II Timpul Pascal (C): Frica transformată în bucurie (omilie)

Evanghelia - Ioan 20,19-31: ¹⁹ Era după moartea lui Isus, în seara primei zile a săptămânii. De frica iudeilor, ucenicii încuiaseră uşile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: "Pacea să fie cu voi!" ²⁰ După aceste cuvinte le-a arătat mâinile şi coasta. Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. ²¹ Isus le-a zis din nou: "Pacea să fie cu voi! După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit şi eu pe voi!" ²² Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: "Primiţi pe Duhul Sfânt; ²³ cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute". ²⁴ Unul dintre cei doisprezece, Toma, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Isus. ²⁵ I-au zis ceilalţi ucenici: "L-am văzut pe Domnul!" Dar el le-a declarat: "Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, dacă nu voi pune degetul în locul cuielor şi nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede". ²⁶ Opt zile mai târziu, ucenicii lui erau iarăşi în casă şi Toma era împreună cu ei. A venit Isus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi a zis: "Pacea să fie cu voi!" ²⁷ Apoi i-a zis lui Toma: "Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, dar credincios". ²⁸ Toma i-a zis: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" ²⁹ I-a zis Isus: "Pentru că m-ai văzut, Toma, de aceea crezi; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!" ³⁰ Isus a mai făcut înaintea ucenicilor săi şi multe alte minuni care nu sunt scrise în cartea aceasta; ³¹ iar acestea s-au scris ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi prin credinţa voastră să aveţi viaţă în numele lui.


Omilia


Relatarea lui Ioan (20,19-29) despre apariţia lui Isus înviat ucenicilor este plină de note interesante. Ne oprim la trei: victoria asupra fricii, pacea şi bucuria.

 

Evanghelistul notează că uşile locului unde se aflau ucenicii erau „încuiate de frica iudeilor”. Frica este un sentiment pe care cititorul celei de a patra evanghelii îl cunoaşte bine. Există o frică a mulţimii care nu îndrăzneşte să vorbească în public despre Isus (7,13), frica părinţilor orbului vindecat care se tem de reacţia autorităţilor (9,22), frica unor oameni de vază care nu au curajul să se declare de partea lui Isus de teamă că vor fi daţi afară din sinagogă (12,42). În mod obişnuit frica provine din exterior, dar dacă pătrunde în inima omului aceasta se datorează faptului că acolo găseşte un punct de sprijin. Nu foloseşte la nimic să încui uşile. Frica intră în adâncul inimii dacă eşti şantajabil, dacă ai ceva mai important decât Isus. Iar acest ceva poate fi viaţa, chiar dacă, cel mai adesea, ne este frică pentru mult mai puţin. Dar acum, când Isus a înviat, nu mai există motiv pentru nici o teamă. Chiar şi moartea este învinsă.

„Pace vouă” spune Domnul. Este vorba despre o pace pe care Isus le-a promis-o deja ucenicilor în discursurile de rămas bun: „Vă dau pacea, vă dau pacea mea. Nu cum o dă lumea” (14,27). Pacea despre care vorbeşte Isus este diferită de pacea lumii. Diferită, pentru că este darul lui Dumnezeu. Diferită, pentru că merge la rădăcină, acolo unde omul decide alegerea minciunii sau a adevărului. Diferită, pentru că este o pace care ştie să plătească preţul adevărului. Diferită, pentru că nu promite să elimine Crucea – nici în viaţa creştinului, nici în istoria lumii – dar dă siguranţa victoriei sale.

Ucenicii „s-au bucurat văzându-l pe Domnul”. Şi bucuria este un dar pe care l-a promis deja Isus (15,11). Este vorba totdeauna despre o bucurie care îşi înfige rădăcinile în iubire („rămâneţi în iubirea mea”). Ca şi pacea, şi bucuria nu stă în absenţa crucii, dar în înţelegerea că Răstignitul a înviat. Credinţa ne dă posibilitatea de a citi altfel Crucea şi drama omului: nu este o durere sterilă, ci durerea care conduce la viaţă.

Pacea şi bucuria sunt în acelaşi timp darurile Celui Înviat şi trăsăturile pentru a-l recunoaşte. Dar trebuie să învingem ataşamentul de noi înşine. Numai astfel nu vom mai fi şantajabili, pentru că vom fi eliberaţi de orice teamă. Pacea şi bucuria înfloresc în libertate şi în dăruirea de sine, două condiţii fără de care devine imposibilă orice experienţă a prezenţei Celui Înviat. (Sursa: mons. Bruno Maggioni [2007]; trad. pr. Isidor Chinez; http://www.qumran2.net).

Adio Crucifix.ppt

http://isichi.wordpress.com/2013/04/05/adio-crucifix-ppt/

Beatificarea mons. Vladimir Ghika (interviu cu Emanuel Cosmovici)

Mons. Vladimir Ghika

Miercuri, 27 martie, Papa Francisc a aprobat decretul privind martiriul slujitorului lui Dumnezeu, Monseniorul Vladimir Ghika, preot diecezan. Cu alte cuvinte, nu peste multă vreme, Monseniorul Ghika va fi beatificat. Anunțul a străbătut cu viteză internetul și fost preluat de presa românească. Însă, mai multe detalii nu au fost oferite. Care este diferența dintre beatificare și sanctificare? De ce a fost luată această decizie? Care este procesul prin care se ajunge la o asemenea hotărâre? Care este însemnătatea profilului spiritual al Monseniorului Vladimir Ghika pentru Bierica Romano-Catolică?

La toate aceste întrebări ne-a răspuns Emanuel Cosmovici, membru al echipei postulaturii Vladimir Ghika, cercetător și editor al volumului Fratelui meu din exil, Epoca stalinista in România in scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, Editura Galaxia Gutenberg, 2008, și al volumului Monseniorul, Amintiri și documente din viața Monseniorului Ghika în România, Editura Galaxia Gutenberg, 2011.

Andrei Găitănaru: Care este anvergura figurii sale în cadrul istoriei Bisericii Romano-Catolice?
 

Emanuel Cosmovici

Emanuel Cosmovici: În România există două dieceze romano catolice, la București și la Iași, precum și 4 dieceze în Transilvania pentru minoritățile maghiară și germană. În dieceza de București, Vladimir Ghika a găsit în anul 1902 o preponderență a minorităților. Biserica era considerată „nemțească”. În Moldova existau, în schimb, puternice comunități catolice, care proveneau parțial din primii creștini ai primelor veacuri.

Monseniorul Ghika a militat pentru inculturarea catolicismului în România. Avea un prestigiu imens între preoții din dieceză, dar și între toți catolicii din țară. A fost un deschizător de drumuri în privința acțiunilor de caritate pentru aproapele în suferință. Pentru el, prezența lui Dumnezeu era o realitatea de care trebuie să fim conștienți în orice clipă.

Sfântul Isidor, episcop şi învăţător al Bisericii

Sfântul Isidor de Sevilla

 

Ultimul dintre părinţii latini, sfântul Isidor de Sevilla (560-636) recapitulează în sine toată moştenirea realizărilor doctrinare şi culturale, pe care epoca Sfinţilor Părinţi ai Bisericii a transmis-o secolelor viitoare. Scriitor enciclopedic, Isidor a fost foarte citit în evul mediu, mai ales pentru Etimologiile sale, un util "rezumat" al ştiinţei antice, ale cărei principale rezultate le-a condensat mai mult prin zel decât prin spirit critic. Acest popularizator foarte dotat al ştiinţei antice, care a exercitat asupra întregii culturi medievale o influenţă considerabilă, era mai ales un episcop plin de zel, preocupat de desăvârşirea culturală şi morală a clerului spaniol.

Din acest motiv, a înfiinţat un colegiu bisericesc, prototip al viitoarelor seminarii, dedicând mult timp din laborioasa sa zi de muncă instruirii candidaţilor la preoţie. Sfinţenia era la ea acasă în nobila familie, originară din Cartagina, din care s-a născut pe la anul 560 Isidor: trei fraţi au fost episcopi şi sfinţi, Leandru, Fulgenţiu şi Isidor; iar o soră, Florentina, a fost călugăriţă şi sfântă. Leandru, fratele mai mare, a fost tutore şi învăţător al lui Isidor, rămas orfan la vârstă tânără.

Viitorul învăţător al Bisericii, autor al unei imense mulţimi de cărţi, care tratează despre tot ce se ştie din punct de vedere uman, de la agronomie la medicină, de la teologie la economia casnică, a fost mai întâi un student nepăsător şi puţin dispus să stea aplecat asupra cărţilor de şcoală. Asemenea atâtor colegi chiulea de la şcoală şi vagabonda pe la ţară. Într-o zi s-a apropiat de o fântână pentru a bea apă şi a remarcat urmele profunde săpate de funia fragilă pe piatra dură a colacului fântânii. A înţeles atunci că şi perseverenţa şi voinţa omului pot învinge cele mai grele obstacole ale vieţii.

S-a întors cu o iubire reînnoită la cărţile sale şi a progresat atât de mult în ceea ce priveşte studiul, încât a meritat reputaţia de cel mai înţelept om al timpului său. Fiind cleric la Sevilla, Isidor i-a urmat fratelui Leandru la conducerea episcopală a importantei dieceze. Ca şi fratele său, a fost episcopul cel mai popular şi mai prestigios din epoca sa, prezidând şi importantul Conciliu al IV-lea din Toledo (633). Formându-se prin citirea sfântului Augustin şi a sfântului Grigore cel Mare, deşi fără a avea vigoarea unui Boeţiu sau simţul organizatoric al unui Cassiodor, Isidor împarte cu ei gloria de a fi fost maestrul Europei medievale şi primul organizator al culturii creştine. O frumoasă legendă povesteşte că în prima lună de viaţă un roi de albine a năvălit asupra leagănului său, a depus pe buzele micului Isidor un pic de miere, ca prevestire a dulcei şi substanţioasei învăţături, care va izvorî într-o zi de pe acele buze. Înţelepciunea, niciodată separată de o profundă umilinţă şi caritate, i-au meritat titlul de doctor egregius ("învăţător strălucit") şi aureola de sfânt. (Sursa: Sgarbossa M., Giovannini  L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; http://www.ercis.ro/).

Odă vieţii, în interpretarea violonistei Chiara Corbella

 

Chiara Corbella

 

„Domnul pune adevărul în fiecare dintre noi; nu există posibilitatea înţelegerii greşite” (Chiara Corbella).

 

N-ar putea exista un moment mai potrivit decât acesta pentru a o aminti pe Chiara Corbella, tânăra mamă de doar 28 de ani care a ales să coboare din trenul vieţii vara trecută, pe 13 iunie, pentru ca Francesco, copilaşul ei, să poată trăi. Ce moment ar putea fi mai potrivit pentru a o aminti decât primăvara, mirabilul anotimp al trezirii la viaţă a naturii, în aşteptarea sărbătorii Învierii Celui care S-a sacrificat pe Cruce pentru ca noi să avem viaţă.

 

Chiara, o tânără violonistă italiană, era în luna a cincea de sarcină, în aşteptarea celui de-al treilea copilaş, când a descoperit că are o tumoare malignă, ce îi va provoca în scurt timp pierderea vederii la ochiul drept.

 

Vestea a venit peste ea asemenea năpastelor lui Iov, după ce îşi îngropase deja doi copilaşi, născuţi cu grave malformaţii.

 

Chimioterapia i-ar fi putut salva viaţa, dar ar fi pus-o cu siguranţă în pericol pe cea a pruncului. Primii doi copilaşi, întâi Maria şi apoi David, i-au murit imediat după naştere, din cauza unor malformaţii grave. Dar alegerea Chiarei de a nu se supune chimioterapiei nu a fost dictată de teama de a fi încă o dată supravieţuitoarea propriului fiu. Decizia fermă, luată împreună cu soţul ei Enrico Petrillo, avea înţelesul creştin pe care monseniorul Vladimir Ghika l-a exprimat într-un mod atât de memorabil: „Părinţii sunt cei care trebuie să se sacrifice pentru copii, şi nu invers”.

In memoria Papei Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920 - 2 aprilie 2005)

 

 

Nume	Karol Józef Wojtyła
Început de pontificat	16 octombrie 1978
Final de pontificat	2 aprilie 2005
Predecesor	Ioan Paul I
Succesor	Benedict al XVI-lea
Născut	18 mai 1920
Decedat	2 aprilie 2005 (84 ani)

 

 

Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea (născut Karol Józef Wojtyła, (* 18 mai 1920, Wadowice, Polonia – † 2 aprilie 2005, Vatican) a fost papă al Bisericii Catolice – episcop al Romei – și suveran al Vaticanului ales în 16 octombrie 1978.

 

A fost botezat Karol Józef Wojtyła. A fost primul papă de altă origine decât cea italiană de la Papa Adrian al VI-lea, adică din 1522. Mama sa a fost o catolică credincioasă și a ținut ca fiul ei să se nască aproape de o biserică pentru ca primele sunete auzite de fiul ei să fie „cântări aduse Domnului”. Pe când Karol încă era foarte mic, mama lui obișnuia să le spună cunoscuților „Veți vedea că fiul meu Karol va deveni o persoană importantă”.

 

Pontificatul său de 26 ani (octombrie 1978 – aprilie 2005) este considerat al treilea ca lungime din istoria Bisericii Catolice, în urma Sfântului Petru (estimat între 34 și 37 ani) și a lui Pius al IX-lea (31 ani).

 

Pe 13 mai 1981, pe când se pregătea să îi salute pe credincioșii adunați în Piața Sfântului Petru, a fost victima unui atentat dus la capăt de Mehmet Ali Ağca, care a tras cu pistolul din apropiere. Acel glonț aproape l-a costat viața pe papă, care avea să afirme despre atentat: „o mână a tras cu glonțul, alta i-a modificat traiectoria”, făcând referire la Fecioara Maria, pe care papa Ioan Paul al II-lea o venera în mod deosebit. În timpul vizitei sale din 1983 papa l-a iertat în mod public pe agresor. În 1984, înainte de vizita sa în Venezuela, poliția politică din acea țară a descoperit și contracarat un complot de asasinare a papei, pus la cale de o grupare extremistă. Pe 6 ianuarie 1995 poliția filipineză a reușit să oprească „Operația Bojinka”, care urmărea același scop.

 

Starea de sănătate a papei s-a agravat în primele luni ale anului 2005, când a trebuit să fie spitalizat în spitalul Gemelli din Roma din cauza unei dificultăți respiratorii. Deși i s-a realizat o traheotomie în martie, între 31 martie și 1 aprilie a suferit o septicemie din cauza unei infecții a căilor urinare. A murit pe 2 aprilie 2005 și Joseph Ratzinger (Benedict al XVI-lea) a fost declarat succesorul său. (Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Ioan_Paul_al_II-lea).



Papa Francisc în recuregere
la mormântul lui Ioan Paul II

 



Marți din Octava Paștelui (omilia)

 

 

Evaghelia  - Ioan 20,11-18: În acel timp, ¹¹ Maria stătea lângă mormânt şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat şi s-a uitat în mormânt. ¹² Atunci a văzut doi îngeri, îmbrăcaţi în alb, şezând în locul unde fusese pus trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare. ¹³ "Femeie, au întrebat-o ei, de ce plângi?" Ea le-a răspuns: "Fiindcă l-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus". ¹⁴ Spunând aceasta, s-a întors şi l-a văzut pe Isus, stând acolo în picioare, dar nu ştia că este Isus. ¹⁵ "Femeie, a întrebat-o Isus, de ce plângi? Pe cine cauţi?" Ea, crezând că este grădinarul, i-a zis: "Domnule, dacă l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus şi mă voi duce să-l iau". ¹⁶ Isus i-a spus: "Marie!" Ea l-a recunoscut şi i-a spus în evreieşte: "Rabbuni!" - adică "Învăţătorule!" ¹⁷ Isus i-a zis: "Nu mă atinge, căci nu m-am urcat încă la Tatăl meu, dar mergi la fraţii mei şi spune-le că mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru". ¹⁸ Maria Magdalena a mers şi le-a spus ucenicilor: "L-am văzut pe Domnul şi mi-a spus aceste lucruri!"

 

 

Omilia

 

„Fericiţi cei care-l plâng pe cel Răstignit: ei vor fi mângâiaţi” (cf. Mt 5,5). Fericiţi cei „mişcaţi până în adâncul inimii” (lectura I-a), ei vor fi mântuiţi.

 

În Săptămâna luminată liturgia cuvântului adună principalele mărturii despre Înviere şi le oferă meditaţiei credincioşilor pentru a fi întăriţi în credinţă. Astăzi ne este oferită relatarea despre Magdalena „Maria din Magdala din care (Isus) scosese şapte demoni” (Mc 16,9), care iese în evidenţă în grupul femeilor pioase prin iubirea arzătoare şi insistenţa ei în căutarea Domnului. După ce a alergat prima să-i dea de ştire lui Petru despre mormântul gol, s-a întors la mormânt şi în timp ce Petru şi Ioan, după ce au constatat că mormântul era gol şi acum se întorceau la ai lor, ea rămâne „lângă mormânt, afară, în plâns” (In 20,11).

 

„Maria stătea lângă mormânt şi plângea”, ne spune evanghelistul Ioan în fragmentul de astăzi. Nu-şi găseşte liniştea: vrea să afle cu orice preţ acel trup binecuvântat. „În timp ce plângea, s-a aplecat şi s-a uitat în mormânt”. Poate totuşi este acolo. Poate nu l-a luat nimeni. Ar fi fost atât de mulţumită să fie acolo, ca să poată să-l îmbălsămeze! Dar nu mai era acolo. A văzut doi îngeri, îmbrăcaţi în alb, şezând în locul unde fusese pus trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare. Îi vorbesc. Parcă sunt nedumeriţi de faptul că femeia plânge: „Femeie, de ce plângi?” au întrebat-o ei. „Pentru că l-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus”. De cum a văzut, dis de dimineaţă piatra dată la o parte de pe mormânt, acesta a fost primul gând care i-a apărut. Nici nu s-a dus să verifice până acum. Era convinsă că a fost furat. De fapt aceasta i-a spus şi lui Petru, făcându-l să alerge şi el la mormânt. Şi convingerea ei rămâne. Dar e atât de confuză... Nici vederea îngerilor nu o încălzeşte cu nimic, nici nu o înspăimântă.

Regina coeli (Bucură-te, Regina cerului) (01.04.2013)

 

 

 

Regina coeli, laetare, alleluia:
Quia quem meruisti portare, alleluia.
Resurrexit sicut dixit, alleluia.
Ora pro nobis Deum, alleluia.

V. Gaude et laetare, Virgo Maria, Alleluia,

R. Quia surrexit Dominus vere, alleluia.

Oremus: Deus qui per resurrectionem Filii tui, Domini nostri Iesu Christi, mundum laetificare dignatus es: praesta, quaesumus, ut per eius Genetricem Virginem Mariam, perpetuae capiamus gaudia vitae. Per eundem Christum Dominum nostrum.

R. Amen.

Bucură-te, Regina cerului (Regina coeli)

              (în timpul pascal)

 

- Bucură-te, Regina cerului, aleluia;
- Căci acela pe care ai fost vrednică să-l porţi, aleluia;
- A înviat precum a zis, aleluia;
- Roagă-te pentru noi lui Dumnezeu, aleluia;

 

- Bucură-te şi te-nveseleşte, Fecioară Marie, aleluia;
- Căci Domnul a înviat cu adevărat, aleluia.

 

Să ne rugăm: Dumnezeule, care ai binevoit să bucuri lumea prin învierea Fiului tău, Domnul nostru Isus Cristos, fă-ne, te rugăm, ca prin Născătoarea lui, Fecioara Maria, să dobândim bucuria vieţii veşnice. Prin acelaşi Cristos Domnul nostru. Amin.



Actualitatea Crestină - aprilie 2013

http://isichi.files.wordpress.com/2013/04/actualitatea-crestina-aprilie-2013.pdf

Luni din Octava Paștelui (omilia)

Matei 28,8-15: În acel timp, după ce au auzit cuvintele îngerului, ⁸ femeile, au părăsit mormântul în grabă, cuprinse de teamă şi bucurie mare şi au alergat să dea de ştire ucenicilor lui. ⁹ Dar iată că Isus le-a ieşit în întâmpinare şi le-a zis: "Bucuraţi-vă!" Ele s-au apropiat, i-au cuprins picioarele şi i s-au închinat. ¹⁰ Atunci Isus le-a zis: "Nu vă temeţi. Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei, ca să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea". ¹¹ În timp ce mergeau ele, câţiva dintre soldaţii puşi de pază la mormânt au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor tot ce se petrecuse. ¹² Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii şi, ţinând sfat, au dat soldaţilor o sumă foarte mare de bani, zicându-le: ¹³ "Să spuneţi aşa: «Ucenicii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam». ¹⁴ Şi dacă va ajunge această veste la urechile guvernatorului ne luăm noi obligaţia să-l îmbunăm şi să vă scăpăm de orice neplăceri". ¹⁵ Soldaţii au luat banii şi au făcut cum li s-a spus; şi aceasta s-a răspândit şi a rămas la evrei până în ziua de astăzi.

 

Omilia

Femeile (Maria Magdalena şi cealaltă Marie), „părăsind mormântul în grabă” împlinesc porunca primită de la înger. Evanghelistul ne spune că erau cuprinse şi de teamă şi de bucurie mare. La teamă se adaugă o mare bucurie care învinge în cele din urmă teama. Această bucurie mare caracterizează sentimentul pascal.

 

Dumnezeu străluceşte: înfăţişarea îngerului era ca fulgerul, iar haina lui era albă ca zăpada (Mt 28,4). Atunci când a coborât din cer, a venit şi a rostogolit piatra şi s-a aşezat pe ea (Mt 28,2), chiar paznicii s-au cutremurat de frică şi au rămas ca morţi (Mt 28,4). Prezenţa lui Dumnezeu provoacă frică sau aduce bucurie (Mt 28,8): depinde de inima omului, de modul lui de a sta în relaţie cu Domnul...

 

Femeile au primit mesajul îngerului care le-a spus: ”Voi nu vă temeți! Știu că-l căutați pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniți și vedeți locul unde a zăcut. Mergeți în grabă și spuneți discipolilor lui: A înviat și, iată, merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veți vedea” (Mt 28, 5-7).

 

Aţi remarcat: încă nu l-au întâlnit pe Domnul. Au primit doar o veste de la un trimis al lui Dumnezeu. Învierea Domnului se primeşte în primul rând ca veste. Dumnezeul îl descoperă pe Fiul său mort şi înviat, nu omul. Omul nu poate decât să primească vestea cea bună. Ele au primit-o şi acum pleacă „în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare”; „au alergat...„ (femei care aleargă!...) să le dea de ştire ucenicilor.

 

Este primul pas, prima reacţie în faţa învierii. A primi revelaţia care vine de sus, a lăsa să te copleşească... Revelaţia te trimite în misiune: ele trebuie să transmită un cuvânt de viaţă care deja pe ele le umple de bucurie. Ele au dat un admirabil exemplu de fidelitate, de dăruire şi de iubire faţă de Cristos în timpul vieţii lui publice ca şi în timpul pătimirii sale; acum sunt răsplătite de Isus cu un gest deosebit de atenţie şi de predilecţie. Căci „Isus le-a venit în întâmpinare” şi se lasă copleşit, da, exact: de sentimentul lor. Matei ne spune că Cel Înviat le-a lăsat să se apropie de el, le-a lăsat să-i cuprindă picioarele şi să i se închine. „I s-au închinat” este primul gest de adoraţie faţă de Isus. Până acum oamenii mai făceau o plecăciune... acum ne spune evanghelistul, aceste femei „i s-au închinat”. Este gestul pe care evreul îl face numai înaintea lui Dumnezeu. Cel Înviat este recunoscut de aceste femei pioase Dumnezeu.

 

Dar viaţa de credinţă nu se opreşte aici, la închinăciune. Viaţa creştinului continuă dincolo de actul liturgic sau de închinăciune... „Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în pace!” Urmează misiunea, urmează praful drumului, confruntarea cu cei care nu cred, convingerea grea a adevărului... „Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea şi acolo mă vor vedea!”

 

Sunt trimise de Cel Înviat: mergeţi şi vestiţi că s-a născut Cristos... mergeţi şi vestiţi că Cristos a înviat... mergeţi şi spuneţi altora că şi ei îl vor vedea... dar este nevoie de un drum pe care îl au de făcut... „să meargă în Galileea”... de ce?... e un drum... şi după acest drum „mă vor vedea!”

 

Interesant: şi soldaţii („unii din gardă” ne spune evanghelistul) fac un drum de vestire (au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor despre toate cele întâmplate). Dar vestirea lor nu este mărturie. E buletin de ştiri. Şi ce poate face un „telejurnal”? Provoacă reunirea unui consiliu al celor puternici, deblochează nişte fonduri... pentru rezolvarea situaţiei. Care este ameninţarea? „A înviat”... Se dărâmă totul... Dar nu-i nimic, noi suntem mai puternici... banul nostru lucrează... ai bani ai de toate... „Ce nu face omul pentru bani?!” spunea mai deunăzi unul dintre dumneavoastră care a blocat apa... Banul rezolvă toate problemele noastre. Moartea lui Isus a fost evaluată în bani (i-au dat 30 de arginţi...), la fel şi învierea... se evaluează în bani... „au dat mulţi bani soldaţilor” pentru a manipula ştirea... „Să spuneţi: ucenicii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam...” Şi soldaţii poartă mai departe această ştire, care nu este mărturie,... „Luând banii, au făcut aşa cum au fost instruiţi”.


Ce contează adevărul? Ce e adevărul? întreba Pilat. Adevărul este avantajul... adevărul este banul... spun ei. Ce contează altceva... Ce nu face omul pentru bani! (Isidor Chinez, Predici).

Mesajul IPS Ioan Robu cu ocazia sărbătorilor pascale 2013

Victimae paschali laudes (gregorian)

 

 

Victimae Paschali laudes
immolent Christiani.

Agnus redemit oves:

Christus innocens Patri

Reconciliavit peccatores.

Mors et vita duello

conflixere mirando:

dux vitae mortuus,

regnat vivus.

Dic nobis Maria,

Quid vidisti in via?

Sepulcrum Christi viventis,

et gloriam vidi resurgentis:

Angelicos testes,

sudarium et vestes.

Surrexit Christus spes mea:

praecedet suos in Galilaeam.

Scimus Christum surrexisse

a mortuis vere:

Tu nobis, victor Rex miserere.

Amen. Alleluia.