Creștinii în lume, din 'Scrisoarea către Diognet'

Creștinii nu se diferențiază de ceilalți oameni nici prin teritoriu, nici prin limbă, nici prin obiceiuri de viață. Într-adevăr, ei nu locuiesc în orașe proprii, nici nu folo­sesc vreun limbaj neobișnuit, nici nu duc un tip special de viață. Învățătura lor nu a fost inventată prin reflecția și cercetarea oamenilor iubitori de noutate, nici nu se bazează pe un sistem filozofic uman, așa cum fac unii.

   

Locuiesc în orașe atât grecești, cât și barbare, așa cum se nimerește, și, deși în ceea ce privește îmbrăcămintea, hrana și restul vieții, urmează obiceiurile locului, își propun o formă de viață, recunoscută de toți, minunată și de necrezut. Fiecare locuiește în patria sa, dar ca străin; participă la toate activitățile cetățenilor buni și acceptă toate îndatoririle ca oaspeți în trecere. Orice pământ străin este patrie pentru ei și orice patrie este pentru ei un pământ străin. Ca toți ceilalți, se căsătoresc și au copii, dar nu-și abandonează copiii. Au în comun masa, dar nu patul.

Sfânta Rita din Cascia (1386-1457), văduvă, călugăriță [22 mai]

Sfânta Rita din Cascia.

„Oricine va fi părăsit case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt 19,29).

Tradiţia (cf. Borrelli A., www.santiebeati.it) ne povesteşte că, înclinată spre viaţa de mănăstire, a fost logodită cu un om brutal şi violent, care, convertit de ea, a ajuns apoi să fie ucis dintr-o răzbunare. Cei doi fii au jurat să-l răzbune şi Rita, nereuşind să-i liniştească, l-a rugat pe Dumnezeu să-i facă mai degrabă să moară. Când dorinţa ei s-a împlinit, Rita s-a retras în Mănăstirea augustinienelor „Sfânta Maria Magdalena”. Aici a trăit o viaţă sfântă, cu o spiritualitate aparte, în care era privilegiată pătimirea Domnului nostru Isus Cristos. Într-un extaz, ea a primit un stigmat aparte, pe frunte, care i-a rămas până la moarte. Viaţa ei de soţie şi mamă creştină, semnată de durerea şi de necazurile umane, este şi astăzi un exemplu.

Între multele lucruri neclare ce însoţesc viaţa sfinţilor, cel mai mare după moarte este unul care o priveşte pe sfânta Rita din Cascia, una dintre sfintele cele mai venerate în Italia şi în lumea catolică. Ea a fost beatificată abia după 180 de ani de la moartea sa şi proclamată sfântă abia după 453 de ani de la moarte. Aşadar, este o sfântă care a avut o cale oficială pentru canonizare foarte lentă – să ne gândim numai că sfântul Anton de Padova a fost proclamat sfânt la mai puţin de un an de la moartea sa –, dar, cu toate acestea, sfânta Rita a fost şi este una dintre cele mai invocate figuri ale sfinţeniei.

Rita are titlul „sfânta cazurilor imposibile”, adică a cazurilor clinice sau de viaţă în care nu mai există speranţă şi, prin mijlocirea ei, sunt rezolvate în mod miraculos.

Soţie şi mamă încercată

S-a născut în jurul anului 1381, la Roccaporena, un sat de munte la 710 m altitudine, în comuna Cascia, provincia de Perugia. Părinţii săi, Antonio Lottius şi Amata Ferri, erau deja maturi când s-au căsătorit, şi numai după doisprezece ani s-a născut Rita, ca un dar al Providenţei. Viaţa Ritei a fost o întreţesătură de fapte minunate, pe care tradiţia, din care avem puţine informaţii, ni le-a transmis; dar, ca în toate legendele, există, fără îndoială, un fond de adevăr. Se povesteşte aşadar că mama, foarte pioasă, a avut viziunea unui înger ce îi vestea graviditatea târzie, că vor avea o fiică şi că o vor numi Rita. Sub acest aspect, este o asemănare cu Ioan Botezătorul, care şi el s-a născut din părinţi bătrâni şi numele i-a fost sugerat într-o viziune.

Creștinii în lume [din Scrisoarea către Diognet]

Creștinii nu se diferențiază de ceilalți oameni nici prin teritoriu, nici prin limbă, nici prin obiceiuri de viață. Într-adevăr, ei nu locuiesc în orașe proprii, nici nu folo­sesc vreun limbaj neobișnuit, nici nu duc un tip special de viață. Învățătura lor nu a fost inventată prin reflecția și cercetarea oamenilor iubitori de noutate, nici nu se bazează pe un sistem filozofic uman, așa cum fac unii.

Locuiesc în orașe atât grecești, cât și barbare, așa cum se nimerește, și, deși în ceea ce privește îmbrăcămintea, hrana și restul vieții, urmează obiceiurile locului, își propun o formă de viață, recunoscută de toți, minunată și de necrezut. Fiecare locuiește în patria sa, dar ca străin; participă la toate activitățile cetățenilor buni și acceptă toate îndatoririle ca oaspeți în trecere. Orice pământ străin este patrie pentru ei și orice patrie este pentru ei un pământ străin. Ca toți ceilalți, se căsătoresc și au copii, dar nu-și abandonează copiii. Au în comun masa, dar nu patul. 

Trăiesc în trup, dar nu conform trupului. Își petrec viața pe pământ, dar cetățenia lor este cea din cer. Ascultă de legile stabilite, dar prin modul lor de a trăi sunt supe­riori legilor. Îi iubesc pe toți și sunt persecutați de toți. Sunt necunoscuți și totuși condamnați. Sunt trimiși la moarte, dar prin aceasta ei primesc viața. Le lipsesc toate, dar găsesc toate cu îmbelșugare. Sunt disprețuiți, dar în dispreț își găsesc gloria lor. Sunt loviți în numele lor bun și între timp se dă mărturie despre dreptatea lor. Sunt insultați și binecuvântează, sunt tratați cu mâr­șăvie și răspund cu cinste. Deși fac binele, sunt pedepsiți ca răufăcători; atunci când sunt pedepsiți, se bucură, ca și cum li s-ar da viața. Iudeii luptă împotriva lor, ca împo­triva unui neam străin, iar păgânii îi persecută. Dar cei care îi urăsc nu știu să spună motivul dușmăniei lor.

Într-un cuvânt, creștinii sunt în lume ceea ce este sufletul în trup. Sufletul se află în toate mădularele trupu­lui și creștinii sunt răspândiți în orașele lumii. Sufletul locuiește în trup, dar nu provine din trup. Și creștinii locuiesc în această lume, dar nu sunt din lume. Sufletul invizibil este închis într-un trup vizibil și creștinii sunt văzuți că locuiesc în lume, dar adevăratul lor cult adus lui Dumnezeu rămâne invizibil. Trupul, deși nu a primit nici o nedreptate, se năpustește cu ură și luptă împotriva sufletului, pentru că acesta îl împiedică să se bucure de plăcerile senzuale; tot așa, și lumea îi urăște pe creștini, deși nu a primit nici o insultă, numai pentru că aceștia se opun răului.

Chiar dacă este urât, sufletul iubește trupul și mădu­larele sale, tot așa, și creștinii îi iubesc pe cei care îi urăsc pe ei. Sufletul este închis în trup, dar, la rândul său, el susține trupul. Și creștinii sunt ținuți în lume ca într-o închisoare, dar ei sunt cei care sprijină lumea. Sufletul nemuritor locuiește într-un cort muritor, tot așa, și creștinii sunt ca niște pelerini în călătorie printre lucru­rile supuse stricăciunii, dar așteaptă incoruptibilitatea ce­rească. Sufletul, privat de mâncăruri și băuturi, devine mai bun. Tot așa, și creștinii, expuși chinurilor, cresc zi de zi ca număr. Dumnezeu i-a așezat într-un loc așa de nobil, pe care nu au permisiunea să-l părăsească.

Din Scrisoarea către Diognet (nr. 5-6: Funk 1, 317-321).

Bunul Păstor - arta de la începuturile creștinismului

Arta de la începuturile creștinismului care înflorește între catacombe se înrădăcinează în lumea ebraică care refuză imaginea [chipul], dar care se dezvoltă în ambientul roman figurativ. În această climă exigența expresivă a creștinismului se rezolvă în folosirea de simboluri, imagini, care exprimă realitățile spirituale, sunt trase adesea din lumea elenistă romană, dar interpretată în sensul creştin. Printre aceștea este „bunul păstor”: imagine frecventă în repertoriul mitologic artistic roman, prevestitor de pace pentru morți. Întrând în simbolismul creștin vine mult folosit în pictura dormitoarelor la romani, a sarcofagelor [sicriu monumental executat din piatră, bronz…] și încă în epigrafe, semn al sufletelor purtate în pace de Cristos păstor. Devine în curând imaginea Bunului Păstor (sau „Frumosul Păstor” după cuvântul grec original) care merge în căutarea oii pierdute (Lc 15,3-7; In 10,11-16) pentru a exprima iubirea sa de Salvator.

Cei patru evangheliști - simboluri religioase creștine

„În jurul tronului, erau patru ființe pline cu ochi în față și în spate. Ființa cea dintâi era asemenea unui leu; a doua ființă, asemenea unui vițel; a treia ființă avea o față ca de om, iar a patra ființă era asemenea unui vultur care zboară” (Ap 4,7).

 

Tradiția asociază fiecăruia dintre cei patru evangheliști câte un simbol. Astfel, sfântul evanghelist Matei este zugrăvit împreună cu un om sau înger, sfântul evanghelist Marcu este zugrăvit împreună cu un leu, sfântul evanghelist Luca este zugrăvit împreună cu un vițel, iar sfântul evanghelist Ioan cu un vultur.

 

Sfântul Matei cu îngerul (sau cu omul) –

Rembrandt van Rijn

 

Omul a fost ales ca simbol al sfântului evanghelist Matei, deoarece acesta își începe evanghelia cu înșiruirea oamenilor din genealogia după trup a lui Isus Cristos; om – simbolul rațiunii și al libertații morale.

Sfântul Marcu - de Frans Hals (1582–1666).

 

Leul a fost ales ca simbol al sfântului evanghelist Marcu, deoarece acesta ne vorbește la începutul evangheliei despre sfântul Ioan Botezătorul, ca fiind „glasul celui care strigă în pustiu” (Mc 1,3), care amintește de răgetul leului.

 

Vițelul este simbolul jertfirii; conform iconografiei tradiționale, evanghelistului Luca este asociat cu un taur. Avem de a face cu un simbol sacrifical care pune accent în mod deosebit pe dimensiunea jertfei lui Cristos, pe umanitatea sa; explorează cel mai mult pe Fiului Omului; vițelul a fost ales ca simbol al sfântului evanghelist Luca, deoarece acesta este singurul evanghelist care vorbește despre „vițelul cel îngrășat” care, potrivit parabolei întoarcerii fiului risipitor, este sacrificat la ospăț (Lc  15,23).



Sfântul Ioan și simbolul său, vulturul -
Le Dominiquin

 

Vulturul a fost ales ca simbol al sfântului evanghelist Ioan, deoarece acesta se înalță asemenea vulturului, în descrierea Logos-ului divin și felul în care pune în valoare iubirea divină, afirmând că Dumnezeu este iubire; vultur [acvila] este simbolul înalțimii, a perspicacității și a rapiditații lui Ioan.

 

 

Bibliografie:

sursa:

http://www.crestinul.ro/simbreligiose.htm;

http://www.ducu.de/rel15.htm.

 

Omul este cel care se roagă...

În rugăciune...

Omul e un animal care se roagă la ceva.

Caută un model ideal.
Şi uneori nimereşte, alteori, nu.
Cei care au descoperit modelul ideal
şi succesiunea fenomenului din el sunt creştinii.
Creştinismul nu poate fi identificat
cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist.
Creştinismul este pur şi simplu.

Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm.

Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul.
Noi suntem creştini fără să vrem.
Şi când suntem atei suntem creştini:
că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.
Creştinismul nu e ideologie,
că atunci se aseamănă cu marxismul.

Religia e expresia unui mister trăit,

ori ideologia e ceva construit.
A fi creşti înseamnă a coborî

Absolutul la nivel cotidian.

Numai sfinţii sunt creştini absoluţi.
Altminteri, creştinismul, gândit real,
e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.

Suveran faţă de natură,

supus divinităţii,
nemuritor şi liber
prin depăşirea extramundană a condiţiei sale
– acesta este omul creştin.


(Cugetări memorabile – de Petre Tutea; Licenţă Biblioteca Electronică; Versiunea I, 1999;
Copyright © Radu Iliescu – Biblioteca Electronică).

Declarație a rabinilor ortodocși cu privire la creștinism (Ierusalim, 3 Decembrie 2015)

Rabinii hasidici ortodocși poartă caftane lungi şi negre şi pălării cu borurile largi, bărbaţi cu bărbi şi perciuni răsuciţi după urechi.
Doi mari rabini Teitelbaum din New York în vizită la Cimitirul evreiesc din Sighet [5 iulie 2015]. (sigheteanul.ro.).

 

Ierusalim, 3 Decembrie 2015

Pentru a face voia Tatălui nostru din ceruri: spre un parteneriat între evrei și creștini

După aproape două milenii de ostilitate reciprocă și înstrăinare, noi, rabini ortodocși, care conducem comunități, instituții și seminarii în Israel, Statele Unite ale Americii și Europa, recunoaștem oportunitatea istorică ce ne stă înainte. Căutăm să facem voia Tatălui nostru din ceruri acceptând mâna oferită nouă de surorile și frații noștri creștini. Evreii și creștinii trebuie să lucreze împreună ca parteneri pentru a răspunde provocărilor morale ale epocii noastre:

1. Shoah s-a încheiat acum 70 de ani. A fost punctul culminant al secularei lipse de respect față de evrei, al oprimării și respingerii lor, precum și al dușmăniei dintre evrei și creștini care a decurs de aici. Privind retrospectiv, este clar faptul că neputința de a depăși acest dispreț și de a ne angaja într-un dialog constructiv pentru binele omenirii a slăbit rezistența față de forțele rele ale antisemitismului, care au cufundat lumea în crimă și genocid.
2. Recunoaștem că, de la Conciliul Vatican II, învățăturile oficiale ale Bisericii Catolice s-au schimbat fundamental și irevocabil. Promulgarea documentului Nostra Aetate acum 50 de ani a demarat procesul de reconciliere între comunitățile noastre. Nostra Aetate și documentele bisericești oficiale pe care le-a inspirat ulterior resping fără echivoc orice formă de antisemitism, afirmă legământul etern dintre Dumnezeu¹ și poporul evreu, resping acuzația de „deicid” și subliniază relația unică dintre creștini și evrei, pe care Papa Ioan Paul al II-lea i-a numit „frații noștri mai mari”, iar Papa Benedict al XVI-lea i-a considerat „părinții noștri în credință”. Pe această bază, catolicii și alte oficialități creștine au început un dialog onest cu evreii, care s-a dezvoltat în ultimele cinci decenii. Noi apreciem afirmația Bisericii legată de unicitatea locului lui Israel în istoria sacră și despre răscumpărarea lumii la eshaton. Astăzi, evreii au simțit dragoste sinceră și respect din partea multor creștini, exprimate în multe inițiative de dialog, întâlniri și conferințe în toată lumea.
3. Așa cum au făcut Maimonides și Yehuda Halevi², noi recunoaștem că creștinismul nu este o eroare sau un accident, ci un rezultat al voii divine și un dar pentru popoare. Prin separarea între Iudaism și Creștinism Dumnezeu a vrut o separare între parteneri cu diferențe teologice semnificative, însă nu o separare între dușmani. Rabbi Jacob Emden a scris că „Iisus a adus lumii un dublu bine: El a întărit Tora lui Moise într-un mod maiestuos... și nici unul din înțelepții noștri nu a vorbit mai explicit despre imuabilitatea Torei. Pe de altă parte, El a făcut popoarele să renunțe la idolatrie și le-a obligat să țină cele șapte porunci ale lui Noe, ca să nu se comporte ca fiarele câmpului, și le-a insuflat ferm trăsături morale... Creștinii sunt comunități care lucrează de dragul cerului, care sunt menite să reziste, intenția lor este și ea de dragul cerului, iar ei nu vor rămâne fără răsplată.”³ Rabi Samson Raphael Hirsch ne-a învățat că „creștinii au acceptat Biblia Ebraică a Vechiului Testament ca pe o carte a revelației divine. Ei mărturisesc credința în Dumnezeul cerului și al pământului așa cum este proclamată în Biblie și recunosc suveranitatea providenței divine.”⁴ Acum când Biserica Catolică a recunoscut Legământul veșnic dintre Dumnezeu și Israel, noi, evreii, putem recunoaște validitatea continuă și constructivă a Creștinismului ca partener în răscumpărarea lumii, fără vreo teamă că această deschidere va fi exploatată în scopuri misionare. Așa cum s-a afirmat de către rabinatul Comisiei bilaterale a Israelului în dialog cu Sfântul Scaun, sub conducerea Rabinului Shear Yashuv Cohen, „Noi nu mai suntem dușmani, ci parteneri siguri în articularea valorilor morale esențiale pentru supraviețuirea și bunăstarea omenirii.”⁵ Nici unii nici alții nu putem împlini voia lui Dumnezeu în această lume de unii singuri.
4. Atât evreii cât și creștinii au în comun misiunea dată prin Legământ de a desăvârși lumea sub suveranitatea Atotputernicului, așa încât toată omenirea să cheme numele Lui și toate urâciunile să fie îndepărtate de pe pământ. Noi înțelegem ezitarea de a afirma acest adevăr, prezentă de amândouă părțile, și facem apel la comunitățile noastre să depășească aceste temeri pentru a putea stabili o relație de încredere și respect. Rabi Hirsch a învățat, de asemenea, că Talmudul îi situează pe creștini, „în ce privește îndatoririle interumane, pe exact același nivel cu evreii. Căci ei au dreptul să se bucure de tot ce li se datorează, nu doar în termeni de dreptate, ci și de o activă iubire frățească umană.” În trecut raporturile dintre creștini și evrei erau înțelese adesea prin relația de adversitate dintre Esau și Iacob. Cu privire la aceasta, Rabi Naftali Zvi Berliner (Netziv) înțelesese deja la sfârșitul sec. al XIX-lea că evreii și creștinii sunt destinați de Dumnezeu să fie parteneri într-o relație de iubire: „În viitor, când copiii lui Esau vor fi îndemnați de un spirit pur să-i recunoască pe fiii lui Israel și virtuțile lor, atunci și noi vom fi îndemnați să recunoaștem că Esau este fratele nostru.”⁶
5. Noi, evreii și creștinii, avem mai mult în comun decât ceea ce ne desparte: monoteismul etic al lui Avraam; relația cu Unicul Creator al cerului și al pământului, care ne iubește și are grijă de noi toți; Sfintele Scripturi iudaice; credința într-o tradiție normativă; valorile vieții, familiei, integrității pline de compasiune, dreptății, libertății inalienabile, dragostei universale și păcii la care trebuie să ajungă în cele din urmă lumea. Rabi Moses Rivkis (Be’er Hagoleh) confirmă aceasta atunci când scrie că „Înțelepții s-au referit numai la idolatrii din zilele lor, care nu credeau în crearea lumii, în Exod, în faptele minunate ale lui Dumnezeu și în Legea divină. Dimpotrivă, oamenii în mijlocul cărora suntem răspândiți cred în toate aceste elemente esențiale ale religiei.”⁷
6. Parteneriatul nostru nu diminuează în niciun fel diferențele existente între cele două comunități și religii. Noi credem că Dumnezeu se folosește de mulți mesageri pentru a-și dezvălui adevărul și în același timp afirmăm obligațiile etice fundamentale pe care toți oamenii le au înaintea lui Dumnezeu și pe care Iudaismul le-a susținut întotdeauna prin legământul noahitic universal.
7. Imitându-l pe Dumnezeu, evreii și creștinii trebuie să ofere modele de slujire, de dragoste necondiționată și de sfințenie. Noi toți suntem creați după Chipul Sfânt al lui Dumnezeu, iar evreii și creștinii vor rămâne dăruiți Legământului, jucând laolaltă un rol activ în răscumpărarea lumii.

Semnatarii inițiali, în ordine alfabetică (lista semnatarilor este deschisă, pentru versiunea actualizata vedeti www.cjcuc.com):

Rabbi Jehoshua Ahrens (Germany)

Rabbi Marc Angel (United States)
Rabbi Isak Asiel (Chief Rabbi of Serbia)
Rabbi David Bigman (Israel)
Rabbi David Bollag (Switzerland)
Rabbi David Brodman (Israel)
Rabbi Natan Lopez Cardozo (Israel)
Rav Yehudah Gilad (Israel)
Rabbi Alon Goshen-Gottstein (Israel)
Rabbi Irving Greenberg (United States)
Rabbi Marc Raphael Guedj (Switzerland)
Rabbi Eugene Korn (Israel)
Rabbi Daniel Landes (Israel)
Rabbi Steven Langnas (Germany)
Rabbi Benjamin Lau (Israel)
Rabbi Simon Livson (Chief Rabbi of Finland)
Rabbi Asher Lopatin (United States)
Rabbi Shlomo Riskin (Israel)
Rabbi David Rosen (Israel)
Rabbi Naftali Rothenberg (Israel)
Rabbi Hanan Schlesinger (Israel)
Rabbi Shmuel Sirat (France)
Rabbi Daniel Sperber (Israel)
Rabbi Jeremiah Wohlberg (United States)
Rabbi Alan Yuter (Israel)

Semnături adăugate:

Rabbi Herzl Hefter (Israel)

Rabbi David Jaffe (USA)
Rabbi David Kalb (USA)
Rabbi Shaya Kilimnick (USA)
Rabbi Yehoshua Looks (Israel)
Rabbi Ariel Mayse (USA)
Rabbi David Rose (UK)
Rabbi Zvi Solomons (UK)
Rabbi Yair Silverman (Israel)
Rabbi Daniel Raphael Silverstein (USA)
Rabbi Lawrence Zierler (USA)

Notă:

1 Grafia Dumnezeu caută să echivaleze grafia G-d din documentul original englez, care manifestă reticența Iudaismului de a rosti numele divine.

2 Mishneh Torah, Laws of Kings 11,4 (ediția necenzurată); Kuzari, secțiunea 4:22.

3 Seder Olam Rabbah 35-37; Sefer ha-Shimush 15-17.

4 Principles of Education, “Talmudic Judaism and Society”, 225-227.

5 A patra întâlnire a Commission of the Chief Rabbinate of Israel and the Holy See’s Commission for Religious Relations with Jewry, Grottaferrata, Italy (19 October 2004). 

6 Comentariu la Geneză 33,4.

7 Glosă la Shulhan Arukh, Hoshen Mishpat, Section 425:5.

Traducere de Alexandru Ioniță

Centrul de Cercetare Ecumenică Sibiu
Universitatea Lucian Blaga din Sibiu
alexandru.ionita@ulbsibiu.ro

„Exultă numele lui Cristos” - Noaptea de Crăciun în Egipt (copții sunt locuitorii creștini ai Egiptului)

 

„Exultă numele lui Cristos”

 

Translation of song:

 Chorus:

„Exalt the name of Christ,

lift His name up with your songs,
call the heroes, His heroes,
to walk ahead of you with the cross”;

 

Say He is risen and death has no power,
and there is no forgiveness except through His blood;
and the Light of the Gospel is greater;
Say he conquered darkness and its power;
He brightened our days;
and the light of day is greater;
Say He conquered His enemies;
we conquered by witnessing to Him and by His blood;
and our inheritance with Him is greater;
live the joy of heaven,

as Satan dons the clothes of grief;

and our praises are greater.

Gândul zilei [creștin]

Soren Kierkegaard (1813-1855)

„Creștinatatea s-a lepădat,

fără să-și fi dat ea singură seama,

de creștinism.

Trebuie din cauza aceasta

să se întâmple ceva pentru a se încerca

readucerea creștinătații la creștinism”.

(Soren Kierkegaard, Școala creștinismului)

 

Soren Kierkegaard făcând o analiză

a culturii europene a secolului al 19-lea:

ca un filozof existenţial

şi ca un creştin al zilelor sale,

Kierkegaard a avut o atitudine oarecum negativă

faţă de civilizaţia epocii sale.

El a spus:

 

„Nu mă plâng că vremurile sunt rele,

ci mai degrabă că ele sunt lipsite de valoare”.

 

 

Gândul zilei [creștin]

 

„Creștinătatea s-a lepădat,

fără să-și fi dat ea singură seama, de creștinism.

Trebuie din cauza aceasta să se întâmple ceva

pentru a se încerca readucerea creștinătății la creștinism.

(Sorenn Kierkegaard, Școala creștinismului).

Sonia – un model de penitență (Dostoievski F. M., Crimă și pedeapsă)

 

Imagini de P. Boklevskii, D. Șmarinov.
(sursa: https://fiindimagine.wordpress.com/tag/razumikhin/).

Sonia, personajul secundar din romanul Crimă şi pedeapsă, reprezintă femeia cu o trăsătură rar întâlnită până atunci în literatură, femeia cu spirit de sacrificiu. Sonia se anulează aproape ca om, se jertfeşte ca fiinţă pentru a-şi ajuta familia să iasă din mizerie. Ajunge să se prostitueze pentru ca fraţii ei mai mici să aibă hrană în fiecare zi pe masă. E plină de generozitate, se dăruieşte pe sine, mută munţii din loc pentru binele aproapelui.

 

Sonia este femeia păcătoasă, pe care o întâlnim şi în Sfânta Scriptura, femeia care ajunge să verse lacrimi de pocăinţă şi să-şi îndrepte viaţa, precum Maria Magdalena sau Maria Egipteanca. Conştient de păcatele ei, Raskolnikov o consideră, totuşi, superioară lui, de aceea într-o zi se apleacă şi-i sărută piciorul, căci ea înţelegea perfect starea-i infamantă şi penibilă în care trăia. Dispreţul celor din jur, deşi o tortura, nu-i schimbase întru nimic sufletul pur. Lui Raskolnikov îi era limpede că Sonia, prin caracterul ei şi cu educaţia religioasă (în camera ei pe scrin se afla Noul Testament, din care îi citea lui Raskolnikov pasajul despre învierea lui Lazăr), în pofida împrejurărilor, nu se putea complace la infinit în acea situaţie. Perdiţia nu-i afectase decât trupul, nicio picătură de depravare nu-i alunecase în inimă.

 

Spre deosebire de Raskolnikov, care credea ca ucisese un parazit, şi nu se simţea deloc vinovat de fapta săvârşită, Sonia are mereu în faţă conştiinţa că greşeşte, că păcătuieşte în faţa lui Dumnezeu, dar şi nădejdea iertării şi a mântuirii. Ea îl îndeamnă pe Raskolnikov să se predea, zicându-i că suferinţa e un lucru mare şi sfânt, că mereu în suferinţă respiră o idee.

Înainte de a se preda, Raskolnikov vine să ia de la Sonia crucea din lemn de chiparos, pe care şi-o atârnă de gât, semn că s-a decis să-şi poate crucea. Deşi Raskolnikov o respinge, Sonia îl urmează de departe pe acesta pe drumul spre poliţie, apoi se mută în Siberia unde fusese trimis pentru ispăşirea pedepsei, ca oarecând mironosiţele femei pe drumul Golgotei.

Sonia rămâne un mister pentru Raskolnikov, care nu pricepe cum, în Siberia fiind, ea reuşise să fie îndrăgită de toţi deţinuţii, care o cunoşteau foarte bine, la fel şi soţiile şi ibovnicele care o vizitau. Când o vedeau deţinuţii îşi scoteau căciulile, o salutau: „Măicuţă Sofia Semionovna, măicuţa noastră scumpă şi dragă!”. Ea devine model de viaţă şi trăire pentru acei oameni izolaţi, cărora le zâmbea cu blândeţe, ajutându-i, dându-le sfaturi şi leacuri când erau bolnavi.

De ce mister? Pentru că însuşi Dostoievski nu vedea omul decât în mişcare, în contradicţii mistuitoare, în devenire: „Omul este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei, şi chiar dacă am să-mi dedic toată viaţa acestui ţel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba: eu mă concentrez asupra acestui mister pentru că vreau să fiu om”.

 

Ultima scenă a romanului, cea a întâlnirii dintre Raskolnikov şi Sonia, reprezintă scena în care eroul este salvat, ca şi Faust de către Margareta, prin dragoste. Dragostea îi regenerează pe amândoi, căci inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viaţă pentru inima celuilalt.

 

(Emilia Neacşu, „Dostoievski şi crezul creştin”; sursa:
http://www.studiiinterdisciplinare.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=74%3Adostoievski-i-crezul-cretin&catid=34%3Aforum&Itemid=73&lang=ro).

Crimă și pedeapsă (de F. M. Dostoievski) – PDF

 

https://isichi.files.wordpress.com/2014/09/crima-si-pedeapsa-de-f-m-dostoievski.pdf

Gândul zilei [creștin]

„Cristos ne-a lăsat pe pământ

pentru a fi făclii care luminează,

drojdie în aluat, îngeri între oameni,

adulţi între copii,

oameni spirituali în mijlocul

oamenilor carnali,

pentru a-i cuceri, pentru a fi seminţe

şi a aduce mult rod.

Nu ar mai fi păgâni dacă ne-am comporta

ca adevăraţi creştini”

(Sfântul Ioan Gură de Aur).