Ave Maria - Gregorian chant (călugătițele benedictine)

 

 

† Duminica a 18-a de peste an (C): Deșertăciunea deșertăciunilor… [31 iulie 2016]



Bogatul nechibzuit...

Evanghelia Luca 12,13-21: În acel timp, unul din mulţime i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, spune-i fratelui meu să împartă moştenirea cu mine!” Dar el i-a răspuns: „Omule, cine m-a stabilit judecător sau împărţitor peste voi?” Apoi le-a zis: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie, deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are!” Şi le-a spus o parabolă: „Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelşugată şi se gândea în sine: «Ce mă fac, pentru că nu am unde să-mi adun recolta?» Apoi şi-a zis: «Voi face astfel: voi dărâma hambarele şi îmi voi construi altele mai mari; voi aduna acolo tot grâul şi toate bunurile mele şi voi spune sufletului meu: suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă!» Însă Dumnezeu i-a zis: «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?» Aşa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu”.

 

Omilie

 

În perioada vacanţelor de vară, lecturile liturgice ne fac să reflectăm la sensul bunurilor materiale. Sunt necesare pentru viaţa noastră în fiecare zi. Dar cel mai important este în altă parte. Se dă mult timp pentru a strânge avere. Se face dovada îndemânării, se impune o muncă grea care ruinează sănătatea, unirea din familie, educaţia copiilor. Este bine confortul material, dar dacă viaţa noastră nu este plină de iubire, îi lipseşte esenţialul. Ceea ce dă valoarea unei vieţi este iubirea noastră cea de toate zilele pentru cei care ne înconjoară. Vom deveni bogați prin deschiderea mâinilor şi inimilor noastre.

 

Sfântul Paul ne invită tocmai spre a muri pentru tot ce aparţine pământul... mai ales această sete de a poseda care nu este decât o idolatrie. Dacă vrem să-l găsim pe Cristos, trebuie să căutăm „realitățile de sus”. Aceste realităţi sunt: dreptatea, iubire, caritate. Înţelegem bine, în ziua botezului nostru, ne-am scufundat în acest ocean de iubirii care este în Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cu el, nimic nu poate fi ca mai înainte. O viaţă complet reînnoită se deschide înaintea noastră. Pentru Paul, omul împlinit este Isus Cristos. Spre el noi trebuie să ne orientăm existenţa noastră.

 

În evanghelia de astăzi, vom găsi un om care nu a înțeles nimic. El se află în conflict cu fratele său pentru o problemă de moștenire. Pentru ca să înțelegem trebuie să cunoaștem obiceiurile timpului: pentru a evita împărțirea şi dispersarea de câmpuri şi animale, fiul cel mare moşteneşte aproape totul. Dar acesta trebuie să gestioneze în beneficiul clanului familiei. Fiul cel mic nu are bucată exactă. Este cazul celui care se adresează lui Isus cerându-i să intervină pe lângă fratele său. Dar Isus sec îi respinge această cerere. El nu a venit pentru a aborda problemele noastre de moștenire. Există oameni competenţi pentru a face acest lucru.

 

Dar adesea Isus atacă problema de la rădăcină. Adevărata nenorocire, ne spune el, este că există oameni care sunt nebuni; fac alegeri dezastruoase. Ei sunt de compătimit; şi în acelaşi timp fac nenorociți și pe alții. Aceasta se întâmplă când te gândeşti la tine şi când uiți de alţii şi de restul lumii. Atunci când sfântul Luca a scris evanghelia sa, se gândea la inegalităţile din lumea greco-romană. Aceste inegalități sunt totdeauna prezente și în lumea de astăzi. Papa Francisc doar ne-a reamintit: nu încetează să fie avocatul unei „Biserici sărace pentru săraci”.

 

Nu trebuie să uităm că pământul şi bogăţiile sale au fost create de Dumnezeu pentru beneficiul tuturor oamenilor. Aceste bogăţii continuă să aparţină lui Dumnezeu. El ni le încredințează pentru ca noi să facem să dea roade în beneficiul tuturor copiilor săi. Avem dreptul de a utiliza, dar nu să abuzăm de ele. Prin gura lui Isus, Dumnezeu tratează de nebuni pe aceea care se lasă închiși. Se prosternă în fața viţelului de aur, uită să-l iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele. Nu iubesc decât persoana proprie; ei devin idolatri ce se condamnă pe ei înşişi. Comoara noastră este în inima noastră. În această perioadă a verii şi a cheltuielilor pentru mulţi alții, este nevoie să reflectăm la adevăratul sens al vieţii. Acest lucru este important: știm bine că bogăţia, micile și marile riscuri ne împiedică să luăm Evanghelia în serios.

 

Pentru a termina, iată mărturia acestei mici Chloé. Ea nu are acum mai mult de 9 ani dar deja are o inima mare. Ea se întâlneşte în fiecare zi în drumul spre şcoală cu persoane fără adăpost, îi pune întrebări mamei sale despre motivul situaţiei lor şi ce se poate face pentru a-i ajuta... Atunci decide să acţioneze. Cu ajutorul bunicei ei, ea coase saci de pânză, pe care i-a umplut cu articole de toalete şi igienă pentru femei. Apoi pleacă cu mama sa pe străzile din San Francisco să întâlnească femei fără domiciliu [SDF] pentru a le oferi sacul.

 

Dar acest proiect este doar începutul. Chloé merge mai departe pentru a ajuta nevoiași, în special pentru copii „care nu au avut şansa vieţii”, cum o spune ea. A strâns 13.000 de dolari, prin intermediu unei organizaţii de caritate, pe care ea a creat-o cu mama sa. În special s-au organizat o distribuire considerabilă de jucării pentru copiii defavorizaţi. Şi Chloé continuând angajamentul său pentru că, spune ea, „nici un vis nu e prea mare sau prea mic. Eu vreau să incit copii pentru a deveni buni şi să se angajeze în această lume”. La vârsta de 9 ani, ea a înţeles totul.

 

Suntem cu toții chemaţi pentru a edifica lumea oamenilor nu pe averea nerușinată a câtorva dar pe dreptate care inspiră iubire. Atunci, mai mult decât oricând, primim favorabil această rugăciune: „Astăzi, nu vă împietriți inimile voastre, dar ascultați glasul Domnului”.

(pr. Jean Compazieu [31 iulie 2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6159-homelie-du-18eme-dimanche-du-temps-ordinaire-31-juillet/).

Sfânta Marta (sec. I)



Isus, Marta și Maria.

„Sfânta Marta a fost bucuroasă să-l primească pe Cristos în casa ei şi l-a servit cu devotament şi cu o grijă plină de afecţiune. Pentru generozitatea inimii sale, a obţinut ca fratele ei, Lazăr, mort de patru zile, să învie şi a meritat, de asemenea, să fie unită pentru veşnicie în împărăţia cerurilor cu acela căruia i-a oferit ospitalitate” (MA II, 1191).

Nu putem să vorbim despre Marta fără să amintim, în acelaşi timp, de sora sa, Maria, şi de fratele lor, Lazăr. Ei locuiau în Betania, un sat la est de Ierusalim, în spatele Muntelui Măslinilor, la câţiva kilometri de oraşul sfânt. Din punct de vedere economic, trebuie să fi fost o familie înstărită, din moment ce-şi puteau permite să-i invite pe Isus şi pe apostolii săi pentru a-i găzdui şi pentru a-i pune la masă, când aceştia erau în trecere prin Galileea spre Ierusalim şi apoi în ultimele zile dinaintea pătimirii.

Între ei şi Isus exista o prietenie profundă, pentru că ei acceptaseră pe deplin mesajul şi misiunea Învăţătorului şi au colaborat cu el prin mijloacele pe care le aveau la dispoziţie. Din partea sa, „Isus îi îndrăgea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr”, cum ne spune evanghelistul Ioan (In 11,5).

Trei sunt episoadele evanghelice care se referă la ei într-un mod deosebit.

Originea iubirii

Evanghelistul Luca (Lc 10,38-42), după ce a relatat admirabila parabolă a samariteanului milostiv, pentru a arăta cât de necesară este iubirea concretă faţă de aproapele pentru a intra în împărăţia mesianică, prezintă o simpatică scenă petrecută într-una dintre opririle lui Isus în casa din Betania.

Într-o zi, Marta, ca de obicei, primise cu bucurie oaspeţii şi, ca o gospodină destoinică, s-a apucat îndată de treabă pentru a pregăti masa. Nu era un lucru tocmai uşor să pregăteşti masa pentru treisprezece bărbaţi care trebuie să fi fost destul de flămânzi după lunga călătorie în urcare dinspre Ierihon.

Maria, însă, „stând la picioarele lui Isus, asculta cuvântul său”. Marta, la un moment dat, a venit înaintea lui Isus şi i-a spus cu multă încredere: „Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i să mă ajute”. O cerere, am spune, mai mult decât legitimă. Însă Isus i-a răspuns: „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, însă un lucru estre necesar: Maria a ales partea cea mai bună, care nu-i va fi luată”.

Lui Isus îi plăcea iubirea concretă a Martei, dar ar fi preferat ca, mai înainte de a se angaja în treburile atât de copleşitoare ale casei, să se oprească puţin şi să asculte Cuvântul care i-ar fi adus lumină şi înţelepciune.

În tradiţie, Maria este aceea care întrupează viaţa contemplativă şi Marta, viaţa activă. Uneori, pe nedrept contrapuse, deoarece acţiunea şi contemplarea nu sunt în contrast, ci intim legate între ele.

Deja sfântul Augustin scrisese în acest sens: „Nimeni nu trebuie să fie aşa de contemplativ, încât să nu se gândească în timpul contemplaţiei la nevoile aproapelui; nici aşa de activ, încât să uite de contemplarea lui Dumnezeu. În viaţa contemplativă nu trebuie să ne atragă liniştea inertă, ci cercetarea sau descoperirea adevărului – aşa cum în viaţa activă nu trebuie să dorim cinstea pe acest pământ sau puterea – ci oboseala. De aceea, iubirea adevărului caută contemplaţia, nevoia carităţii acceptă acţiunea” (Augustin, De civitate Dei, XIX, 19).

Şi Chiara Lubich, vorbind oamenilor timpului nostru, adaugă: „Noi avem o viaţă intimă şi o viaţă externă. Una este înflorirea celeilalte, cealaltă este rădăcina primei; şi una, şi cealaltă sunt coroana arborelui vieţii noastre. Viaţa intimă este alimentată de viaţa externă. Cu cât intru în sufletul fratelui, cu atât pătrund în Dumnezeu care se află în mine, cu cât pătrund în Dumnezeu care este în mine, cu atât pătrund mai mult în fratele. Dumnezeu – eu – fratele: totul este o lume, totul este o împărăţie...” (Lubich C., în Mariapoli. Notiziario interno del Movimento dei Focolari nr. 5, mai 1996).

Învierea lui Lazăr

Un alt episod ce pune în lumină familia din Betania se petrece cu puţin timp înainte de sărbătoarea Paştelui (In 11,1-44). Lazăr era grav bolnav şi Isus se afla în Galileea. Cele două surori au trimis îndată un mesager pentru a-i spune: „Doamne, iată, prietenul tău, Lazăr, este bolnav”, sigure că el va veni de îndată şi îl va vindeca. Dar când Isus a sosit, Lazăr era deja înmormântat.

Prima care a remarcat sosirea învăţătorului a fost Marta, care a mers în întâmpinarea lui şi i-a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! Însă şi acum ştiu că tot ce îi vei cere lui Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da”. Isus a asigurat-o că fratele ei va învia. Atunci, Marta a adăugat: „Ştiu că va învia, la înviere, în ziua de pe urmă”.

Răspunsul lui Isus a fost unul dintre acelea care asigură fundamentarea speranţei creştine: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” Răspunsul a fost o sinceră profesiune de credinţă: „Da, Doamne, eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume”.

Maria, neştiind nimic de sosirea lui Isus, era în casă împreună cu rudele şi prietenii, adunaţi în număr mare de la Ierusalim şi din alte oraşe vecine, pentru a le consola pe cele două surori. Marta s-a întors în grabă acasă şi le-a dat ştirea. A făcut-o însă în taină, pentru a evita ca întâlnirea lor cu Învăţătorul să fie tulburată de lumea care nu ştia nimic sau ştia foarte puţine despre el.

Rudele, văzând că Maria a ieşit din casă şi gândindu-se că merge spre mormânt pentru a plânge, au urmat-o. Isus, împreună cu apostolii, le aştepta în drum. El, după ce a îmbrăţişat-o pe Maria şi i-a ascultat plângerea: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit”, „s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat”, a cerut să fie condus la mormânt, şi aici „a început să plângă”.

Unii dintre cei prezenţi comentau: „Iată cât de mult îl iubea!”; alţii, în schimb, au început să murmure: „Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în aşa fel ca acesta să nu moară?”

Isus – conform relatării lui Ioan – a poruncit să fie dată la o parte piatra şi Marta, gândindu-se că vrea să vadă cadavrul pentru un ultim salut, l-a avertizat că nu este posibil, deoarece este îngropat de patru zile şi, de aceea, miroase rău. Dar Isus i-a zis: „Nu ţi-am zis că, dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?”

După ce piatra a fost dată la o parte, se putea zări în mormânt figura imobilă a defunctului, înfăşurată în pânza funerară bine legată cu fâşii şi giulgiu. Isus, după o scurtă rugăciune îndreptată către Tatăl, a strigat cu glas tare: „Lazăr, vino afară!” Şi cel care era mort s-a întors la viaţă în această lume, spre bucuria surorilor, spre mirarea celor prezenţi şi, din nefericire, şi spre mânia autorităţilor de la Ierusalim, care nu-l vedeau cu ochi buni pe profetul din Nazaret, care făcea minuni.

Cina de adio

Pentru cele două surori şi pentru Lazăr, era o cină festivă de mulţumire pentru minunea înfăptuită, fără să ştie că aceasta era ultima cină pe care Isus o lua în casa lor. Evanghelistul Ioan (In 12,1-8) notează că aceasta se petrecea cu „şase zile înaintea Paştelui”, deci cu câteva zile înainte de moartea lui Isus. O cină pregătită cu multă grijă şi condusă, ca de obicei, cu competenţă de aceea la care se referea atunci când spunea: „Marta servea”, comentează evanghelistul.

La un moment dat, Maria, luând din rezerva casei „o livră de ulei parfumat de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi le-a şters cu părul capului ei, şi toată casa s-a umplut de parfumul acelui ulei”.

Toţi au rămas miraţi: Maria avusese des ocazia de a-şi arăta iubirea recunoscătoare pe care o avea faţă de Învăţător. Numai lui Iuda Iscarioteanul, acest lucru nu i-a fost pe plac; el ar fi voit să vândă acel parfum şi să încaseze cel puţin trei sute de dinari, echivalentul probabil al salariului pentru un an întreg. El a spus că acei bani ar fi putut fi folosiţi pentru săraci, dar evanghelistul notează că spunea aceasta deoarece avea răul obicei de a lua din punga comună în care erau depozitaţi. Intervenţia sa nu a compromis sărbătoarea, deoarece Isus însuşi a luat cuvântul în apărarea Mariei: „Las-o, pentru ziua înmormântării mele a păstrat aceasta. Căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, pe mine, însă, nu mă aveţi întotdeauna”.

Aceste lucruri le ştim din evanghelii. Ce s-a mai întâmplat cu cei trei după învierea lui Isus? Cu siguranţă, vor face parte din comunitatea creştină, dar nu putem spune alte lucruri în plus. Există o legendă care ne spune că ei au plecat la Marsilia, unde Lazăr ar fi fost primul episcop.

Cultul lor s-a răspândit mult în Orient şi, de asemenea, în unele regiuni ale Occidentului. Ritul latin, identificând-o în mod eronat pe Maria cu Magdalena, astăzi este comemorată numai Marta.

(sursă:  http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/2647/Sf-Marta-.aspx).

Părintele Jacques Hamel a fost ucis marţi, în timp ce oficia liturghia în biserica catolică din Saint-Etienne-du-Rouvray, localitate în nordul Franţei (26 iulie 2016)

Părintele Jacques Hamel martirizat marți, 26 iulie 2016 - foto: Le Figaro

Părintele Jacques Hamel a fost ucis marţi, în timp ce oficia liturghia în biserica catolică din Saint-Etienne-du-Rouvray, localitate în nordul Franţei. Doi bărbaţi înarmaţi au intrat în biserică şi i-au închis pe cei aflaţi la slujbă - preotul, două măicuţe şi trei enoriaşi. O călugăriţă a reuşit să fugă şi să alerteze poliţia. Atacatorii i-au tăiat gâtul preotului şi au rănit grav o altă persoană. Cei doi bărbaţi au fost neutralizaţi de forţele de ordine când au ieşit afară. Gruparea teroristă Daesh (Stat Islamic) a revendicat atacul.

 

În continuare: http://stiri.tvr.ro/cine-este-parintele-jacques-hamel-ucis-in-timpul-luarii-de-ostatici-dintr-o-biserica-din-franta_76777.html

 

Fii gata

Costache Ioanid și soția sa, Leana.
(sursă: https://rodiagnusdei.files.wordpress.com).

 

Cum tremură-n mână săgeata,
în arc de viteaz vânător,
cum toamna-şi adună cocoarele ceata,
fii gata, fii gata de zbor!

Te-aşteaptă în slavă răsplata,
cununa de brav luptător.
Curând  Salvatoru-și recheamă armata;
fii gata, fii gata de zbor!

Un Prunc ni s-a dat în Efrata,
ce-a fost până azi Salvator.
Şi-acum, înainte de-a fi Judecata,
fii gata, fii gata de zbor!

Cum tremură-n mână săgeata,
în arc de viteaz vânător,
c-un strigăt în piept de voios Maranata!
fii gata, fii gata de zbor!

 

de Costache Ioanid

 

Demonii - de Fiodor M. Dostoievski

 

A-l citi pe Dostoievski înseamnă să te predai unei forţe hipnotizante care îţi subjugă cugetul aruncându-l într-o zbuciumată şi întunecată lume a ideilor care devorează oameni. Chiar dacă ştii că răneşte, nu-i poţi rezista. Insuportabilul calvar al eroilor, disecţiile sufleteşti şi trăirile interioare ce taie respiraţia se transmit prin paginile cărţii la cititor şi mintea începe să vadă lumea în profunzime. Mereu am găsit revelatoare romanele lui Dostoievski şi aşa s-a insinuat semnul meu de carte în Demonii.

 

Construit ca o temniţă în care domneşte Răul în formele sale cele mai odioase, universul dostoievskian este scena pe care demonul moral Nikolai Stavroghin îşi împleteşte destinul cu cel al revolutionarului Piotr Verhovenski, ucigaş fără scrupule şi lider al unei bande de nihilişti care anticipează socialismul sângeros al secolului XX. Atras de misterul care-i incojoara pe cei doi eroi profund negativi ai romanului, cititorul descoperă treptat ticăloşiile pe care aceştia le ascund.

 

Demonul moral

 

Trecutul tulbure al lui Stavroghin şi purtarea excentrică din societate îi câştigă în scurt timp titlul de nebun dar toate îi sunt iertate prin prisma irezistibilei sale carisme. Însă el nu e nebun în sensul perceput de societate, ci trăieşte într-o lume a experimentărilor pe propriul său suflet: pare să îşi dorească suferinţa celor din jur pentru a se răni pe sine. Râsul diabolic care însoţeşte infamele sale relaţii cu femeile şi sângele de pe mâinile demonului moral care este Nikolai Stavroghin îl transformă pe eroul lui Dostoievski într-un adevărat monstru imposibil de descifrat, simbol etern al Răului.

 

Stavroghin respiră Răul. El este Răul. Spre deosebire de Raskolnikov (eroul din Crimă şi pedeapsă), Stavroghin încearcă în zadar să-şi elibereze cugetul de crimele sale,  căutarea unei ieşiri fiind zadarnică, pedeapsa supremă din parte unui scriitor care îşi târăşte personajele în păcat, dar le arată mereu calea către izbăvire. Uluitoarea spovedanie la călugărul Tihon deschide o fereastră către sufletul acestui nefericit damnat şi aruncă o lumină nouă peste întreaga poveste, împingând cititorul către o prelungă meditaţie. Şi asta nu e tot…

 

Demonii revoluţionari

 

Păstrându-şi sângele rece în momentul când apasă pe trăgaci sau când înşeală pe cei a căror încredere o câştigă ca un escroc veritabil, Piotr Verhovenski îşi pierde cumpătul doar în faţa calmului lui Stavroghin, pe care îl visează lider al Revoluţiei al cărui exponent este. E greu de spus însă care dintre cei doi este mai odios, pentru că Piotr conduce o organizaţie secretă menită să răstoarne ordinea în Rusia ţaristă prin crimă şi calomnie.

 

Manipulat de abilul Verhovenski, grupul de „revolutionari” derutaţi acţionează anticipând socialismul necruţător care îşi va  atinge apogeul prin comunism şi fascism în Europa secolului XX. Prin vocea teoreticianul Şigaliov, care explică entuziast crimele care urmează a fi comise, Dostoievski observă direcţia tragică în care se îndreaptă noua ideologie: „Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eliminate sau executate. Unui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul!”

 

Un roman uriaş

 

Un roman uriaş. Asta pot spune despre Demonii lui Dostoievski.

 

Dacă l-am înţeles în totalitate? Cu siguranţă nu, e o carte care se digeră mental foarte greu.

 

Dacă îl voi reciti peste 10 ani? Cu siguranţă voi reciti Demonii, împreună cu toată opera lui Dostoievski din care mai am de devorat microromanele şi Jurnalul de scriitor.

 

Este Dostoievski stăpânul minţii celui care-l citeşte? Fără îndoială.

 

O recomandare de final? Lăsaţi-vă stăpâniţi de un geniu şi… citiţi clasicii!

(Sursă:

http://www.vladbogos.ro/blog/2010/04/09/demonii-dostoievski/).

 

Cântecile gregoriane - chants for St. Ursula

† Duminica a 17-a de peste an (C): O școală a rugăciunii [24 iulie 2016]

Tatăl nostru - by James Tissot

Evanghelia Luca 11,1-13: În acel timp, Isus se afla într-un loc oarecare şi se ruga. Când a terminat, unul dintre discipolii săi i-a spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui”. Atunci le-a zis: „Când vă rugaţi, spuneţi: «Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta! Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită!»” Apoi le-a spus: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi merge la el la miezul nopţii şi-i spune: «Prietene, împrumută-mi trei pâini pentru că un prieten al meu a sosit la mine dintr-o călătorie şi nu am ce să-i pun înainte!», dacă celălalt dinăuntru, răspunzând, îi zice: «Nu mă deranja; uşa este deja închisă şi copiii sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau», vă spun, chiar dacă nu se va scula să-i dea pentru că îi este prieten, pentru insistenţa lui se va scula şi-i va da ceea ce are nevoie. De aceea şi eu vă spun: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide! Căci oricine cere primeşte; cine caută găseşte; iar celui care bate i se va deschide. Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc de peşte un şarpe, sau dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion? Aşadar, dacă voi, cei care sunteţi aici, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer?”

Omilie

 

 

Lecturile biblice din această duminică se prezintă ca o şcoală de rugăciune. La început avem mijlocirea lui Abraham pentru locuitorii Sodomei. Din cauza păcatelor lor, au primit o pedeapsă bine meritată. Această discuţie dintre Abraham şi Dumnezeu se prezintă ca o tocmeală orientală: se porneşte de la 50 şi scade până la 10. Abraham se străduieşte să facă ceea ce este bun în viaţa oamenilor; el crede că cei drepți vor salva lumea. Mijlocirea lor are mai multă greutate pentru soarta omenirii decât are răul. Abraham se încrede în dreptatea lui Dumnezeu care merge până la cruțarea vinovatului până la al face cizelându-l nevinovat.

 

Oraşul Sodoma este prezentat ca cel mai rău dintre toate păcatele. Dar când te uiţi atent, vezi bine că răul este încă acolo. În fiecare zi, ziare, radioul şi televiziunea ne aduc cele mai noi știri din politică, crimă şi perversiune. Atunci, ce e de făcut? Ispita mare ar fi să ne tânguim despre această lume stricată. Dar Abraham ne învață pentru schimbarea privirii. În mijlocul tuturor acestor perversități, mai este și un drept. Generozitatea lor ne aminteşte că nimic nu este definitiv pierdut.

 

Ca și Abraham, suntem invitați să stăm în prezența Domnului. Misiunea comunităţilor creştine este tocmai de a interveni pentru această lume pe care Dumnezeu a iubit-o aşa de mult. Dacă îi vom iubi pe alţii ca și creştini, vom trebui să-i purtăm în rugăciune înaintea Domnului. Această rugăciune îi va ajuta să-și schimba viața. Ca și Abraham, suntem siguri că mica rămăşiţă de credincioşi poate salva mulțimea de oameni.

 

Din păcate, în tocmeala cu Dumnezeu, Abraham nu a mers suficient de departe. El s-a oprit la zece drepţi. Dar, iată, că  apostolul Paul ne aduce o veste bună: rămâne un drept – este însuși Isus. Prin patima, moartea şi învierea sa, oferă mântuire întregii omeniri; soarta noastră este legată de Isus Cristos: el a înviat; suntem chemaţi la înviere. Suntem creştini botezați: noi credem că puterea lui Dumnezeu este în viețile noastre. Cristos este prezentat ca singurul drept care nu obosește  niciodată să dea milostivire.

 

Evanghelia aduce cu sine încă mai departe spre învățarea rugăciunii. Este Isus însuşi care ne dă exemplu. El se roagă adesea mult timp. I se întâmplă  să petreacă nopţi întregi în rugăciune. Astăzi, el vrea să-i unească pe toți în rugăciunea sa. Acest lucru este important deoarece el ne permite să intrăm într-o relație totdeauna mai puternică şi totdeauna mai profundă cu Dumnezeu. Adesea se spune persoanelor în vârstă: „Atâta timp cât te poţi ruga, nu sunteți inutili pe acest pământ”. Este adevărat, lumea noastră are o mare nevoie de rugăciunea tuturor.

 

În rugăciunea pe care Isus ne-a învăţat-o, toate sunt în relaţie cu Dumnezeu şi cu alţii. El ne învaţă la rândul nostru să ne îndreptăm spre el ca spre un Tată plin de tandrețe. Primele cereri ne spun că trebuie să ne preocupe împărăția lui Dumnezeu, gloria şi voința sa. Ceea ce este cel mai important: „sfințească-se numele tău...”. În viaţa şi în lumea noastră să fie manifestată sfințenia lui Dumnezeu. Prin aceste cereri ne exprimăm recunoştinţa noastră față de Tatăl care ne umple cu iubirea sa. Răspunsul nostru trebuie să fie aceleia a unei iubiri care urmăreşte triumful împărăției sale.

 

A doua parte a „Tatălui nostru” privește la nevoile noastre şi cele ale lumii noastre. Cu încrederea să cerem lui Dumnezeu pâine ce avem nevoie de fiecare zi. Ne gândim desigur la hrana materială necesară pentru a trăi. Dar sfântul Ciprian ne aminteşte că pâinea cea mai esenţială este Euharistia. Ne dorim ca creştinii adesea mâncând pâinea aceasta să fie transpuși de Cristos. Trebuie să dorim ca și creștinii să se hrănească adesea din pâinea aceasta pentru ca să fie transformați de Cristos. Aici se găsesc toate lumina şi puterea harului său.

 

„Ne iartă greşelile noastre...”. Dumnezeu se arată ca Tatăl când iertarea sa ne eliberează inimile noastre şi ne face să revenim la viață. Şi dacă cerem iertare, este pentru că noi înşine am învăţat să iertăm pe fraţii noştri. „Nu ne duce în ispită...”. Această ispită este cea a disperării, atunci când ne gândim că Dumnezeu ne abandonează. Isus ne învaţă să ne îndreptăm spre Tatăl pentru a-i cere să ne elibereze de acest rău care caută să ne distrugă.

 

În rugăciune vom găsi adevărata bucurie. Prin ea găsim curajul de a iubi așa cum Isus iubește şi cu el. Ea va face viaţa noastră vrednică de Dumnezeu și rodnică. Da, Doamne, învață-ne să ne rugăm. Învaţă-ne să ne întoarcem spre Tatăl nostru cu încredere și perseveranță. Amin.

 

(pr. Jean Compazieu [2013]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/4018-homelie-du-17eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

Sfânta Maria Magdalena (sec. I)

„Nu mă atinge” [Noli me tangere] - by Alexander Ivanov (1834-1836)

Biserica latină era obişnuită să le amintească în liturgie pe cele trei femei despre care vorbeşte Evanghelia şi pe care liturgia greacă le comemorează separat: Maria din Betania, sora lui Lazăr şi a Martei, nenumita păcătoasă „căreia i s-a iertat mult pentru că a iubit mult”, şi Maria Magdalena sau din Magdala, posedata salvată în mod miraculos de către Isus pe care ea l-a urmat şi i-a stat în preajmă împreună cu alte femei până la răstignire şi a avut privilegiul de a-l vedea înviat. Identificarea celor trei femei a fost facilitată de numele Maria comun cel puţin la două şi de părerea sfântului Grigore cel Mare care consideră că a fost indicată în toate pasajele evanghelice una şi aceeaşi femeie.

Coordonatorii noului calendar, reconfirmând comemorarea unei singure Maria Magdalena fără altă indicaţie, cum ar fi adjectivul „păcătoasă”, au intenţionat să celebreze femeia sfântă căreia Isus i-a apărut după înviere. În capitolul al şaptelea sfântul Luca, după ce a descris ungerea păcătoasei care pătrunde pe neaşteptate în sala ospăţului şi toarnă pe picioarele lui Isus unguente parfumate pe care apoi le şterge cu părul propriu, continuă astfel relatarea sa: „Apoi Isus mergea prin oraşe şi sate... şi cu el mergeau cei doisprezece, precum şi unele femei, care fuseseră vindecate de spiritele rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care fuseseră alungaţi şapte diavoli, Ioana... şi multe alte femei, care îi ajutau cu bunurile lor”.

Necunoscuta păcătoasă, care datorită căinţei desăvârşite a meritat iertarea păcatelor, este deosebită de Magdalena, foarte cunoscută, care îl urmează în mod constant pe Isus din Galileea în Iudeea, până la picioarele crucii, fiind cea care, graţie iubirii arzătoare, îşi primeşte răsplata în ziua învierii. Ea este în mod inconfundabil „lângă crucea lui Isus”, apoi în veghere plină de iubire „aşezată în faţa mormântului”, în sfârşit în zorii noii zile este prima care merge din nou la mormânt, unde ea îl revede şi-l recunoaşte pe Cristos înviat din morţi. Magdalenei, în lacrimi pentru că a văzut mormântul gol şi marea piatră dată la o parte, Isus i se adresează numind-o în mod simplu pe nume: „Maria!”, încredinţându-i anunţarea marelui mister: „Mergi şi spune fraţilor mei: mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru!” Aceasta este Magdalena pe care Biserica o comemorează astăzi şi care, după o veche tradiţie greacă, s-ar fi dus să trăiască la Efes, unde ar fi murit. În acest oraş îşi stabiliseră locuinţa şi Ioan, apostolul predilect, şi Maria, Mama lui Isus.

(Sgarbossa M., Luigi Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei; sursă: http://www.ercis.ro).

Cum mor sfinţii

„Am povestit moartea multor sfinţi, dar toţi mi-au confirmat adevărul acestei intuiţii creştine antice. Când moare un sfânt, este moartea cea care moare”: cu aceste cuvinte carmelitanul desculţ Antonio Maria Sicari începe volumul său Cum mor sfinţii (Milano, Ares, 2016, 218 pagini) revelând perspectiva vitală cu care tratează o temă aparent lugubră. De fapt, aşa cum relatează el însuşi, un prieten, văzând manuscrisul, a obiectat: „Nu va fi un pic tristă lectura acestei cărţi?”. În realitate autorul vrea să demonstreze că se poate înfrunta acest moment inevitabil în mod senin, adică se poate „merge la întâlnirea cu moartea cu certitudinea bucuroasă că se îmbrăţişează Viaţa, după ce pe pământ s-a putut omeneşte contempla Germenul Mântuirii”.

 

Sicari nu trasează o teologie spirituală sau o metafizică, un soi de tratat a priori, ci îndrăzneşte să intre în trăirea experienţială a o sută de sfinţi care ne-au precedat pentru a evidenţia „cum” au înfruntat ultimele lor momente de respiraţie umană, înainte de a se lăsa străpunşi de respiraţia Suflului şi a ajunge să contemple Faţa lui Dumnezeu. Naraţiunea se dezvoltă în opt tipologii dintre care fiecare cuprinde, în ordine cronologică, persoane ca noi, aparţinând la epoci şi secole diferite, la culturi şi locuri sociologice îndepărtate sau necunoscute pentru a ajunge apoi în concluzia mariană, versurile pe care Dante le dedică Fecioarei, cea care îi fascinează pe sfinţi: „În a rămas acolo în faţa mea / Regina cerului cântând aşa de dulce ca niciodată să nu plece preaiubitul”. Prima tipologie se intitulează A muri martiri; a optat pentru părintele Pino Puglisi, al cărui nume evocă un cartier de la periferia oraşului Palermo „unde mafia cultiva printre tineri viitoarea sa lucrare”. Cum a reacţionat când a sosit momentul fatidic? „«Mă aşteptam la asta» a spus cu un zâmbet bun de neuitat în timp ce asasinul îi trăgea un glonţ în ceafă”.

 

Rita de Cascia, pentru a doua tipologie A muri de iubire, ne dăruieşte „nu numai un miracol respectuos, ci un schimb mistic: timp de mulţi ani Rita a purtat pe fruntea sa rana dureroasă a spinului acum, la sfârşitul acelei pătimiri, Cristos îi dăruia pe bună dreptate un trandafir”. Rita îl dorise şi părea că delirează. În plină iarnă cu un strat de zăpadă în grădină, a cere un trandafir? Şi două smochine coapte? Şi totuşi chiar acesta a fost darul.

 

Katharine Mary Drexel, fiică a unor bancheri bogaţi, întrupează tipologia A muri de pasiune eclezială. De fapt, graţie „risipirii” tuturor averilor pentru promovarea indienilor şi negrilor din America, s-a ajuns la abrogarea legilor de segregare rasială. După şaptesprezece ani de cvasi-imobilitate, în 1955 „a murit cu această dulce rugăciune pe buze: «O, Duhule Sfânt, vreau să fiu o pană în aşa fel încât respiraţia ta să mă poată duce unde vrei tu»”.

 

A muri de caritate maternă este un dar mare, în acelaşi timp neaşteptat şi cultivat, cum scria Annalena Tonelli, misionară laică printre cei din urmă din Kenya şi din Somalia. „Aş vrea ca toţi cei pe care-i iubesc să înveţe să vadă moartea cu simplitate. A muri este ca şi cum s-ar trăi. Viaţa mea este pentru ei, pentru aceşti mici bolnavi, pentru cei mutilaţi în trup şi în spirit, pentru nenorociţii care n-au meritat asta. Dacă eu aş putea trăi şi muri de iubire! Oare mi se va da asta?”. În seara zilei de 5 octombrie 2003, în timp ce „mergea singură în compania Euharistiei” în micul spital încă neterminat, a fost lovită de două gloanţe de puşcă trase în ceafă. Dar acordat.

 

Pictor promiţător şi iubitor al Frumuseţii, polonezul Adam Chmielowski, profund implicat de acel Ecce Homo pe care încerca să-l picteze, a dedicat viaţa sa celor lipsiţi îmbrăcat într-o tunică săracă, spunând să fie numit Albert „care s-a făcut tatăl săracilor”. Torturat de un cancer la stomac a refuzat patul şi a voit să moară pe o rogojină şi o pernă de paie printre săracii săi. A muri de caritate paternă deci „pentru a marca diferenţa dintre caritate şi orice altă filantropie”.

 

Leopold Mandić, care petrecea de la zece la cincisprezece ore pe zi în confesional, cu caracter focos se simţea aproape de cel care era fragil, mereu cu spiritul senin şi „decis să moară de trude apostolice”. Asupra lui „apăsau neliniştile celor pe care el i-a întărit şi cărora le-a spus: «Voi face pocăinţă eu!»”. O tumoare la esofag îl distrugea; la cuvintele „«O, milostivă, o, blândă, o, dulce Fecioară Marie» cântate de confraţi a adormit, ca un bătrân copil în braţele celei pe care a numit-o mereu cu duioşie (în limbajul vechilor veneţieni) Paróna benedeta”.

 

O tânără de optsprezece ani, Chiara Badano, lovită de un osteosarcom de gradul patru şi de aceea condamnată să moară, a ştiut să facă „jocul Domnului” şi cu noul său nume, ales de Chiara Lubich, „Chiara Luce pentru că este Lumina care învinge lumea”, a ştiut „să transforme pătimirea sa în cântare nupţială”. A spus mamei: „Ciao, fii fericit pentru că eu sunt fericită”. Martoră a lui A muri nevinovaţi.

 

Distrus de dezordinea din viaţa sa, Jacques Fesch este condamnat la moarte pentru asasinarea agentului care urma să-l aresteze. Nimic nu părea să prevestească posibilitatea de A muri sfinţi. În închisoare ajunge la el harul lui Dumnezeu, se converteşte şi „transformă închisoarea sa într-o chilie de călugăr şi reglementează viaţa sa, ducând o intensă viaţă de rugăciune”. Se pregăteşte să trăiască execuţia ca un martir. „La 30 septembrie 1957, al şaizecea aniversare a morţii sfintei Tereza a Pruncului Isus, în Jurnal scria: «ultima zi de luptă. Mâine la ora asta voi fi în cer. Complet mizerabil cum sunt, îmi este făcută marea onoare de a-l putea imita pe Domnul nostru Isus Cristos»”.

 

Rămâne deschisă, pentru oricine citeşte aceste relatări, întrebarea de fond: eu cum voi muri? Care va fi darul meu oferit lui Dumnezeu, Bisericii şi omenirii? Răspunsul lui Georges Bernanos ne aminteşte că „nu se moare fiecare pentru sine, ci unii pentru alţii, sau eventual în locul altora, cine ştie!”.

 

(Dobner Cristiana, „Într-o carte de Antonio Maria Sicari”; după L'Osservatore Romano, 1 mai 2016; traducere de pr. Mihai Pătraşcu; sursă: http://www.ercis.ro/).

 

Copilăria şi tinereţea

Georges Bernanos și tatăl său.

Georges Bernanos s-a născut la Paris la 20 februarie 1888. Copil fiind, îşi petrece vacanţele la Fressin, în Pas-de-Calais, unde tatăl său cumpărase o casă. Bernanos a fost marcat pentru totdeauna de copilăria sa.

 

„Atunci când iau în mână pana – scria el la 47 de ani – ceea ce se ridică imediat în mine este copilăria mea, copilăria mea atât de obişnuită, care seamănă cu toate celelalte, şi din care eu totuşi scot tot ceea ce scriu ca dintr-un izvor inepuizabil de vise”. Unsprezece ani mai târziu, în 1946, adică cu doi ani înainte de moarte, mai scrie că atunci când caută să-şi imagineze personaje nu poate să le plaseze în altă parte decât în ţara tinereţii lui: „În ciuda întregului ataşament pe care îl am pentru Provence, sau neuitatul meu În ciuda întregului ataşament pe care îl am pentru Provence, sau neuitatul meu sertäo brazilian […]. Dar ce vreţi? Există un mister al copilăriei, o parte sacră în copilărie, un paradis pierdut al copilăriei unde revin mereu în vis” (Lettre du 24 septembre 1946 în Combat pour la liberté, Plon 1971, p. 683).

 

În Monsieur Ouine în cele din urmă – ultimul său roman – Bernanos va scrie că „suava copilărie urcă prima din profunzimile întregii agonii”.

 

La Fressin, Bernanos îl citeşte pe Balzac. Anii săi de colegiu îl conduc din 1898 până în 1901 la iezuiţii de pe strada de Vaugirard, la Paris, unde este extern. La 11 ani face prima sa împărtăşanie. Din 1901 până în 1903 este internist la micul seminar din Notre-Dame-des-Champs. Nu va avea amintiri frumoase, aşa cum mărturiseşte probabil, în Les Grands Cimetières sous la lune, evocând  acele „curţi interioare de cavou”, „clase puturoase”, „săli de mese mirosind a grăsime” şi „interminabilele liturghii solemne cu fanfară unde un mic suflet extenuat n-ar şti să împartă nimic cu Dumnezeu care-l plictiseşte”.

 

Superiorul seminarului mic i-a sfătuit pe părinţii lui Bernanos să-l convingă să renunţe la studiile clasice pentru a se dedica, de exemplu, comerţului, părinţii preferând să-l trimită la Bourges unde îl va întâlni pe abatele Lagrange, profesorul său de litere, apoi la colegiul Sainte-Marie d'Aire-sur-la-Lys, unde îşi termină studiile secundare. Din colegiul Sainte-Marie îi va adresa abatelui Lagrange mai multe scrisori, mărturie preţioasă despre această adolescenţă agitată. În martie 1905, de exemplu, Bernanos mărturiseşte: „În momentul primei mele împărtăşanii, lumina a început să mă lumineze. Şi eu mi-am zis că nu trebuie mai presus de toate să te ataşezi de viaţă pentru a o face fericită şi bună, ci de moarte, care este încheierea a toate”. Două luni mai târziu, îi mai scria abatelui: „În primele mele luni de şedere la Aire, m-am plictisit de moarte şi, fiind mereu puţin bolnav, m-am gândit de foarte multe ori la această moarte de care mă tem atâta [...]”. În cursul acestor ani, Bernanos citeşte mereu pe Balzac, dar şi pe Édouard Drumont şi Ernest Hello. El este monarhist. În 1906, îşi dă bacalaureatul, apoi începe la Paris o licienţă în litere şi o licenţă în drept.

 

În 1908, în vârstă de 20 de ani, Bernanos se angajează în rândul Cameloţilor regelui şi participă a manifestările organizate de Acţiunea Franceză. În martie 1909, în urma uneia dintre aceste manifestaţii, este încarcerat timp de câteva zile în închisoarea Santé. Colaborează curând cu Acţiunea Franceză precum şi cu diferite ziare monarhiste.

 

În 1913, ia chiar direcţia la l'Avant-Garde de Normandie, săptămânal monarhist al cărui sediu este la Rouen. În acest oraş o va întâlni pe viitoarea sa soţie, Jeanne, descendentă din unul dintre fraţii Ioanei d'Arc. Atunci când izbucneşte Primul Război mondial, Bernanos care fusese reformat în 1911, se angajează totuşi în regimentul VI de dragoni. Aici va face tot războiul şi va fi de mai multe ori rănit. Douăzeci şi trei de ani după arminstiţiu, în Lettre aux Anglais, scrisă în Brazilia, îşi va aminti despre războiul pe care l-a făcut cu „băieţii francezi”: „Am servit cu ei, în acelaşi rang, în rangul cel din urmă; ei mi-au făcut onoarea de a trăi şi de a muri alături de mine – nu sub ordinele mele – m-au tratat de la egal la egal, am băut din aceeaşi sticlă – oh! i-am iubit atât de mult!” (Lettre aux Anglais, Gallimard, 1946; ed. din 1989, p. 44).

 

În 1917, Bernanos s-a căsătorit – naş fiindu-i Leon Daudet. I se vor naşte şase copii din această căsătorie. La sfârşitul războiului, constrâns să-şi câştige existenţa, Bernanos intră la asigurări, trăind de aici înainte în tren, în hoteluri sau în gări. Cu toate acestea scrie. Aceasta este vocaţia sa: „O pagină aici, una dincolo, în fumul de pipă sau în zarva inocentă făcută de jucătorii de manille, sub privirea fixă a casieriţei” (Lettre à Frédéric Lefèvre din 25 februarie 1925). Numai după succesul primului său roman Sous le soleil de Satan (1926) Bernanos va renunţa la această profesie pentru a se consacra literaturii.

 

(François de Saint-Cheron, Georges Bernanos, Association pour la diffusion de la pensée française, 1998, p. 48 [La Petite Bibliothèque]; trad. Isidor Chinez).

Misticul

 

Trupul tău şi sufletul, înaltul, îţi sunt
ca doi fraţi gemeni: se-aseamănă aşa de mult că
nu ştii când e unul, când e altul.
Eu nu-ţi cunosc la chipu-i numai sufletul.
De câte ori îţi întâlnesc din întâmplare trupul, nu-l
bănuiesc, nedumerit mă-ncurc şi cred că-i sufletul.

(de Blaga Lucian, Pașii profetului [1921], p. 9).

The Gregorian band (Chant - Tour - 2011) [muzică ușoară] [1:43:30]

† Duminica a 16-a de peste an (C): Ospitalitatea... [17 iulie 2016]

Isus, Marta și Maria.

Evanghelia Luca 10,38-42: În acel timp au intrat într-un sat. O femeie cu numele de Marta l-a primit pe Isus în casa ei. Aceasta avea o soră numită Maria care, stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul lui. Însă Marta era ocupată cu multele griji ale casei. Venind la el, i-a zis: „Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Spune-i să mă ajute!” Domnul, răspunzând, i-a zis: „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată”.

 

Omilie

„Domnul i s-a arătat lui Abraham la terebinţii din Mambre, pe când el şedea la intrarea în cort, în timpul arşiţei zilei” (prima lectură din Gen 18.1-10a). Din ziua în care el a plecat din comunităţile sedentare din Ur Chaldeiei a devenit un „locuitor al cortului”, crezând pentru credinţă că Dumnezeu i-ar acorda un pământ şi o descendență  în așteptarea „cetății care are temelii al cărei arhitect și constructor este Dumnezeu (Evr 11,10). Mobilitatea precară a cortului care face din Abraham un străin şi un pelerin pe pământ întotdeauna în plecarea în necunoscut, este semnul vizibil al totalei sale încredințări, dar chiar semnul de temporalitate al vieţii noastre, vizitați şi confirmați de Cel care „s-a făcut trup” şi, voind să împărtăşească condiţie noastră precară, „vine să planteze cortul său printre noi” (In 1,14) (semnificativ este verbul grecesc eskenosen, tradus nu prea bune cu un banal venind să locuiască în textul oficial al CEI).

Experienţa nesiguranței împinge solidaritatea celui care experimentează aceeaşi situaţie. Iată, deci, entuziasmul cu care Abraham își oferă ospitalitatea la străinii. De notat rapiditatea în a-i servi: „I-a văzut”, „a alergat de la intrarea în cort ca să-i întâmpine”,  „s-a dus în grabă la cort, la Sara” şi „a alergat la cireadă”. Reţineţi tocmai generozitatea sa atât pentru făină, din care ia trei sea [măsuri] (egală cu o efa, adică 35 litri, echivalent cu greutatea specifică a 28 de kilograme) de sôlet (Biblia foloseşte două cuvinte pentru a indica faina: qemaḥ şi sôlet, prima „făină comună”, al doilea „faina folosit pentru cult”, din care trebuia Sara să frământe turte și vine tradus cu „floarea făinii”, cât pentru viţel, ales de el însuşi, „fraged şi bun”. Cu 28 de kilograme de făină și cu un viţel pentru trei persoane, ceea ce organizează Abraham este sigur nu poate fi numit o gustare simpla! Aceste gesturi arată, fără îndoială, convingerea sa că a primit, pentru a-i servi, un bine mai mare decât cel oferit vizitatorilor necunoscuți. Autor Scrisorii către Evrei cu siguranţă a avut în vedere atunci când a scris: „Nu uitați ospitalitatea, căci datorită ei unii i-au găzduit, fără a-și da seama, pe îngeri” (Evr 13,2).

Ospitalitatea oferită poate fi o ocazie de a primi un mesaj important de cine este găzduit. Afirmația lui Abraham „dacă am aflat har în ochii tăi, nu trece pe lângă slujitorul tău” privește – e adevărat – serviciile prestate de el oaspeților, dar privește și la eventuala misiune, necunoscută pentru el, că trebuie să-și exercite misiune sa. Este acest lucru special împărtăşit de episodul din Genezei cu lectura evangheliei (Lc 10,38-42). Știrea că va avea unui moştenitor, atât de mult dorit, vine dată lui Abraham spre finalul vizitei, după ce a prestat slujirea sa. Nu ar exista acest anunţ dacă Abraham nu i-ar fi primit pe vizitatori sau dacă ar fi fost întâmpinaţi cu căldură mai puțină?

Isus, în timp ce el călătorea, a fost întâmpinat de o femeie, Marta, în casa sa. Isus vorbeşte, comunică un mesaj. Totuși, în acest caz, beneficiarul nu este a proprietarului gazdei care, asemenea lui Abraham, împlineşte obligaţiile de ospitalitate, dar sora, care, pentru faptul că nu făcea nimic cu excepţia stării la picioarele lui Isus şi ascultă, stârnește vii proteste din partea Martei. Marta, pe de altă parte, este sigură că obține solidaritatea lui Isus, atunci când întreabă: „Deci, spune-i să mă ajute”, şi, desigur, rămâne neplăcut surprinsă când, în loc de solidaritatea sperată, primeşte o mustrare, la fel de binevoitoare: „Marta, Marta, tu te îngrijeşti şi te frămânţi pentru atâția lucruri, dar un lucru este necesar”, în timp ce sora criticată de ea este lăudată: „Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată”.

Aici se termină relatarea evangheliei şi noi nu ştiu dacă Marta s-a supărat pe cuvintele lui Isus închizând discursul sau a reflectat pentru a afla unde şi pentru ce ea a greşit şi cum ar putea îmbunătăți situația sa. Cu toate acestea lecția este clară pentru noi: trebuie să primim cu generozitate pe cel care are nevoie de ospitalitatea noastră, dar trebuie să avem timp şi răbdare să ascultăm oaspetele pe care ni l-a trimis şi că ar putea să fie – nu neapărat prin cuvinte – un purtător al unui mesaj important de a lui Dumnezeu.

Vorbind de generozitate, declarația apostolului Paul este tulburătoare: „Fraţilor, acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica” (Col 1,24-28 din a doua lectură). Ceea ce Paul suferă din cauza evangheliei se adaugă la ceea ce Cristos a suferit şi care este oarecum incompletă, pentru că el are nevoie, pentru a obţine mărimea potrivită, de contribuția la suferința celui care a fost chemat să continue opera şi a acceptat să o realizeze.

Astfel paradoxal în loc să plângem de suferinţele pe care le întâlnim făcând bine, trebuie mai degrabă să plângem dacă acestea lipsesc, fiind un ingredient necesar pentru activităţilor noastre în favoarea Bisericii să fie perfect, tocmai cum este necesară o mică picătură de apă în potirul de vin la ofertoriu de la sfânta Liturghie pentru ca Euharistia să fie perfectă.

(pr. Umberto Pineschi; traducătur pr. Isidor Chinez; sursă: 
http://www.settimanalelavita.it/?p=2544).