Duminica a II-a după Crăciun: Acea Lumină este prezentul nostru (omilie)

 

Evanghelia: In 1,1-18 (forma scurtă In 1,1-5.9-14) - ¹ La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. ² Acesta era la început la Dumnezeu. ³ Toate au luat ființă prin el și fără el nu a luat ființă nimic din ceea ce există. ⁴ În el era viața și viața era lumina oamenilor, ⁵ iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. ⁶ A fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. ⁷ Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toți să creadă prin el. ⁸ Nu era el lumina, ci [a venit] să dea mărturie despre lumină. ⁹ [Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. ¹⁰ Era în lume și lumea a luat ființă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. ¹¹ A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. ¹² Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, ¹³ care nu din sânge, nici din voința trupului, nici din voința bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. ¹⁴ Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr. ¹⁵ Ioan a dat mărturie despre el și a strigat, zicând: „Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a fost înaintea mea pentru că era mai înainte de mine”. ¹⁶ Căci noi toți am primit din plinătatea lui har după har. ¹⁷ Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul și adevărul au fost prin Isus Cristos. ¹⁸ Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.

Omilie

 

 

În duminica a II-a după Crăciun apostolul Paul ne introduce motivul speranței noastre: „El să vă lumineze ochii inimii voastre, ca să puteţi înţelege speranţa pe care o dă chemarea sa” (Ef 1,18). Speranța despre care sfântul Paul vorbește nu se identifică cu speranța lumii de astăzi, dar se transformă profund, reînnoind-o.


Prima noutate este de a o fundamenta nu pe previziunile oamenilor (aproape întotdeauna foarte nesigure), dar pe promisiunea lui Dumnezeu în care te încrezi total. A doua noutate este de a spera ceea ce Dumnezeu ne-a promis, adică triumful iubirii și a adevărului său, nu triumful celui care știe multe lucruri. Dumnezeu nu susține speranțele noastre inutile sau iluzorii.

 

 

Dar venim la prologul lui Ioan. Plină de speranță este o afirmație care la prima vedere s-ar părea contrariul: „Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o” (In 1,5). Se observă înainte de toate timpurile verbului. Pentru lumină se revine în prezent („luminează”), pentru respingerea întunericului la timpul trecut („nu a cuprins-o”). Lumina strălucește mereu, aparține de natura sa să lumineze. Aceasta este semnificația prezentului. Pentru întuneric, în schimb, verbul este la trecut, pentru a spune că se tratează un fapt istoric, nu de o necesitate. Un fapt care putea să fie sau nu putea să fie, pentru că depinde de om și de libertatea sa. Acest lucru însemnând că nimeni nu poate pune capăt luminii care vine de la Cristos. Ea strălucește mereu, pretutindeni. Întunericul poate s-o refuze, dar nu să o stingă. Verbul grec pe care Ioan îl folosește are două semnificații: a nu accepta, dar și a împiedica o acțiune. Drama este profundă, dar spațiul speranței este mereu deschis.


În prolog este și o altă afirmație care, încă mai adânc, constituie fundamentul speranței creștine: „Și Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14).  Trup este omul în fragilitatea sa și slăbiciunea sa. Pentru a înțelege forța acestei afirmații a lui Ioan ajunge să o confruntăm cu o afirmaţie de a profetului Isaia (41,6-8):  „Orice făptură este ca iarba […]. Iarba se usucă, floarea se ofilește […], dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna”. Pentru profet între Cuvântul lui Dumnezeu și fragilitatea omului este un „dar”, care indică toată distanța dintre inconsistența omului și soliditatea lui Dumnezeu. În prologul lui Ioan, în schimb, „dar” este dispărut. Soliditatea Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut trup, ceea ce rămâne stabil e luat din vremelnicie. În drumul fiecărui om și a întregii umanității s-a inserat o prezență care salvează de la zădărnicie și de la nestatornicie. (don Bruno Maggioni [02.01.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=3606).

Sper și în tine

Speranța - by J. F. Brickey

 

– În tine e orice speranță, dragă fiule,

pe strada înserării.
Când vederea și inima vor obosi,
îmi vei aduce vreodată o floare?

– Și eu mă sprijin de tine, tatăl meu,

la răscrucea eșecului și fugii,
în oboseală și în deziluzie:
îți cer ajutor în orice situație.

– Contez pe prezența mamei mele

în părăsire și în neînțelegere,

în chinurile cumplite ale ofensei:

ea mă va susține în orice acțiune.

– Sper și în tine, fratele meu:

te accept cum ești,

în speranța care ucide în tine

orice umbră a greșelii

și face să crească mereu

ceea ce este perfect.

– Gingășia ta, dragă surioară,

o voi accepta fără nici o aroganță

și fără lovituri de masculinism violent,
rod al frustrărilor și egoismului.

(Angelo de Simone, Sperare, San Paolo Edizioni 1984; trad. pr. Isidor Chinez).

Ce ne ajunge



Sursa: http://confessionsofsomeoneanonymous.tumblr.com/image/71937573539

Ajunge această capacitate

de tandrețe
consumată într-o tăcere intimă.

Ajunge această modestă dorință

de a descoperi
și gentilețea față de tot ce există.

Ajunge foamea și setea de viață,
terenă și cerească,

în ciuda înserării.

Ajunge mica licărire

indescifrabilă
căreia îi dăm numele de speranță.

1 ianuarie – Sf. Maria – Născătoare de Dumnezeu

 

 

Născătoare de Dumnezeu by GloriaDei

Evanghelia - Luca (2,16-21): În timpul acela, păstorii s-au dus în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif împreună cu copilul, care era culcat în iesle. După ce l-au văzut, au vestit cuvântul ce li se spusese despre acest copil. Toţi câţi îi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte şi se gândea la ele în inima ei. Păstorii s-au întors slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese. Când a sosit ziua a opta, ziua tăierii împrejur, i-au pus copilului numele Isus, nume pe care i-l dăduse îngerul înainte de a fi fost zămislit

 

 

1. Cheia de lectură. Motivul care i-a determinat pe Iosif şi Maria să se ducă la Betleem a fost recensământul impus de împăratul roman (Lc 2,1-7). Periodic, autorităţile romane decretau aceste recensăminte în diferite regiuni ale imensului imperiu. Era vorba despre înregistrarea populaţiei şi de a şti câte persoane trebuiau să plătească impozitele. Cei bogaţi plăteau impozite pe teren şi pe bunurile pe care le posedau. Cei săraci plăteau pentru numărul de copii pe care îi aveau. Adesea impozitul total depăşea 50% din venitul pe persoană.

 

În evanghelia lui Luca observăm o diferenţă semnificativă între naşterea lui Isus şi naşterea lui Ioan Botezătorul. Ioan se naşte în casă, pe pământul său, în mijlocul rudelor şi vecinilor şi este primit de toţi (Lc 1,57-58). Isus se naşte necunoscut, în afara ambientului familiei şi a vecinilor, în afara locului său. „Nu era loc pentru ei la han”. A trebuit să fie pus într-o iesle (Lc 2,7).

 

Să încercăm să vedem textul evangheliei de astăzi în contextul vizitei păstorilor, şi să fim atenţi la surprizele şi contrastele care apar în acest text.

31 decembrie - Sărbătoarea timpului (omilie)

Salvator Mundi
[Isus Cristos, Salvatorul Lumii]
de Francesco de Mura

Evanghelia - Ioan 1,1-18: ¹ La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. ² Acesta era la început la Dumnezeu. ³ Toate lucrurile au fost create prin el şi nimic din ce a fost creat nu a fost creat fără el. ⁴ În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. ⁵ Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o. ⁶ A fost un om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan. ⁷ El a venit ca martor, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. ⁸ Nu era el lumina, ci el a venit ca să dea mărturie despre lumină. ⁹ Cuvântul era adevărata lumină care luminează pe tot omul care vine în lume. ¹⁰ El era în lume, şi lumea a fost creată prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. ¹¹ A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit. ¹² Dar tuturor celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu, ¹³ copii născuţi nu din sânge, nici din dorinţă trupească, nici din voinţă omenească, dar născuţi din Dumnezeu. ¹⁴ Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, şi noi am văzut slava lui, slava unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. ¹⁵ Ioan a dat mărturie despre el, atunci când a strigat: "Iată-l pe acela despre care am spus: «Cel care vine după mine este mai presus decât mine pentru că el era mai înainte de a fi eu»". ¹⁶ Noi toţi am primit din plinătatea lui har peste har. ¹⁷ Căci prin Moise ni s-a dat Legea, iar harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos. ¹⁸ Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar unicul său Fiu, care este spre sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut.

 

Omilie

 

 

Ultima zi din an. Liturgia ne salută cu însăşi cuvintele primei lecturi din apostolul Ioan. Ceasul din urmă este dramatic, pentru că este timpul lui Anticrist, adică a opunerii directe faţă de Domnul. Anticristul îi seamănă lui Cristos dar invers: „au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri”. Evanghelia ne mângâie reluând vestirea Cuvântului lui Dumnezeu care vine să locuiască între oameni.

 

Evanghelia face să răsune în ultima zi a anului marele imn al lui Ioan, care proclamă Cuvântul lui Dumnezeu creator al lucrurilor şi al timpului, venit să locuiască între oameni. „O clipă de timp, dar timpul a fost făcut din acel moment”, ne aminteşte marele poet Eliot. Timpul nu este gol, nu se consumă în nesemnificaţia zilelor care nu conţin nimic şi nu poartă nicăieri, dar trăieşte în plinătatea prezenţei Domnului. Viaţa nu dobândeşte semnificaţie de la construcţiile noastre, dar de la noutatea cortului prezenţei lui Dumnezeu fixat între casele noastre.

 

Recunoaşterea acestei prezenţe nu este plină de pace. Cu venirea Cuvântului lui Dumnezeu este descoperită drama timpului. Timpul trebuie să fie răscumpărat: nu numai de golul său, dar de răul care îl locuieşte. Atunci când omul se ridică deasupra lui Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu şi avansează pretenţia de a se construi singur, ca şi cum el ar fi Dumnezeu, atunci înlocuieşte propria sa imagine cu aceea a Fiului lui Dumnezeu venit în trup: această prezumpție este masca lui Cristos; acesta este Anticristul.

 

Timpul aşadar suferă lupta pentru recunoaşterea şi afirmarea lui Cristos: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit”. Acesta este nucleul şi esenţa credinţei creştine. Destinul omului şi fericirea sa se joacă în primirea sau în refuzarea lui Cristos, venit în trup omenesc. De fapt, numai din plinătatea Fiului lui Dumnezeu întrupat, omul primeşte har peste har, şi îi este oferit adevărul fiinţei sale. Devenind moştenitori şi familiari ai lui Isus realizăm viaţa noastră şi înaintăm în împlinirea vocaţiei noastre. Zilele, săptămânile, lunile, anii, ne sunt daţi pentru ca gloria lui Cristos să se arate şi să crească în lume, iar ochii oricărui om, recunoscându-l pe Domnul, să vadă mântuirea sa.

 

Vino, Doamne Isuse. În ceasul cel din urmă, în fiecare ceas, în fiecare zi. Vino să mântuieşti timpul nostru, timpul lumii, umplându-l cu prezenţa ta. Te Deum laudamus, pentru tot ce ne-ai oferit.

 

În sărbătoarea ultimei zile să nu lipsească mulţumirea noastră faţă de Domnul pentru darul prezenţei sale în timpul vieţii noastre, pentru că El a venit să locuiască în mijlocul nostru. Aceasta este sărbătoarea timpului, aceasta este sărbătoarea noastră! (don Angelo Busetto [31.12.2007]; trad. pr. Isidor Chinez).

Nu importă dacă...

Sfânta Familie (1717-1719) - de Jean-Antoine Watteau

 

Nu importă dacă ne lipsesc banii:

– Avem o comoară în ceruri.

Nu importă dacă suntem bolnavi:

– Vom fi vindecați.

Nu importă dacă există în lume violență:

– Se va face dreptate.

Nu importă dacă nu avem de lucru:

– Vom merge în via Tatălui.

Nu importă dacă suntem trădați:

– Vom găsi mângâiere.

Nu importă că suntem străini:

– Vom merge în casa Domnului.

Nu importă că nu avem fii:
– Îi putem iubi pe ai celorlalți.

Nu importă dacă pământul se cutremură:
– Stânca noastră este Domnul.

Nu importă dacă există războaie:

– Noi luptăm pentru pace.

Nu importă dacă trupul moare:

– Sufletul trăiește.

(Angelo de Simone, Sperare, San Paolo Edizioni 1984;

trad. pr. Isidor Chinez).

Christmas around the world (2005) - de Andre Rieu