într-o ţară străină.

Dar nu este totul pierdut: Domnul va putea să se sprijine pe cei care-l caută cu toată dreptatea şi umilinţa. Cei umili care se încred în Dumnezeu nu sunt numeroși. Neputând să găsească sprijin pe mijloacele umane, își pun toată încrederea lor în Dumnezeu. Atunci Dumnezeu îi va strânge împreună; ei vor trăi în dreptate şi adevăr. În cele din urmă găsesc odihnă și siguranța. Toată Biblia ne spune despre un Dumnezeu care a văzut mizeria poporului său şi vrea să-l salveze.

În a doua lectură, sfântul Paul se adresează creştinilor din Corint. În acest oraş, se găsesc o minoritate bogată de intelectuali şi comercianți, dar și o puternică majoritate de persoane care lucrează în port și de sclavi. Paul a rămas optsprezece luni pentru a face să se audă Evanghelia. Dar după Sofonia şi alți profeţii, el a făcut aceiaşi constatare cum a făcut-o Isus însuși: cei care s-au lăsat înflăcărați de Vestea cea buna a Evangheliei sunt oameni săraci; ei au înţeles că bani, știința și puterea nu pot salva. Își pun încrederea lor în iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Numai el îi poate salva.

Cele două lecturi au pregătit primirea mesajului Evangheliei fericirilor. Noi vedem pe Isus adresându-se celor săraci, celor însetați de dreptate, celor curaţi cu inima, făcătorilor de pace, celor persecutaţi. Situaţia unora și a altora nu corespund de loc cu ideea noastră de fericire. Lumea scoate în evidenţă ceea ce este bogat şi puternic. Dar dacă te uiţi atent, vezi că bogăţia şi puterea lor nu pot să le satisfacă pe deplin.

Astăzi, Cristos ne vorbeşte despre fericirea celor săraci, leproși, excluși. Întâlnirea lor cu el este şansa vieţii lor şi a noastră. Împărăţia lui Dumnezeu este izvorul fericirii. Noi suntem departe de valorile vehiculate de societatea dominantă azi şi de dictaturile și sloganurile publicitare. Toate ne spun: „Să fiți puternici”... sau „să fiți cei mai frumoși”... „Să deveniţi bogați”... Să ne amintim că sfântul Paul ne spune: „ceea ce este slab în lume, iată ce a ales Dumnezeu pentru a-i încurca pe cei puternici”.

„Ferice de cei săraci cu inima, de cei blânzi, de cei care plâng, de cei curați cu inima, de cei milostivi, de cei persecutaţi...” De fapt, Isus, nu face decât să așeze propria sa imagine: atunci când Dumnezeu ia un trup, de la iesle până la crucea, el este sărac, blând, milostiv; plânge cu văduva lui Naim şi surorile prietenului său Lazăr; este împăciuitor cu cei leproşi, cu vameşii, cu Nicodim şi cu femeia din Samaria. El este ca mielul în mijlocul lupilor, persecutat până la moarte în mijlocul tâlharilor.

Biblia „Chouraqui” a tradus cuvântul „fericiți” prin „înainte”. Este un apel pentru cei săraci, mici, persecutaţi pentru a se ridica şi a-l urma pe Cristos. În el şi cu el noi vom găsi adevărata fericire. Chiar şi atunci când totul ne merge rău, el este cu noi aici. El vine să locuiască şi să ne umple cu bucuria sa. Prezenţa şi iubirea sa nu pot decât să ne facă fericiţi.

Această fericire pe care o găsim în Dumnezeu, trebuie să o comunice la cei din jurul nostru. Şi pentru aceasta Cristos are nevoie de noi. Evanghelia este o lumină care trebuie făcută cunoscută celor ce ne înconjoară, mai ales tuturor cei răniţi de viaţă. Domnul ne trimite pe noi pentru a fi martorii iubirii sale oriunde în lume. Noi ne-am adunat aici pentru această misiune hrănindu-ne din Cuvântul lui Cristos și din Euharistie. Să fim pretutindeni martorii ai vestei celei bune din această duminică.

(pr. Jean Compazieu [2017]; traducător din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă: http://dimancheprochain.org/6635-homelie-du-4eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

Înălțarea

Pe miriști, cer de toamnă a năvălit în vară.
Lumina lasă aur pe coarnele de plug,
Pe boii suri ca praful, pe fierul de pe jug,
Pe brazdele de umbră, din care, albă, zboară

O barză plutitoare, purtând amurg în cioc
Cătunelor pitite sub dealuri de sineală...
Plugarul stă cu talpa înfiptă-n îndoială :
Comoară e? Căci vede o limbă ca de foc

Sporindu-și jărăgaiul pe țarini și, albastră,
Suind precum se suie din hornuri, iarna, fum.
Cădelnițară crinii cățuie de parfum
Și s-a deschis în ceruri, prin nori de-argint, fereastră

Și, zugrăviți ca-n lemnul din vechi troițe, iată,
Pe Duhul Sfânt, pe Tatăl, pe Fiul – câte trei,
Și iată pe Maria urcându-se la ei
Pe scara unei raze ca dânsa de curată.

Țăranu-și face cruce cu dreapta și se-nchină
Smerit cum se cuvine icoanelor. Apoi
Pornește brazdă dreaptă c-un plug cu patru boi,
Pe când ușor se pierde Maria în lumină.

de Ion Pillat

Două titluri lui Paul: apostol și martir

Convertirea  sfântului apostol Paul (1637)

[Conversion de saint Paul]  –

by Laurent de la Hyre.

„Pe mormântul acestui neobosit misionar, care a parcurs mii de kilometri pentru a-l predica pretutindeni pe Isus cel răstignit, suferind foarte mult, cei din vechime i-au pus cea mai simplă, dar şi cea mai semnificativă dintre inscripţii: «Lui Paul, apostol, martir». Sunt cele două titluri care rezumă întreaga sa viaţă” (Penna A., Bibliotheca Sanctorum, X, Citta Nuova, Roma 1990, 184).

Sus pe malul Nistrului...

Interpretat de ansamblul etnofolcloric basarabean
„Plăieșii” (Moldova [Republica]),
condus de maestrul Nicolae Gribincea.

Sus pe malul Nistrului
Paște calul rusului,
Nistrule, Nistrule drag
Paște flori și iarbă grasă,
E sătul și vrei acasă
Nistrule, Nistrule, drag.

Duce dor di stepa lui
Din țara muscalului
Nistrule, Nistrule drag
Ar pleca dar nu prea poate
Rusia-i tare departe
Nistrule, Nistrule drag.

Tot călcând moșiile
I s-au ros potcoavele
Nistrule, Nistrule drag
Hai măi frați să ne unim
Calu să i-l potcovim
Nistrule, Nistrule drag.

Unde-i unul nu-i putere
La necaz și la durere
Nistrule, Nistrule drag
Unde-s mulți puterea crește
Și dușmanul nu sporește
Nistrule, Nistrule drag.

Frumos îi șade oricui
Acasă în țara lui
Nistrule, Nistrule drag
Așa-i dat de Dumnezău
Orice neam cu locul său
Nistrule, Nistrule drag.

Măi rusule nu spera
Moldova nu e a ta
Nistrule, Nistrule drag
Nu a fost și nici va fi.

Cât pe lume om mai trăi
Nistrule, Nistrule drag
Nu a fost și nici n-a fi
Neamul meu cât va trăi
Nistrule, Nistrule drag.

Un popor rătăcit...

Stampă din 1848 reprezentând Adunarea de la Blaj,

Muzeul Unirii Alba Iulia.

„Ţineţi cu poporul, toţi,

ca să nu rătăciţi!”

(Simion Bărnuţiu [1808-1864]).

„Când un popor și-a pierdut patria şi libertatea

şi rătăcit prin lume,

limba îi ține loc de patrie şi de toate”.

(Tullio De Mauro [1932-2016]).

Omilie - III TPA [A]: Darul împărăţiei lui Dumnezeu [22 ianuarie 2017]

„Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” (Mt 4,19).

Darul împărăţiei lui Dumnezeu

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS], ora 8:00 (22 ianuarie 2017)

Lecturi: Isaia 8,23b-9,3; 1Corinteni 1,10-13.17; Evanghelia Matei 4,12-23.

Isus Cristos luminos înaintează în liturgia sacră. Este anunțat ca o lumină a națiunilor în lectură întâia din cartea profetului Isaia (Is 8,23b-9,3). Vestește acțiunea unui om numit Emanuel: un copil născut ca un dar a lui Dumnezeu care va domni purtând pacea și elibererea. Acțiunea sa începe chiar plecând de la regiunile din nordul țării sfinte, ale lui Zabulon și Neftali, care au fost umilite de către Asirieni prin invasia din anul 722 înainte de Cristos. „Domnul a adus ocară peste ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali”. Sunt două triburi din nord dintre cele douăsprezece ale lui Israel, a cărui capitală este Samaria. A fost teribilă deportare… Acest pământ devine impur: „Galileea neamurilor” păgâne. Ei, tocmai „poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ţinutul umbrei morţii a strălucit o lumină”. Profetul anunţă că aceste teritorii vor beneficia și ele de mântuirea pe care Domnul o pregăteşte. „În cele din urmă, va aduce glorie pe drumul mării, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor!” Lumină și bucurie! Lumina eliberării, șterge întunericul –  simbolul nimicului și al morții (vezi Geneză 3), și astfel începe o nouă creație, dominată de bucurie.

Profeția se împlinește în anul 538 î. Cr. odată cu reîntoarerea în țară. Dar ea se va împlini în mod real cu Isus Cristos: el ne va eliberea cu totul altfel! Va fi cuprinsă de bucurie țara și lumea întreagă.

Apostolul Paul (1Cor 1,10-13.17), scriindu-le corintienilor, le amintește de chemarea sa pentru a predica evanghelia, „nu cu înţelepciunea cuvântului, ca nu cumva să fie zadarnică crucea lui Cristos”. Ne este prezentată prima problemă, o problemă foarte serioasă. Paul a venit pentru că a aflat de la familia Cloei – nişte comercianţi originari din Corint, care se găseau în portul Efes unde trăia Paul – că această comunitate creştină din Corint este divizată. În loc să se dăruiască pentru împărăție, creștinul rămâne în mlaștina egoismului, a orgoliului și a puterii. Se ceartă între ei, au făcut partide. Comunitatea este fărâmițată. „Că fiecare dintre voi zice: «Eu sunt al lui Paul», «Eu sunt al lui Apolo», «Eu sunt al lui Chefa»!” Iar alţii refuză intermediarii şi spun că aparţin direct lui Cristos. Sfântul Paul reacţionează contra diviziunilor care dezbină Biserica din Corint, invitându-i să fie uniţi, pentru că ei au fost mântuiţi de păcat prin predicarea evangheliei şi prin crucea lui Cristos. Un singur Domn i-a trimis pe Apolo, pe Paul şi pe Petru. Nu Paul este mântuitorul corintenilor, nu Paul este cel care a fost crucificat pentru ei, nu Paul este cel în numele căruia au fost botezaţi. Diviziunile între creştini rămân întotdeauna un martor împotrivă unității. Paul reacționează puternic cerând întoarerea la autenticitatea chemării creștine.

Cu această duminică începem să citim Evanghelia după sfântul Matei (Mt 4,12-23). Şi vom urma pagină după pagină timp de mai bine de treizeci de duminici – făcând o paranteză în timpul Paştelui – până la sfârşitul lui noiembrie. În Evanghelie, sfântul Matei ne relatează începutul activităţii publice a lui Isus Critos, amintind profeţia care anunţa apariţia unei mari lumini care avea să strălucească în Galileea.

Isus începe propria activitate de rabi și profet „după ce a aflat că Ioan Botezătorul a fost arestat”. Se retrage în Galileea. Aici meditează asupra evenimentului arestării lui Ioan Botezătorul. Înţelege că a venit ceasul să înceapă slujirea sa. Părăsind Nazaretul, vene să locuiască în Cafarnaum, lângă mare, în ţinutul lui Zabulon şi Neftali, în Galileea neamurilor: nume care evocau exilul şi disperarea. Și iată în schimb Isus pornește de la o regiune periferică, din Galileea, disprețuită și contaminată de păgânism. Așadar în acest loc acoperit de ruşine, Isus a început prima sa predică. Totul începe departe de Ierusalim. A început „să predice şi să spună: «Convertiţi-vă: s-a apropiat împărăţia cerurilor!»”. Venirea împărăției și imperativul moral: „convertiți-vă!” Schimbaţi-vă!  

Vestirea împărăției este cuprinsă într-o scurtă sinteză care se va numi „kerigmă”, adică „vestire”, „mesaj”; un mesaj îndreptat către toți oamenii de bunăvoință. „S-a apropiat împărăţia cerurilor. Convertiţi-vă!” Mai întâi: „împărăţia cerurilor”, adică proiectul pe care Dumnezeu vrea să-l realizeze prin Isus în lume și în istorie. Dar pentru a-și oferi mâna ca să colaboreze, omul trebuie mai întâi să se convertească, trebuie să-și schimbe mentalitatea și perspectiva, conform semnificației verbului grec folosit de evanghelie. Este propunerea lui Isus.

În timp ce Isus merge de-a lungul Mării Galileei, îşi fixează privirea asupra a două perechi de fraţi – Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan – ocupaţi cu pescuitul. Lor le adresează un cuvânt autoritar: „Vino după mine, vă voi face pescari de oameni”. „Urmaţi-mă!” Oamenii de rând, simpli pescari… Această scenă este de o sobrietate simplă și totală. Nimic extraordinar. Primul „act” al lui Isus, după Matei, nu este o minune, ci o „chemare”.

Iată modul concret în care împărăţia devine aproape de aceste persoane: le luminează, dându-le puterea de „a lăsa toate pentru a-l urma”. Răspunsul imediat are rădăcinile în eficacitatea cuvântului lui Isus. Înseamnă că în Cristos împărăţia a năvălit cu putere în istorie şi acum „timpul s-a împlinit”. Numai el trebuie să fie recunoscut ca fiind lumina şi salvarea noastră.

În fiecare duminică, auzim chemarea lui Cristos, ascultăm vestirea împărăției în litugie: trebuie să înțelegem urgența acestei alegeri decisive.

---

 [bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014].

---

† Duminica a 3-a de peste an (A): Lumină pentru țara umbrei [22.01.2017]

Evanghelia Matei 4,12-23: În acel timp, auzind că Ioan a fost dat să fie închis, Isus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască la Cafarnaum, care este pe malul mării, în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia, care zice: „Pământ al lui Zabulon şi pământ al lui Neftali, pe drumul spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor! Poporul care stătea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care stăteau în regiunea şi în umbra morţii le-a răsărit o lumină”. De atunci a început Isus să predice şi să spună: „Convertiţi-vă: s-a apropiat împărăţia cerurilor!” Umblând de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi fraţi: pe Simon, cel numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând plasa în mare, căci erau pescari, şi le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. Plecând de acolo, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele, şi i-a chemat. Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat. El străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în popor.

Omilie

Textele biblice din această duminică ne spun despre o lume greu de înțeles care are o reputație rea. Este cazul teritoriilor lui Zebulon şi Neftali din nordul Galileea: un loc de trecere apropiat de regiunile păgâne. Se spune „Galileea neamurilor” deoarece este influenţată şi este molipsită de lumea păgână. Dar profetul reacționează. El anunţă că aceste teritorii vor beneficia și ele de mântuirea pe care Domnul o pregăteşte. „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ţinutul umbrei morţii a strălucit o lumină”.

Așadar în acest loc acoperit de ruşine, Isus a început prima sa evanghelizare. Totul începe departe de Ierusalim, în inima acestei lumi amestecate, o lume păgână, unde nu înceta să se înfrunte și să se divizeze. Însuşi Isus se duce la Nazaret, un oraş despre care se întreabă ce poate ieși bun din el. Ioan Botezătorul l-a indicat ca Mielul lui Dumnezeu, care „a trecut peste” păcatul lumii (părintele Simon Faivre). Prioritatea sa merge spre cei care sunt cei mai îndepărtați de Dumnezeu, spre acele pământuri blestemate, spre acele teren de păcat şi de întuneric. Isus vine să locuiască în Cafarnaum; acest oraş evocă și astăzi cea mai întunecoasă dezordine.

Din partea lui Isus este o provocare lansată păcatului şi Satanei. Şi este în acelaşi timp un act de credinţă nemaipomenită în om. S-ar putea spune că în punctul unde erau aceștea, nu puteau conta pe ei. Însă se întâmplă exact contrariul: chiar și alegerea primilor colaboratorii, ai primilor responsabili, printre locuitorii acestei regiune. Adresându-se lui Petru şi Andrei, el le-a zis: „Vino după mine, vă voi face pescari de oameni”. Nu-i numește campioni ai Bibliei sau ai liturgiei dar oamenii de rând, simpli pescari.

Să tragem consecinţe pentru credinţa noastră. Primul lucru este că noi toţi sunt chemați de Domnul aşa cum suntem. Dumnezeu nu cheamă pe cei mai capabili dar îi face capabili. Avem marturii de persoane condamnate şi chiar de terorişti care s-au convertit la Isus Cristos şi care depun mărturie atâta timp cât pot pentru această întâlnire cu el. Întreagă Evanghelie arată că el a venit „să caute şi să salveze ceea ce era pierdut”. Acesta s-a întâmplat cu Saul persecutorul şi multe altele.

Vestea cea bună a Evangheliei este pentru toţi. Nici o ființă, nici o situaţie nu va scăpa de iubirea lui Dumnezeu și de apropierea sa. Este pentru noi o chemare la a schimba privirea noastră asupra persoanelor şi a lumii. Prea adesea avem o privire neîncrezătoare sau dezamăgite. Dacă vrem să fim discipoli şi misionari, trebuie să ne întoarcem spre Cristos şi să ne lăsăm conduși de el. El ne va învăţa să primim pe fiecare aşa cum este, să ne încredem în el şi să dăm fiecăruia toate şansele sale. Suntem chemaţi la fi „iubirea lui Cristos”.

Când papa Francisc invită Biserica pentru a merge la „periferie”, nu face decât să actualizeze ceea ce a făcut Isus. A-l însoți înseamnă să mergi cu el la întâlnirea cu întreaga omenire, să fii aproape de fiecare și mai ales de cei care locuiesc la limită. Tentaţia este mare să spui: „La ce bun? Asta nu-i ajută la nimic”. Să nu uităm că misiunea nu este în primul rând afacerea noastră, ci este a Domnului. El este acela care trimite Duhul său sfânt. El acționează în inimile celor care îi pune la drum. Fără el, nimic nu este posibil. Isus din Galileea este totdeauna acolo, în viaţă activă în centrul Bisericii sale. El este Lumina strălucitoare asupra tuturor națiunilor. Întotdeauna putem conta pe el. Nimic nu poate să ne despartă de iubirea sa.

Urmându-l pe Isus care nu este înconjurat de ziduri ca într-un sistem religios unde se spune că întotdeauna am făcut același lucruri. Atunci când el ne cheamă, trebuie să ştim că el ne va conduce pe căi care nu au fost prevăzute. Apropiindu-ne de el vom învăţa să îi vedem pe alţii ca fraţii. Acesta este apelul pe care apostol Paul l-a lansat cu ocazia săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Adresându-se comunității din Corint, el aminteşte-le că întrecerile misionare sunt lipsite de interes: un singur Domn este cel care trimite pe Apolo, pe Paul şi pe Petru. Diviziuni între creştini rămâne întotdeauna un martor împotrivă.

În această duminică, auzim chemarea lui Cristos. El continuă să mântuiască pe cei care se duc spre ruină. El ne trimite la cei care nu se mai întorc în bisericile noastre, la cei care nu fac parte din familiile noastre spirituale, la cei care, aparent, trăiesc în întuneric. Privirea sa este plină de milostivire și se întinde până la Galileea neamurilor şi a pescarilor de pe lac. El contează pe noi pentru a avea aceeaşi privire ca a lui asupra lumii de astăzi. Calitatea privirii noastră reflectă pe cea a credinţei noastre. Nu avem să ne îndoim de atașamentul lui Isus către fiecare fiinţă umană. Cu el vom deveni pescari de oameni.

Adunându-ne în bisericile noastre în această duminică, mergem la izvorul Iubirii care este în Dumnezeu. Ne hrănim din Cuvântul său şi din Euharistie. Îi cerem să ne dea tărie şi curaj pentru misiunea pe care el ne-o încredinţează: „Tu care ești Lumina lumii, tu care ești iubirea, pune Duhul tău de iubire în întuneric nostru!”

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6628-homelie-du-3eme-dimanche-du-temps-ordinaire-22-janvier/).

Greșeli și speranțe...

„Recunoașterea unei greșeli a unui om

este încoronarea unei speranțe a lui Dumnezeu!”

(Charles Peguy [1873-1914]).

(sursă:

https://it.zenit.org).

Iubirea și nu egalitatea unesc persoanele...

„Dumnezeu creează bărbatul și femeia,

pentru că iubirea și nu egalitatea unesc

persoanele”.

Sfântul Ioan Crisostom (347-407).

Omul moral spune «nu» sie însuși

„Un moralist spune «nu» la alții,

omul moral spune «nu» sie însuși”.

(Pier Paolo Pasolini [1922-1975]).

(sursă:https://it.zenit.org).

Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr [2005]

Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr – conferință ținută de pr. Isidor Chinez [2005]

http://www.dialogteologic.ro/Portals/0/docs/DT1516_Isidor%20CHINEZ.pdf

(Dialog teologic VIII/15 [2005])

Toţi oamenii caută să afle adevărul. Însă, în spaţiul public, adevărul a ajuns o noţiune relativă şi poate fi interpretat după bunul plac al fiecăruia, fie spre avantajul unora, fie spre dezavantajul altora. Într-o lume în care, printre altele, se doreşte o etică fără adevăr, o metafizică fără fundamente, un creştinism fără Cristos, o sinceritate fără adevăr, o sfinţenie fără Dumnezeu, o politică fără principii, oamenii caută totuşi adevărul. Deşi mulţi oameni rătăcesc în nisipurile mişcătoare ale scepticismului mulţumindu-se cu adevăruri parţiale şi provizorii, sunt şi dintre aceia care, în dorinţa lor de a aprofunda în mod adecvat şi autentic adevărul, ajută societatea să fie deschisă pentru filozofie şi filozofare şi susţin Biserica în misiunea ei de a fi în serviciul adevărului. Revenirea la recta ratio, la raţionalitatea normală, dialogală, deschisă spre ceilalţi şi spre Altul este posibilă şi acest lucru au încercat să-l evidenţieze şi participanţii la Congresul Internaţional „Adevăr şi moralitate în spaţiul public”.

TENTAŢIA NEÎNTRERUPTĂ A MINCIUNII

ŞI FOAMEA OMULUI DE ADEVĂR

pr. drd. Isidor CHINEZ [2005]

1. „La început a fost…” adevărul

„Să nu minţi!” Acest absolut moral al legii naturale este exprimat în legea divină pozitivă prin „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”. Este, de fapt, porunca a opta din Decalog care, în formularea ei negativă, pune în evidenţă datoria omului (aici este inclus şi creştinul), de a fi în adevăr totdeauna, de a căuta adevărul, de a realiza raporturi autentice şi coerente cu Dumnezeu, cu semenul şi cu sine însuşi, căci atitudinea sa morală ori este totdeauna orientată spre bine, spre binele întreg, spre imparţialitatea absolută a unui raport de stabilit cu realitatea în termeni de adevăr, ori nu este deloc. Orice valoare morală îşi are fundamentul în adevăr, întrucât binele nu există decât ca manifestare şi splendoare a adevărului. În afara adevărului, omul rămâne în întuneric, trădat în una din exigenţele sale fundamentale, şi sfârşeşte prin a căuta eroarea şi minciuna, preferând răul. De aceea, problema adevărului şi a minciunii a fost considerată de mare importanţă în viaţa omului din toate timpurile. „În mintea noastră – scria Cicero – există o dorinţă intensă insaţiabilă după adevăr”[1]. Seneca o spune foarte clar: „Tot ce amăgeşte nu are temeinicie. Minciuna-i transparentă: dacă vei privi cu atenţie, vei vedea bine prin ea”[2]. Iar sfântul Augustin constata: „Quid fortius desiderat anima quam veritatem?”[3]

Omul tinde cu toate forţele sale spre adevărul, pe care nu poate să-l ignore, acesta fiind căutat şi posedat de intelect pentru hrana sa vitală: de aici foamea lui de continuă după adevăr. O dată atins, recunoscut, adevărul nu îl lasă indiferent – adică liber de a adera sau nu – dar îl provoacă să ia o atitudine, exercitând în acelaşi timp o forţă de atracţie. Omul se măsoară cu adevărul şi cu el este măsurat. De la adevăr primeşte sens şi valoare toată fiinţa şi existenţa. Adevărul plăsmuieşte viaţa: o fundamentează, o dirijează, o finalizează. Adevărul este binele-valoare constitutiv şi decisiv al fiinţei umane. Fiinţă pentru adevăr şi în adevăr: acesta este omul. Recunoaşterea adevărului şi a fidelităţii faţă de adevăr formează într-însul o unitate, care nu poate fi ruptă din punct de vedere etic, dacă omul vrea să fie ceea ce este. Atunci când omul cunoaşte adevărul dar nu rămâne fidel în viaţă acestui adevăr, el trăieşte în minciună. Aceasta intervine tocmai în unitatea dintre adevăr şi urmarea lui fidelă, sfărâmând-o. Astfel minciuna este negare a adevărului cunoscut – o negare nu numai la nivelul intelectului dar al întregii existenţe – este infidelitate, trădare şi nerecunoaştere a sa. 

2. Prima tentaţie a minciunii: negarea adevărului ontologic

Constituit în adevăr, chiar de la începutul existenţei sale, omul este tentat de minciună şi acceptă tentaţia negării adevărului său ontologic, a adevărului său originar şi fundamental, care determină fiinţa sa întrucât există. Ceea ce există se manifestă şi este perceptibil. În existenţa sa, omul îşi manifestă fiinţa, este manifestare a esenţei sale.

Fidel adevărului în „cuvântul conform adevărului” omul şi-l spune mai întâi lui însuşi şi după aceea şi altora. Mai întâi lui însuşi, pentru că prima relaţie, relaţia interioară, este cu sine însuşi. De aceea, prima minciună este simularea adevărului sie însuşi, după un proces de „acomodare” a adevărului mai mult sau mai puţin reflex. Astfel orice minciună este totdeauna o autoînşelare, care creează o ruptură în sine însuşi. Omul nu mai este conform adevărului, dar este alienat de imaginea care tinde să o acrediteze despre sine şi despre realitate, trădând adevărul fiinţei sale.

Acest adevăr al fiinţei nu este unul fragmentar, expus unor determinări mutabile, ci este în raport cu o gândire care l-a conceput şi a cărei idee o reflectă, în modul în care orice lucru reflectă ideea originară a creatorului său, proiectul autorului. În ultimă instanţă această gândire este Dumnezeu, gândirea subsistentă şi „adevărul perfect”, fundamentul şi izvorul oricărui adevăr particular, pe care îl revelează orice adevăr. Astfel, fiinţa umană este in se adevărată întrucât în esenţa sa intimă coincide cu ideea pe care Dumnezeu o are despre ea[4].

Citește în continuare →

Problema lui Cain...

Cain ucigând-l pe Abel -

de Gaetano Gandolfi (1734-1802).

„Abel era păstor la oi iar Cain lucrător al pământului. După câtva timp, Cain a adus Domnului jertfă din roadele pământului. Abel a oferit și el din întâii născuți ai turmei sale și din grăsimea lor. Domnul a privit către Abel și jertfa lui, dar la Cain și la jertfa lui n-a privit. Cain s-a mâniat foarte tare și fața i s-a posomorât. Domnul i-a spus lui Cain: «De ce te-ai mâniat și ai fața posomorâtă? Dacă faci binele, nu-i așa că poți ține fruntea sus? Dar dacă nu faci binele, păcatul stă cuibărit la ușă. El caută să te domine, dar tu trebuie să-l stăpânești». Cain a vorbit cu Abel, fratele său. Când erau pe câmp, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, și l-a ucis”. (Gen 4, 2-8).

Problema lui Cain este ne acceptarea modului în care Dumnezeu îl iubeşte şi ca urmare a modului în care Dumnezeu îl iubește pe Abel. Nu este Abel problema reală a lui Cain, problema adevărată este el și raportul său cu Dumnezeu și modul său de înțelegere, percepere, acceptare a iubirii lui Dumnezeu pentru el. Acest lucru este exact ceea ce îi spune Dumnezeu. Dumnezeu intervine atunci pentru a-l ajuta pe Cain să înțeleagă că problema sa nu este Abel, dar că este înăuntru lui Cain și în faptul că trebuie să se împace Cain cu propria lor realitate, cu modul în care Dumnezeu îl iubeşte şi apoi să fie mulţumit de iubirea pe care o are Dumnezeu pentru el. Iată că Dumnezeu intervine precizând adevărata problemă:

„Domnul i-a zis pe Cain: «Unde este Abel, fratele tău?» Iar el a răspuns: «Nu știu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?» Domnul i-a spus: «Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ! Acum deci fii blestemat pe pământul care și-a deschis gura ca să bea sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul nu-ți va mai da rodul său; rătăcitor și fugar vei fi pe pământ»”. (Gen 4,9-12).

Această frază a lui Dumnezeu în ebraică este foarte complexă și este greu de înţeles, dar sensul fundamental este aceasta: dacă tu reacționezi bine la ceea ce te face să te mânii, atunci privește îndată la harul dăruit și nu vei avea nevoie să fii trist și abătut, dacă în schimb reacționezi rău, atunci privește că problema este între tine și păcat, care este gata să te atace pândind la uşa ta. Dar tu trebuie să fii mai puternic decât el.

(trad. pr. Isidor Chinez; sursă:http://vangelodelgiorno.blogspot.ro).

Dintre sute de catarge de Mihail Eminescu

Mihai Eminescu

(15 ianuarie 1850 Botoșani - 15 iunie 1889 București).

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile ?

Dintre păsări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile ?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Tu urmeaza in tot locul
Vânturile, valurile.

Neînteles ramane gândul
Ce-ti strabate cânturile,
Zboara vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile.

Cântă Florin Bogardo

(16.08.1940 București - 15.08.2009 București).