Baraba [de Costache Ioanid]

Isus, Pilat și Baraba.

Ai auzit vreodată, prietene, de mine,
pe când în largul lumii cutreerai semeț
pe când, cu lănci și scuturi, cohortele străine
te căutau să-ți ceară al vieții tale preț?

Ai auzit vreodată, prietene, de mine,
când floarea tinereții își scutura podoaba?
Ca să te scap de lanțuri, de moarte, de rușine,
Eu am murit pe cruce, în locul tău, Baraba…

Eu răsădisem pacea, tu semănai furtuna.
Și pe-amândoi mulțimea ne-a pus pe un cântar.
Minciuna cea din umbră alese-atunci minciuna,
tâlharii cei cu vază cerură pe tâlhar.

Puteam să sbor din lume, sătul de-a ei urgie.
Și-atunci mulțimea oarbă te-ar fi cerut degeaba.
Dar m-am gândit la tine, privind spre veșnicie,
și am murit pe cruce, în locul tău, Baraba…

Te chem și astăzi: Vino și vom străbate norii!
Te-am căutat cu lacrimi prin spini și bolovani.
Dar vremea e târzie. Mijesc pe dealuri zorii
și ceru-ntreg te-așteaptă de două mii de ani.

De-ai ști ce neagră noapte și ce adânc fierbinte
va fi când suferința nu va cunoaște graba…
Vei plânge totdeauna și-ți vei aduce-aminte
că am murit pe cruce, în locul tău, Baraba!

de Costache Ioanid

Scara Paradisului

 

Sfântul Ioan Scărarul, abate [30 martie], – supranumele de Climac –  se trage din celebrul tratat de ascetică, Scara Paradisului, scris de Ioan la invitaţia abatelui mănăstirii de la Raithu (din grecescul climax, „scară”). Anahoretul în vârstă de şaizeci de ani a primit, din ascultare, invitaţia de a transcrie meditaţii sale privind practicarea virtuţilor creştine. A apărut astfel unul dintre cele mai citite tratate de teologie ascetică. Încă de la prima publicare, a avut o răspândire foarte mare.

Scara sa este făcută din treizeci de trepte, adică treizeci de capitole, corespunzând anilor vieţii lui Isus şi dezvoltă, în trei părţi, drumul sau progresul sufletului spre perfecţiune, pornind de la renunţarea la lume pentru a ajunge prin lupta contra viciilor şi dobândirea virtuţilor la culmea perfecţiunii interioare, constituită de unirea cu Dumnezeu prin caritate.

„Cartea de faţă arată drumul cel bun celor ce aleargă să-şi scrie numele în cartea vieţii celei din ceruri. Cei ce o vor citi şi îi vor urma ei vor fi povăţuiţi de dânsa fără de rătăcire şi în mod desăvârşit îi va ridica de la cele pământeşti spre cele sfinte, arătând pe Dumnezeu celui pe care l-a ridicat până sus. Care scară, cred eu, a văzut-o şi Iacob cel ce a îndepărtat patimile, când se odihnea pe patul lui cel pustnicesc” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amarcord, Timişoara 1998³, p. 139).

„Vă îndemn, dar, să urcăm şi noi cu sârguinţă şi cu credinţă această gândită şi ducătoare la cer scară, ale cărei trepte ne învaţă cu multă înţelepciune:

1.    Despre lepădarea şi despărţirea de viaţa deşartă;

2.    Despre neîmpătimire sau neînstrăinare;

3.    Despre înstrăinare şi despre cele din visurile tinerilor;

4.    Despre mucenicia bărbăteştii ascultări;

5.    Despre îngrijita şi sincera pocăinţă şi despre închisoarea cea bine plăcută lui Dumnezeu şi a celor pedepsiţi;

6.    Despre aducerea-aminte de moarte;

7.    Despre plânsul care curăţă;

8.    Despre liniştitoarea nemâniere;

9.    Despre ţinerea de minte a răului;

10.     Despre grăirea de rău;

11.     Despre tăcere;

12.     Despre minciună;

13.     Despre trândăvie;

14.     Despre lăcomie;

15.     Despre desfrânare şi despre curăţenie;

16.     Despre iubirea de arginţi;

17.     Despre sărăcie;

18.     Despre indolenţă;

19.     Despre cântarea de psalmi în adunări;

20.     Despre diferitele privegheri;

21.     Despre temere;

22.     Despre slava deşartă;

23.     Despre mândrie şi despre necuratele gânduri;

24.     Despre simplitate, bunătate, inocenţă şi viciu;

25.     Despre umilinţă;

26.     Despre discernământ;

27.     Despre linişte şi singurătate, despre paza minţii;

28.     Despre rugăciunea pură şi despre răbdare;

29.     Despre apathie;

30.     Despre iubire, speranţă, credinţă şi luminare, şi în ce fel este posibilă theologia” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, p. 139-140).

Observăm că sfântul Ioan, ca şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, se referă la o scară nevăzută şi multe din treptele propuse de sfânt coincid cu cele ale „Fericirilor”. Se pare că sfântul Grigorie de Nyssa, prin comentariul la „Fericiri”, este printre primii dintre sfinţii care afirmă că vederea lui Dumnezeu şi unirea cu el nu se fac într-un mod „uman”, exterior, ci interior, contrar concepţiilor platoniciene. Scara, care are drept capăt pe Cristos şi unirea cu el, este lăuntrică...

O „scară” spre învierea Domnului şi o speranţă în învierea noastră…

Cântă cucu-n Bucovina - cântă Grigore Leșe



† Duminica Floriilor (B): În libertate şi prin iubire (omilie)

Răstignirea - de Bartolome Esteban Murillo

Evanghelia Marcu 15,1-39 [forma prescurtată]

 

Vreţi să vi-l eliberez pe regele iudeilor?

 

E. Dis-de-dimineaţă, făcând consiliu, arhiereii, împreună cu bătrânii şi cărturarii şi tot Sinedriul, legându-l pe Isus, l-au dus şi l-au predat lui Pilat. ² Pilat l-a întrebat:
A. "Tu eşti regele iudeilor?"
E. El i-a răspuns:
+. "Tu zici".
³ E. Iar arhiereii îl acuzau de multe lucruri. ⁴ Pilat l-a întrebat din nou:
A. "Nu răspunzi nimic? Iată de câte lucruri te acuză!"
⁵ E. Dar Isus n-a mai răspuns nimic, încât Pilat se mira. ⁶ Cu ocazia sărbătorilor, le elibera un deţinut pe care îl cereau ei. ⁷ Pe atunci era închis un oarecare Baraba, care, împreună cu nişte răzvrătiţi, în timpul unei revolte, comiseseră crimă. ⁸ Mulţimea a urcat şi a început să ceară să le facă aşa cum făcea întotdeauna. ⁹ Pilat le-a răspuns:
A. "Vreţi să vi-l eliberez pe regele iudeilor?"
¹⁰ E. Căci ştia că din invidie îl dăduseră arhiereii pe mâna lui. ¹¹ Însă arhiereii instigau mulţimea ca să-l elibereze mai degrabă pe Baraba. ¹² Pilat le-a spus din nou:
A. "Atunci ce să fac cu cel pe care îl numiţi regele iudeilor?"
¹³ E. Iar ei au strigat iarăşi:
P. "Răstigneşte-l!"
¹⁴ E. Pilat le-a spus:
A. "Dar ce rău a făcut?"
E. Însă ei strigau mai tare:
P. "Răstigneşte-l!"
¹⁵ E. Astfel, Pilat, voind să facă pe placul mulţimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe Isus, după ce a fost biciuit, l-a dat să fie răstignit.

 

Împletindu-i o cunună, i-au pus-o pe cap.

 

¹⁶ Soldaţii l-au adus în curte, adică în pretoriu, şi au adunat toată cohorta. ¹⁷ L-au îmbrăcat cu o haină de purpură şi, împletind o coroană de spini, i-au pus-o pe cap. ¹⁸ Apoi au început să-l salute:
P. "Bucură-te, rege al iudeilor!"
¹⁹ E. Şi-l loveau peste cap cu o trestie, îl scuipau şi, căzând în genunchi, se prosternau înaintea lui. ²⁰ Şi, după ce şi-au bătut joc de el, l-au dezbrăcat de haina de purpură şi l-au îmbrăcat cu hainele lui. Apoi l-au dus afară ca să-l răstignească.

 

L-au dus la locul numit Golgota.

 

²¹ Au constrâns un trecător, un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, tatăl lui Alexandru şi al lui Rufus, ca să ducă crucea lui Isus. ²² L-au dus la locul numit "Golgota", care, tradus, înseamnă "locul Craniului".

 

A fost socotit cu cei fărădelege.

 

²³ Şi i-au dat vin înmiresmat, dar el nu a luat. ²⁴ Apoi l-au răstignit şi, împărţind hainele lui, au aruncat zarurile pentru ele, care ce să ia. ²⁵ Era ceasul al treilea când l-au răstignit. ²⁶ Era scrisă inscripţia condamnării lui: "Regele Iudeilor". ²⁷ Împreună cu el au răstignit şi doi tâlhari, unul la dreapta şi altul la stânga lui. ²⁸ Astfel s-a împlinit Scriptura care spune: "Şi a fost socotit cu cei fărădelege".

 

Pe alţii i-a salvat, dar pe sine nu se poate salva.

 

²⁹ Cei care treceau rosteau blasfemii împotriva lui, clătinând din cap şi spunând:
A. "Hei, tu, care dărâmi templul şi-l construieşti în trei zile, ³⁰ salvează-te pe tine însuţi coborând de pe cruce!"
³¹ E. La fel şi arhiereii, între ei, îl luau în râs împreună cu cărturarii şi spuneau:
A. "Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva. ³² Cristos, regele Israelului, să coboare acum de pe cruce ca să vedem şi să credem!"
E. Îl insultau şi cei răstigniţi cu el.

 

Scoţând un strigăt puternic, Isus şi-a dat sufletul.

 

³³ Fiind ceasul al şaselea s-a făcut întuneric pe întreg pământul până la ceasul al nouălea. ³⁴ La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic:
+ "Eloí, Eloí, léma sabactáni?",
E care, tradus, înseamnă:
+ "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?"
³⁵ E. Unii dintre cei care erau de faţă, auzindu-l, spuneau:
A. "Iată, îl cheamă pe Ilie!"
³⁶ E. Cineva, alergând, a înmuiat un burete în oţet şi, punându-l într-o trestie, i-a dat să bea, spunând:
A. "Lăsaţi, să vedem dacă vine Ilie ca să-l ia jos!"
³⁷ E. Dar Isus, scoţând un strigăt puternic, şi-a dat sufletul.

 

                                [Aici se îngenunchează şi se face o pauză].

 

³⁸ Atunci catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos. ³⁹ Când centurionul care stătea în faţa lui a văzut cum şi-a dat sufletul, a spus:
A. "Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!"

 

 

Omilie

 

Relatarea pătimirii lui Isus, pe care ne-o propune liturgia de astăzi împreună cu intrarea glorioasă a lui Isus în Ierusalim (Mc 11,1-10), ocupă aproape o cincime din întreaga evanghelie după Marcu; neputând să fac un comentariu punctual, mă voi limita la o privire de ansamblu care evidenţiază principale momente.

 

Această relatare pune la încercare privirea noastră de credință asupra lui Isus: suntem aproape constrânși să suferim scandalul și nebunia crucii (cf. 1Cor 1,23), suntem puși în fața falimentului vieții lui Isus. El care a trecut prin mijlocul poporului făcând bine (cf. Fap 10,38), având grijă de bolnavi și uneori vindecându-i și forţând demonul să se retragă; el care, ca un „profet puternic în faptă şi cuvânt” (Lc 24,19), a atras la sine mulțimile până să intre în orașul sfânt între aclamații triumfale; el care a reușit să adune în jurul său o comunitate itinerantă de bărbați și de femei; acest om, Isus din Nazaret, cunoaște un sfârșit nemaipomenit, viața sa se apropie de un sfârșit falimentar. Orice cititor atent la evanghelie, orice ucenic nu poate decât să fie tulburat profund de astfel de deznodământ…

 

Vine să se întrebe: de unde vine forța lui Isus, puterea cu care eliberează de bolile și de moarte? „Pe alții i-a salvat, pe sine nu se poate salva!” (Mc 15,31) – își băteau joc de el adversarii… Unde s-a sfârșit acea carismă profetică cu care el anunța de acum foarte aproape, ba chiar prezentă, Împărăţia lui Dumnezeu? (cf. Mc 1,15). Pentru că în patimă, Isus este redus la tăcere și se lasă umilit fără să deschidă gura? (cf. Is 53,7). Unde este acea autoritate recunoscută de atâția care îl numeau învățător, îl aclama ca profet, îl invocau ca Mesia și Mântuitor? Toți aceia care păreau discipoli ai săi și simpatizanţii au dispărut, și Isus este singur, abandonat de toți.

 

Dar enigma este și mai radicală: unde este Dumnezeu în timpul patimile lui Isus? Acel Dumnezeu care părea atât de aproape și pe care el l-a chemat „Abba”, adică „tăticuțul meu”; acel Dumnezeu care l-a numit „Fiul iubit” la botez (cf. Mc 1,11) și la schimbarea la față (Mc 9,7); acel Dumnezeu pentru care Isus a pus în joc și a consumat toată viața sa, unde este acum? Să nu uităm: moartea pe cruce este moartea cea mai blestemată de Dumnezeu (cf. Dt 21,23; Gal 3,13) –  judecat astfel de legitima autoritare religioasă a lui Israel – și, în același timp, este chinul extrem de tortură aplicat celor reținuți dușmani ai societății [ai polis-ului]. Într-adevăr, Isus a murit ca un impostor, suspendat între cer și pământ, deoarece este respins de Dumnezeu și de oameni...

 

E așa de dificil să răspunzi la aceste întrebări. Se poate începe cu observarea că Isus a parcurs acest drum – pe drept cuvânt calea crucii [via crucis] – rugându-se Tatălui pentru ca să-l susțină în această oră de întuneric: „el a oferit, cu strigăte puternice și lacrimi, rugăciuni și cereri către acela care avea putere să-l salveze de la moarte” (Eb 5,7); în tot acest timp însă a luptat pentru a se abandona în Dumnezeu și căutând să facă voința sa, nu propria voință (cf. Mc 14,36). Da, Isus a avut credință, a crezut că Dumnezeu nu-l v-a abandona, că a rămas cu el, de partea sa, în ciuda aparenţelor semnelor opuse şi a realului faliment uman al vieții și misiunii sale.

 

Dar pentru a înţelege pe deplin patimile lui Isus, pentru de a putea să-l urmăm pe el fără se ne scandalizăm, este esențial să aprofundăm sensul gestului euharistic de la ultima cină (cf. Mc 14,17-25). Isus a făcut acel act pentru a evita ca ucenicii săi citească moartea sa ca un eveniment de suferit din întâmplare, sau din cauza unei sorți inevitabile voite de Dumnezeu. Nimic din toate acestea. Isus însă și-a trăit sfârșitul în libertate: ar fi putut să fugă înainte ca evenimentele să se precipite, ar fi putut să evite acele fapte și să pronunțe acele cuvinte la sfârșitul cărora era de așteptat o condamnare la moarte. Dar nu a făcut-o; dimpotrivă, a rămas fidel misiunii primite de la Dumnezeu, continuând să facă totul și punctual voința Tatălui, chiar cu prețul de a merge la întâlnirea cu sfârșitul umilitor. Și aceasta pentru că știa bine că aceasta este singura modalitate de a putea să-l iubească pe Dumnezeu şi pe oameni până la sfârșit… (cf. In 13,1). Iată, Isus și-a încheiat existenţa sa așa cum mereu a petrecut-o: în libertare și în iubire față de Dumnezeu și față de oameni! Pentru ca să fie clar, Isus a anticipat profetic față de ucenicii săi patima și moartea, explicând cu un gest capabil să povestească esențialul vieții sale: pâine frântă, așa cum viața sa ar fi în curând; vin turnat în potir, așa cum sângele său va fi risipit printr-o moarte violentă.

 

Dacă la începutul evanghelie, Marcu a scris că ucenicii „lăsând toate, l-au urmat pe Isus” (cf. Mc 1,18.20), în ceasul patimii se vede constrâns să noteze că ei „l-au părăsit și au fugit cu toții” (cf. Mc 14,50). Scandalul crucii rămâne în toată duritatea sa și nu se potolește, dar semnul euharistic, memorialul vieții, patimii și morții lui Isus, va fi capabil să strângă din nou pe discipoli în jurul lui Cristos cel înviat. Comunitatea discipolilor lui Isus va putea astfel să traverseze istoria și să ajungă până la noi, fără să se teamă să înfrunte chiar ceasurile de întuneric și de criză: de fapt Domnul a precedat chiar și în aceste evenimente trăindu-le în libertare și prin iubire.

 

 

(pr. Enzo Bianchi [29.03.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9035-Nella-Liberta-e-per-amore).

 

Convertire - pocăință

 

„Un corp viu nu este unul care nu suferă niciodată,

ci unul care poate să se vindece
singur într-o anumită măsură.
În acelaşi fel, un creştin nu este un om care nu greşeşte,
ci un om făcut în stare să regrete,
să se ridice şi să o ia de la început după fiecare cădere –
pentru că Cristos, viața, este în el, refăcându-l permanent,
permiţându-i să repete [într-o mică măsură]
moartea benevolă pe care a suportat-o Isus”.

(din Clive Staples Lewis, Creștinismul redus la esențe).

Gândeşte-te la tine ca la o sămânţă...

 

 

 

„Gândeşte-te la tine ca la o sămânţă,

iernând cu răbdare,
aşteptând să devină o floare la timpul hotărât de Creator,
în lumea adevărată, la trezirea adevărată.
Presupun că întreaga noastră viaţă privită
din perspectiva aceasta va părea un somn amorţit.
Acum ne aflăm în tărâmul viselor,
dar curând ziua aceea va veni.
Chiar acum suntem mai aproape decât eram
atunci când am început să scriu această scrisoare”.

(din Lewis Clive Staples, Scrisoare către Mary Willis Shelburne, 28 iunie 1963).

† Buna Vestire: „Cea plină de har” (omilie)

Buna Vestire - de Walter Rane

Evanghelia: Luca 1,26-38. În acel timp, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, cu numele de Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria. Intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, tu, care eşti plină de har, Domnul este cu tine, tu eşti binecuvântată între femei”. Ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi se întreba în sine: „Ce poate să însemneze salutul acesta?” Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu şi îi vei pune numele Isus.  Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema. Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul lui David, tatăl său; va domni peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit”. A zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceasta şi Cel Sfânt, care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Iată, şi Elisabeta, ruda ta, a zămislit un fiu la bătrâneţe şi ea, căreia i se zicea sterilă, este acum în luna a şasea, căci pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Atunci a zis Maria: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Şi îngerul a plecat de la ea.

 

 

Omilie

 

Lecturile de astăzi ne vorbesc nu numai despre răspunsul Mariei către înger, ci şi despre sentimentele lui Isus în momentul întrupării; putem surprinde, astfel, admirabila asemănare dintre cuvintele Mariei şi acelea pe care Isus le spune Tatălui atunci când intră în lume.

 

Conform Scrisorii către Evrei, Isus spune: „Iată, vin ca să fac voia ta, Dumnezeule”: el se prezintă ca Servitorul lui Dumnezeu anunţat de profeţi. Şi Maria se prezintă pe sine ca servitoarea lui Dumnezeu: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Este, desigur, un lucru minunat şi, desigur, motiv de bucurie veşnică pentru Maria să ştie că a răspuns în mod spontan ceea ce deja Fiul ei îi sugera. Noi ştim că identitatea de reacţii într-un lucru atât de important este un semn al unei profunde iubiri.

 

Evanghelia ne spune că disponibilitatea Mariei, promptitudinea ei în a accepta voinţa lui Dumnezeu se bazează pe credinţă. Sufletul Mariei era complet disponibil faţă de cuvântul lui Dumnezeu prin încrederea totală în atotputernicia şi bunătatea lui, încrederea că Dumnezeu îi pregăteşte lucruri mari. Cuvintele îngerului sunt, într-adevăr, cuvinte de bucurie, cuvinte care anunţă lucruri minunate: „Vei zămisli şi vei naşte un fiu… El va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema”. Sunt cuvinte incredibile, sunt promisiuni extraordinare. Şi Mariei i se cere în acest moment să creadă în promisiunile extraordinare venite din partea lui Dumnezeu, să nu se îndoiască de bunătatea imensă a lui Dumnezeu.

 

Apoi, când Maria cere unele precizări, din cauza hotărârii sale de a nu cunoaşte bărbat, răspunsul este şi mai surprinzător: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceasta, şi Cel Sfânt care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

 

E necesar ca sufletul Mariei să fie complet disponibil faţă de Dumnezeu, faţă de iubirea lui, faţă de lucrările sale minunate: aceasta este premisa unei ascultări desăvârşite.

 

Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi. Nu putem să fim supuşi lui Dumnezeu, gata să facem în orice împrejurare voinţa lui, dacă nu avem credinţa în bucuria pe care el ne-o promite. Maria a crezut în imensa bucurie care i-a fost promisă ei şi întregii lumi: Dumnezeu vrea să mântuiască, Dumnezeu vrea să comunice plinătatea sa. Dacă am crede în această intenţie a lui Dumnezeu, am putea, la rândul nostru, să fim complet supuşi voinţei sale, cu încredere şi bucurie, chiar şi în suferinţe, bine ştiind că Dumnezeu este bun şi pregăteşte pentru noi şi pentru toată lumea bucuria sa veşnică.

 

Să-i cerem Mariei această încredere totală.

 

(Pâinea zilnică a Cuvântului - Comentariu la lecturi - de A. Vanhoye).

Rugăciune şi bucurie

Rugăciune la troiță - de Ignat Bednarik

 

«Facă-se voia ta!»

„Totuși, o bună parte din împlinirea voinței lui Dumnezeu

este în sarcina creaturilor sale,
inclusiv a mea.
Rugăciunea aceasta, deci,
nu este despre a îndura cu răbdare voia lui Dumnezeu,
ci să o împlinesc activ şi cu bucurie.
Trebuie să fie activ şi răbdător în acelaşi timp.
Mă rog să fiu făcut în stare să acționez așa”.

(din Lewis Clive Staples, Letters to Malcolm: Chiefly on Prayer).

Apropierea de Dumnezeu

 

„Dacă vrei să te încălzeşti te aşezi lângă foc:

dacă vrei să te uzi, intri în apă.

Dacă vrei bucurie, putere, pace, viaţă veşnică

trebuie să te apropii de ceea ce ţi le poate oferi.

Acestea nu sunt un fel de premii pe care Dumnezeu ar putea,

dacă așa vrea, să le ofere oricui.

Ele sunt o minunată fântână de energie şi frumuseţe

care stă chiar în centrul realităţii.

Dacă eşti aproape, fântâna te va uda,

dacă nu eşti aproape, vei rămâne uscat.

Atunci când un om este aproape de Dumnezeu,

cum ar putea el să nu trăiască veșnic?

Şi atunci când un om este separat de Dumnezeu

ce alta ar putea el să facă

decât să se ofilească şi să moară?”

 

(din Lewis Clive Staples, Creștinismul redus la esențe).

La umbra crucii tale (cântă Paula Seling)

 

 

 

 

Paula Seling

 

La umbra crucii tale

 

Muzica: Aurel Bolbos

Text: Traian Dorz

Orchestratie: Sergiu Tuhutiu

 

La umbra crucii tale eu, Doamne, vreau să vin

Să-mi plâng mereu trecutul și ție să mă-nchin.

 

La umbra crucii tale eu, Doamne, vreau să fiu

Să plâng, să cânt cu jale, din moarte să înviu.

 

La umbra crucii tale eu vreau să-ngenunchiez

Căci numai tu, stăpâne, din greu mă liberezi.

 

La umbra crucii tale e pacea și odihna

Nădejdea, mângâierea, dreptatea și lumina.

 

La umbra crucii tale, eu vreau să chem mereu

Pe cei ce în viața nu l-au pe Dumnezeu.

 

Daca-aș putea să zbor mai sus de astă vale

Aș spune tuturora de jertfa crucii tale.



† Duminica a 5-a din Post (B): Bobul de grâu care moare, dă roade (omilie)



„Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ,
nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult”
(In 12,24) 

Evanghelia – Ioan 12,20-33: Printre cei care au urcat să se închine de sărbători erau unii greci. Aceştia au venit la Filip, care era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat: “Domnule, vrem să-l vedem pe Isus”. Filip s-a dus şi i-a spus lui Andrei, iar Andrei şi Filip au venit şi i-au spus lui Isus. Isus le-a răspuns: “A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa veşnică. Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti. Acum sufletul meu este tulburat şi ce voi spune: Tată, salvează-mă de ceasul acesta? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, preamăreşte numele tău!” Atunci a venit o voce din cer: “L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări”. Mulţimea, care stătea acolo şi care auzise, spunea că a fost un tunet; alţii ziceau: “Un înger i-a vorbit”. Isus a răspuns: “Nu pentru mine a răsunat vocea aceasta, ci pentru voi. Acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară, iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine”. Spunea aceasta ca să arate de ce moarte avea să moară.

Omilie

 

Ca duminica trecută, textul evanghelic după Ioan prevăzut pentru liturgia de astăzi, prezintă o reflecție asupra patimii și morții lui Isus.

 

Contextul este acela din al treilea și ultimul Paști petrecut de Isus la Ierusalim, când mai marii preoților s-au decis să-l condamne la moarte (cf. In 11,53) după intrarea mesianică în cetatea sfântă aclamat de mulțime (cf. In 12,12-19). Ca în fiecare an cu ocazia marilor sărbători sunt urcați la Ierusalim și niște greci (héllenes), care nu sunt evrei, ci niște păgâni, care cu siguranță auziseră vorbindu-se de Isus, despre caracterul profetic, despre autoritatea sa adresându-se mulțimii. Isus a cunoscut un oarecare succes care i-a dus faima, dar și dușmani înverșunați. Acest succes i-a neliniștit mai ales pe oamenii religioși, dornici să înfrâneze și să stingă mișcarea provocată de predica lui Isus. Aceștia mai înainte spuseseră: „Iată, lumea s-a dus după el” (In 12,19), cerând să facă ceva pentru Isus, de a-i rezolva problema o dată pentru totdeauna.

 

Păgânii prezenți la Ierusalim, interesați să-l întâlnească pe Isus, apropiindu-se de Filip (discipolul cu nume grec, provenind din Betsaida Galileei, un oraş locuit de mulţi greci) îl întrebă: „Vrem să-l vedem pe Isus”. Isus este în cetatea sfântă; ceea ce nu este ușor unul rabin de a se întâlni cu păgâni; nu este în conformitate cu Legea, căci nu respectă normele de puritate. Filip, ezitând, merge până la Andrei, ucenicul cel mai intim a lui Isus, primul chemat la urmare de apostol conform evangheliei a patra (cf. In 1,37-40); apoi cei doi împreună se decid să se prezinte la Isus. Ioan ascultându-i, în capacitatea sa de a reflecta și de a citi evenimentele își dă seama că întrebarea este o profeție referitoare la păgâni: și ei pot fi discipolii săi, de a crede în el, făcând parte din comunitate.

 

Viaţa lui se apropie de final, moartea este decretată de autoritatea legitimă a comunităţii religioase, a „bisericii” sale, dar Isus reușește să se vadă dincolo de moarte, dimpotrivă reușește să vadă în moartea sa o rodnicie nemaiauzită: „A venit ceasul că Fiul Omului să fie glorificat”. Ceasul morții sale pe cruce este ceasul gloriei, epifania iubirii sale trăite în extrem pentru toți oamenii (cf. In 13,1). Acea oră despre care la Cana a spus mamei sale: „Ceasul meu nu a sosit încă” (In 2,4), acel ceas care se anunță pe cel apropiat și spre care merg doritor, acel ceas „ora sa” (In 7,30; 8,20), în cele din urmă a sosit. Este ceasul decisiv, care începe în mod solemn noul timp de credință, de adorarea lui Dumnezeu (cf. In 4,21.23), de salvarea morților și a viilor (cf. In 5,25-29).  

 

Pentru a revela, Isus recurge la o scurtă asemănare, pronunţat cu mare autoritate: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult”. Iată necessitas patimii și morții, a crucii sale. Moartea sa este o sămânță, căzută la pământ, îngropată, murind ca o sămânță și dând naștere la o nouă plantă care își multiplică semințele într-un spic. Așa Isus citește propria moarte și așa se revelează și pentru noi, bărbați și femei urmându-l pe el; devine necesar să murim, căzând pe pământ și dispărând pentru a da roade. Este o lege biologică, dar este și un semn al oricărei schimbări spirituale: adevărata moarte este sterilă pentru cel ce nu dă, pentru cel care nu își pierde propria viață dar vrea să o păstreze cu grijă, pe când a da viața până la moarte este calea vieții abundente pentru noi și pentru alții. Creştinul care vrea să fie slujitorul Domnului, care spune că îl iubeşte pe Domnul, trebuie simplu să accepte acest fel de moarte, să accepte această cădere, să îmbrăţişeze această ascundere. Și atunci nu va fi singur, dar va avea pe Isus alături de el, va fi precedat de Isus, care îl va purta unde este el, adică în sânul lui Dumnezeu, în viața veșnică.

 

Cu această credinţă, cu această convingere Isus, chiar dacă este tulburat de moarte iminentă, știe să spună „amin”, știe să spună „da” la acel ceas care este ora sa. Pentru aceasta chiar și rugăciunea lui Isus așa de expresivă de sinoptici: „Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta!” (Mc 14,36; cf. Mt 26,39; Lc 22,42). În a patra evanghelie devine un strigăt de victorie: „Pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta” și o invocație: „Tată, preamăreşte numele tău!” Și iată ca răspuns, coboară din cer asupra lui o voce, ca o promisiune și un sigiliu: „L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări!”. Este vocea Tatălui care confirmă pe Fiul său Isus: ceasul crucii este ceasul gloriei. Pentru acesta Isus a exclamat: „acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ” cum a făcut șarpele înălțat de Moise (cf. Num 21,4-9; In 3,14), „îi voi atrage pe toţi la mine”.

 

Pe toți, iudei și greci, toți atrași de el vor putea să-l vadă, dar pe cruce, în timp ce el își dă viața pentru întreaga omenire. Acesta este răspunsul lui Isus celor ce doresc să-l vadă.

 

(pr. Enzo Bianchi [22.03.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9026-il-Chicco-di-Grano-Che-muore-e-da-frutto).

Iosif, logodnicul Mariei

Sfântul Iosif -
de Bartolome Esteban Murillo (1617-1682)

Se risipeau în nouri văpaia de vitralii.
Întâile ferestre clipeau în Nazaret.
Un susur de izvoare înfiora migdalii.
Şi ramuri de oleandri se legănau încet.

Cum trec pe vale stoluri, văzduhul săgetându-l,
aşa zburau suspine în umbre de-asfinţit.
Spre Miriam lăsându-şi în pragul nopţii gândul,
plângea în taină Iosif, însingurat, zdrobit.

„Iubire... crin de slavă ce mi te-a dat Lumina,
te-am răsădit în mine în cel mai sfânt ungher.
Dar turmele-nnoptării mi-au năpădit grădina,
strivind cu nepăsare petalele de cer.

Cu tine-odinioară umblam în rând cu îngeri,
treceam pe neştiute de pe pământ spre rai.
Cum ai putut tot visul de nuferi albi să-l sângeri?
Cum ai strivit, fecioară, cununa ce-o purtai?

O, Miriam... ce umbră, ce spaimă mă străbate!
Toţi nuferii sunt negri, toţi îngerii, pământ.
În urma celei sfinte, mai sfinte decât toate,
ce-aş mai găsi în lume atât de alb şi sfânt?”

Peste mărimi de nouri, de foc şi de mărgele,
îşi îmbrăca amurgul efodul violet.
Doi ochi priveau departe, spre licăriri de stele.
Şi ramuri de-oleandri se legănau încet.

Deodată, dintre bezne, din buze asmodee,
cuvinte-abia şoptite au lunecat viclean...
„Zădărnicie... Iată. Fecioară sau femeie,
aripi imaculate, pe umeri de catran.

Cu lacrimi de copilă sau râs de curtezană,
acelaşi duh vă cheamă, acelaşi josnic zeu.
Sunt îngeri ce vă fură spre zări de neprihană.
Cu cât mai sus vă-nalţă, cu-atât cădeţi mai greu.

Nu. Nu tăcea. N-ascunde. Ci spune-o tuturora.
Adună-n zori bătrânii, precum în Lege-i scris.
Luaţi în mână pietre. Loviţi, cum cere Tora!
Să piară dar ucisă... ca visul meu ucis?”

„Să piară? Nicidecum. Vai, gândul mă-nspăimântă.
Ea totuşi e un înger, o stea între femei,
un strop curat de rouă, un psalm din cer, o sfântă.
Iar dacă e vreo pată, nu, nu-i din vina ei.

Aş vrea s-alerg, o, Doamne, s-o mângâi de suspine.
Dar mi-e atât de teamă, aşa-s de-nfiorat...
Nu de ocara lumii, Părinte, ci de tine!
Mă poţi privi alături de-un înger întinat?”

Şi clipele zburară. O mână dintre stele
a lunecat să-nchidă tot zbuciumul secret.
Dormeau demult sub streşini perechi de rândunele.
Şi ramuri de-oleandri se legănau încet.

Târziu, în ceas albastru, din liniştea-nstelată,
spre inima rămasă între un „da” ş-un „nu”,
o cale de lumină s-a aşternut deodată
şi, din vitralii stinse, un înger apăru.

„Nu-ţi fie teamă, Iosif, căci Miriam fecioara
nu şi-a călcat cuvântul cel dat în legământ.
Ci Duhul veşniciei și-a tăinuit comoara
în trupul fără pată, în vasul cel mai sfânt.

Ci ea va naşte lumii nemuritorul rege.
Şi vei numi copilul Ieşua, Salvator.
Căci va salva poporul de orice fărdelege,
de patima ce leagă c-un lanţ înrobitor”.

Noian de bucurie! C-un larg avânt de-aripă,
sări din umbră Iosif, de-un cântec sfânt pătruns.
„O, Miriam... iubire... Cum am putut o clipă
să nu-nţeleg nici slava, nici rana ce-ai ascuns?”

Curând urcară zorii, maramă aurie.
Cerneau migdalii floare pe jilave poteci.
Iar Miriam şi Iosif treceau cu bucurie,
ducând cu ei secretul ce i-a unit pe veci.

                                *

Prieteni buni, adesea când vine vestitorul
şi-ntr-un cămin aduce cuvântul lui Cristos,
vedem că soţu-n care se naşte Salvatorul
e ne-nţeles adesea de cel necredincios.

Şi soţ lângă soţie, şi frate lângă soră,
părinţi lângă odrasle duc viaţa ca străini.
Şi se desparte mama de fiică şi de noră,
prieteni de prieteni, vecinul de vecini.

În loc să preţuiască lumina vieţii sfinte
pe care-o pune-n suflet cuvântul cel de preţ,
ei, cei mai de aproape, cei dragi de mai ‘nainte
sunt gata-acum de sfadă, de ură, de dispreţ.

Dar dacă toţi ne-ntoarcem cu faţa către Soare,
Isus din nou adună şi tată şi copii.
Isus desparte-o clipă în lumea trecătoare,
dar tot el ne uneşte, în el, pe veşnicii!
 

Costache Ioanid

 

† Sfântul Iosif, soţul sfintei fecioare Maria [19 martie] (omilie)

Visul sfântului Iosif [The Dream of saint Joseph] -
de Anton Raphael Mengs

Evanghelia – Matei 1,16.18-21.24a: Iacob i-a dat naştere lui Iosif, soţul Mariei, din care s-a născut Isus, cel care se numeşte Cristos. Naşterea lui Isus Cristos însă a fost astfel: mama lui, Maria, fiind logodită cu Iosif, înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. ¹⁹ Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o expună, a vrut să o lase în ascuns. ²⁰ Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: "Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! ²¹ Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale". ^24a Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului.

 

Omilie

 

 

Iosif era un om drept, după textul evangheliei. Un om drept, adică un practicant al Legii și în același timp așteptându-l pe Mesia, Slujitorul lui Jahveh în care Dumnezeu a stabilit o nouă alianță (cf. Is 42,6).

 

Evanghelia ne vorbește clar despre drama lui Iosif. Logodnica sa, Maria, revenită la Nazaret, după ce trei luni a fost la Elisabeta, prezenta semnele unei sarcini. Iosif era sigur de Maria: nu putea să o constrângă. Nu o întrebă nimic pe Maria, nu îi pune nici o întrebare pentru a afla detalii. De cine a fost atacată. Nu a întrebat-o dacă a fost atacată într-un loc populat și ea a strigat după ajutor așa că ar fi fost dezvinovățită (cf. Dt 22,24). Nu a întrebat dacă a fost atacată în timp ce era de câmp (cf. Dt 22, 25). Iosif nu are dubii: Maria este nevinovată. Maria s-a logodit cu el și așadar nu îi revenea lui Iosif ca în caz că fecioara a fost agresată să se căsătorească cu el: revenea agresorului (cf. Dt 22,28).  Cazul era dramatic, dar există soluții și Iosif a acceptat: ar fi vrut să o lase în secret pe Maria. Cu aceasta nu o expunea la repudiere sau la lapidare. Rămânea totuși pentru Maria condiţia tristă de a avea un copil nelegitim şi să rămână singură.

 

Soluţia ar fi putut să-o dea Maria, prezentând-o ca pe o sarcină ce era opera Duhului Sfânt, dar Maria nu a spus nimic: așteaptă ca să intervină Dumnezeu și să lumineze pe logodnicul ei. Un sacrificiu trebuia să facă și Iosif, acela de a fi încălcat timpul de castitate care dura în timpul logodnei până la celebrarea căsătoriei când aveau voie să locuiască împreună. Sau de-a dreptul că nu a respectat legea, rămânând femeia forțată. Maria nu a vorbit pentru că numai Dumnezeu putea să facă ca Iosif să depășească greutatea de a nu fi reținut de neobservării legii.  

 

Cu toate acestea putem să vedem ce dramă este pentru Iosif, ce suferință văzând-o pe Maria în durere.

 

Intervenția lui Dumnezeu nu întârzie: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale” (Mt 1,20-21).

 

Ce putem nota este că orice inițiativă a lui Dumnezeu are nevoie de suferință ca să prindă rădăcini în istorie. Iosif a crezut și o luă la sine pe Maria, dar  acceptă prețul bârfelor ale celor care nu puteau să înțeleagă. Să ne gândim la sfântul Francisc chemat de Dumnezeu să trăiască într-o viață de fraternitate; cât timp a suferit Francisc pentru neînțelegerile tatălui său și de asemenea cu cetățenii din Assisi, care îl considerau la început un nebun.

 

Când intră cu forța divinul, omul se freamătă, se agită, reacționează apoi se deschide divinului; dar în primul rând reacționează cu motivele sale, cu orbirea sa. Istoria Bisericii e plină de asemenea evenimente. Și în viața noastră putem experimenta zi de zi. Unul începe să participe la sacramente și, iată, că prietenii nu îl înțeleg. Atribuie noul comportament slăbiciunii sau, de-a dreptul, de nemulțumire; apoi vor înțelege. Să nu mai vorbim de unul care de face preot sau călugăr. Se gândește cu totul la altceva, fie o dezamăgire de dragoste, fie nu are voința de a înfrunta viața, fie că este un complexat sau un plagiat sau unul care a căzut în cap. Dar și când se face un bine unei persoane, prețul este tot la fel. Acea persoană se întreabă dacă nu este vreun scop ascuns, manipulări electorale, vreun gând secret; apoi în fața gratuității, în fața purității absolute înțelege. Astăzi pentru unul care vrea să-l urmeze pe Domnul trebuie să accepte prețul bârfelor.

 

Iosif acceptă prețul zvonurilor, acceptă să suporte zâmbete, prietenii făcând cu ochiul. Dar bârfele, glumele de prost gust, nu contează pentru acela care crede în Dumnezeu și în inițiativele sale care îl interpelează pe om. Iosif a crezut. Iosif nu întreabă. Ceea ce a auzit în vis era clar. Este Mesia salvatorul, pe care îl aștepta Israel, pe care el însuși îl aștepta.

 

Legea arătase toate neajunsurile sale. „Copii ai Legii” – adică celor care credeau că Legea este ultimul cuvânt al lui Dumnezeu și că Dumnezeu a fost achitat de respectarea formală a Legii și că a fost salvat prin aplicarea Legii – au respins credința, credința autentică, care este unită cu iubirea, cu încrederea în Dumnezeu.  „Copii ai Legii”, au fost întrerupți de la „nou”, de ceea ce Dumnezeu proiectase și prezentase prin mijlocul profeților. „Copii ai Legii”, cu prescripțiile lor umane, au sufocat spiritul Legii. „Copii ai Legii”, care omorau Legea. Isus se confruntă cu falșii copii ai Legii, care nu voiau să devină primitori ai lui Cristos „Fiul lui Dumnezeu”, având ca lege legea iubirii.

 

Iosif era un om drept, un fiu al lui Dumnezeu, desigur în sens analogic, care așteaptă venirea lui Mesia. Pentru aceasta l-a primit și a luat-o la sine pe Maria, adică crezând și ascultând este eliberat de păcatul originar.

 

Abraham a crezut şi așa este izvorul credinței sale de o mare, imensă, descendență: așa este credința lui Abraham. David a crezut că Dumnezeu îi va da o descendență, adică pe Cristos om, i-a făcut o casă, adică o Biserică. Iosif a crezut și este izvorul intrării legitime a lui Cristos în istorie; fără Iosif – tatăl purtător de grijă – de fapt, Isus ar fi fost ilegitim, nu ar fi putut să fie legitimată seminția  lui David.

 

Centrul a toate este Isus. El e centrul, izvorul seminției promise lui Abraham. El este descendența promisă lui David. El este rațiunea pentru Abraham, David, Iosif, copii ai lui Dumnezeu. El este motivul pentru care face Biserica, comunitatea fiilor lui Dumnezeu.

 

În faţa lui Iosif nu ne rămâne de făcut altceva ca să fim totdeauna deschiși la inițiativele lui Dumnezeu, acceptând tot zgomotul care se ridică din lume împotriva iniţiativelor lui Dumnezeu. Înainte de a purta oamenii la convertire trebuie să fim dispuși să acceptăm bănuielile lor, interpretările lor uneori mici, trebuie să acceptăm să fim puși la proba insultelor. Apoi să vedem înflorind binele, deoarece „dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24). Amin.

(pr. Paulo Berti; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.perfettaletizia.it/archivio/Anno-B/san_giuseppe.htm).