Luni din Octava Paștelui (omilia)

Matei 28,8-15: În acel timp, după ce au auzit cuvintele îngerului, ⁸ femeile, au părăsit mormântul în grabă, cuprinse de teamă şi bucurie mare şi au alergat să dea de ştire ucenicilor lui. ⁹ Dar iată că Isus le-a ieşit în întâmpinare şi le-a zis: "Bucuraţi-vă!" Ele s-au apropiat, i-au cuprins picioarele şi i s-au închinat. ¹⁰ Atunci Isus le-a zis: "Nu vă temeţi. Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei, ca să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea". ¹¹ În timp ce mergeau ele, câţiva dintre soldaţii puşi de pază la mormânt au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor tot ce se petrecuse. ¹² Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii şi, ţinând sfat, au dat soldaţilor o sumă foarte mare de bani, zicându-le: ¹³ "Să spuneţi aşa: «Ucenicii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam». ¹⁴ Şi dacă va ajunge această veste la urechile guvernatorului ne luăm noi obligaţia să-l îmbunăm şi să vă scăpăm de orice neplăceri". ¹⁵ Soldaţii au luat banii şi au făcut cum li s-a spus; şi aceasta s-a răspândit şi a rămas la evrei până în ziua de astăzi.

 

Omilia

Femeile (Maria Magdalena şi cealaltă Marie), „părăsind mormântul în grabă” împlinesc porunca primită de la înger. Evanghelistul ne spune că erau cuprinse şi de teamă şi de bucurie mare. La teamă se adaugă o mare bucurie care învinge în cele din urmă teama. Această bucurie mare caracterizează sentimentul pascal.

 

Dumnezeu străluceşte: înfăţişarea îngerului era ca fulgerul, iar haina lui era albă ca zăpada (Mt 28,4). Atunci când a coborât din cer, a venit şi a rostogolit piatra şi s-a aşezat pe ea (Mt 28,2), chiar paznicii s-au cutremurat de frică şi au rămas ca morţi (Mt 28,4). Prezenţa lui Dumnezeu provoacă frică sau aduce bucurie (Mt 28,8): depinde de inima omului, de modul lui de a sta în relaţie cu Domnul...

 

Femeile au primit mesajul îngerului care le-a spus: ”Voi nu vă temeți! Știu că-l căutați pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniți și vedeți locul unde a zăcut. Mergeți în grabă și spuneți discipolilor lui: A înviat și, iată, merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veți vedea” (Mt 28, 5-7).

 

Aţi remarcat: încă nu l-au întâlnit pe Domnul. Au primit doar o veste de la un trimis al lui Dumnezeu. Învierea Domnului se primeşte în primul rând ca veste. Dumnezeul îl descoperă pe Fiul său mort şi înviat, nu omul. Omul nu poate decât să primească vestea cea bună. Ele au primit-o şi acum pleacă „în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare”; „au alergat...„ (femei care aleargă!...) să le dea de ştire ucenicilor.

 

Este primul pas, prima reacţie în faţa învierii. A primi revelaţia care vine de sus, a lăsa să te copleşească... Revelaţia te trimite în misiune: ele trebuie să transmită un cuvânt de viaţă care deja pe ele le umple de bucurie. Ele au dat un admirabil exemplu de fidelitate, de dăruire şi de iubire faţă de Cristos în timpul vieţii lui publice ca şi în timpul pătimirii sale; acum sunt răsplătite de Isus cu un gest deosebit de atenţie şi de predilecţie. Căci „Isus le-a venit în întâmpinare” şi se lasă copleşit, da, exact: de sentimentul lor. Matei ne spune că Cel Înviat le-a lăsat să se apropie de el, le-a lăsat să-i cuprindă picioarele şi să i se închine. „I s-au închinat” este primul gest de adoraţie faţă de Isus. Până acum oamenii mai făceau o plecăciune... acum ne spune evanghelistul, aceste femei „i s-au închinat”. Este gestul pe care evreul îl face numai înaintea lui Dumnezeu. Cel Înviat este recunoscut de aceste femei pioase Dumnezeu.

 

Dar viaţa de credinţă nu se opreşte aici, la închinăciune. Viaţa creştinului continuă dincolo de actul liturgic sau de închinăciune... „Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în pace!” Urmează misiunea, urmează praful drumului, confruntarea cu cei care nu cred, convingerea grea a adevărului... „Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea şi acolo mă vor vedea!”

 

Sunt trimise de Cel Înviat: mergeţi şi vestiţi că s-a născut Cristos... mergeţi şi vestiţi că Cristos a înviat... mergeţi şi spuneţi altora că şi ei îl vor vedea... dar este nevoie de un drum pe care îl au de făcut... „să meargă în Galileea”... de ce?... e un drum... şi după acest drum „mă vor vedea!”

 

Interesant: şi soldaţii („unii din gardă” ne spune evanghelistul) fac un drum de vestire (au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor despre toate cele întâmplate). Dar vestirea lor nu este mărturie. E buletin de ştiri. Şi ce poate face un „telejurnal”? Provoacă reunirea unui consiliu al celor puternici, deblochează nişte fonduri... pentru rezolvarea situaţiei. Care este ameninţarea? „A înviat”... Se dărâmă totul... Dar nu-i nimic, noi suntem mai puternici... banul nostru lucrează... ai bani ai de toate... „Ce nu face omul pentru bani?!” spunea mai deunăzi unul dintre dumneavoastră care a blocat apa... Banul rezolvă toate problemele noastre. Moartea lui Isus a fost evaluată în bani (i-au dat 30 de arginţi...), la fel şi învierea... se evaluează în bani... „au dat mulţi bani soldaţilor” pentru a manipula ştirea... „Să spuneţi: ucenicii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam...” Şi soldaţii poartă mai departe această ştire, care nu este mărturie,... „Luând banii, au făcut aşa cum au fost instruiţi”.


Ce contează adevărul? Ce e adevărul? întreba Pilat. Adevărul este avantajul... adevărul este banul... spun ei. Ce contează altceva... Ce nu face omul pentru bani! (Isidor Chinez, Predici).