† Duminica a 19-a de peste an (C): „Fiţi pregătiţi...” [7 august 2016]



„Fiți gata...”

Evanghelia Luca 12,32-48: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia! Vindeţi ceea ce aveţi şi daţi de pomană; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoţul nu se apropie, nici molia nu o distruge! Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Să fie coapsele voastre încinse şi luminile aprinse, iar voi fiţi asemenea oamenilor care-şi aşteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă de îndată ce vine şi bate la uşă! Fericiţi acei servitori pe care stăpânul, când va veni, îi găseşte veghind! Adevăr vă spun, se va încinge, îi va aşeza la masă şi, venind, îi va servi. Fie că va veni la miezul nopţii, fie că va veni spre dimineaţă şi-i va găsi astfel, fericiţi vor fi ei! Să ştiţi aceasta: dacă stăpânul casei ar şti ora la care vine hoţul, nu ar lăsa să i se spargă casa. Fiţi şi voi pregătiţi pentru că Fiul Omului va veni la ora la care nu vă gândiţi!” Atunci Petru a zis: „Doamne, pentru noi spui parabola aceasta sau pentru toţi?” Domnul i-a spus: „Cine este administratorul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl stabileşte peste servitorii săi ca să le dea porţia de hrană la timpul potrivit? Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său, când va veni, îl va găsi făcând astfel! Adevărat vă spun că îl va stabili peste toate bunurile sale. Dar dacă acel servitor spune în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vină» şi începe să-i lovească pe servitori şi servitoare, să mănânce, să bea şi să se îmbete, stăpânul servitorului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi la ora pe care nu o ştie, îl va pedepsi aspru şi îi va face parte printre cei necredincioşi. Acel slujitor care cunoaşte voinţa stăpânului său, dar nu a pregătit şi nu a făcut după voinţa lui, va primi multe lovituri; cel care nu a cunoscut, dar a făcut lucruri care merită lovituri, va primi puţine; cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredinţat mult, i se va cere şi mai mult”.

Omilie

 

În luna august, lecturi biblice ne invitată să medităm despre aşteptarea venirii Domnului. Nu trebuie să uităm că el este întotdeauna fidel promisiunilor sale. Această veste bună, o vom găsi în întreaga Biblie. Trebuie să fie pentru fiecare dintre noi izvor de speranţă şi bucurie.

 

Pentru a înţelege prima lectură, trebuie amintit că pe vremuri  evrei erau sclavi în Egipt. Dumnezeu i-a făcut „să treacă” spre o ţara de libertate. Paştele este tocmai această trecere de la moarte la viaţă. Pe de o parte, avem soarta evreilor: ei sunt liberi, părăsesc ţara în care au fost sclavi. Față de ei, este situaţia dramatică de egipteni şi a lui faraon: violenţa s-a reîntors împotriva lor; puterea asupritoare i-a târât spre moarte. Făcând alegerea de violenţă şi opresiune, ei înşişi și-au provocat moartea. Toate dictaturile termina astfel.

 

Vestea cea bună e revelația că Dumnezeu este eliberator. De acum înainte, poporul său va fi în noaptea pascală întors spre lumină. Textul Cărţii Înţelepciunii a fost scris mult mai târziu pentru credincioşi tentați de îndoială. Amintindu-le de minunile pe care Dumnezeu le-a făcut în cele mai vechi timpuri, vrea să le reînvie speranţa. Credincioşii nu trebuie să piardă din vedere scopul vieții lor. În cele din urmă bucuria va prevala asupra fricii. Viaţa va învinge moartea.

 

Scrisoare către Evrei din lectura a doua se prezintă exact ca un elogiu al credinţei patriarhilor. Acești strămoşii sunt un exemplu pentru credincioşi. „Credinţa este garanţia realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd”. Toate marile personaje a lui Israel au fost purtate de această credinţă. Ei erau „duși înainte pentru un viitor necunoscut”. Cu Cristos, noi suntem călătorii în căutarea unei patrii. El însuşi ne spune că el este „calea, adevărul şi viaţa”. Nimeni nu va veni la Tatăl fără a trece prin el. Această este vestea bună care ar trebui să reînvie credinţa credincioşilor confruntați cu îndoială, indiferenţa şi persecuţie.

 

În Evanghelia din această duminică, Isus ne recomandă de a rămâne  la „ora lui Dumnezeu”. El insistă foarte mult pe trei atitudini absolut esenţiale: vegherea, a fi gata şi a servi. Sunt trei verbe bine-cunoscute care riscă să fie devalorizate. Pentru a înţelege această evanghelie, trebuie să cunoaștem situația de primii creştini. Sfântul Luca a scris Evanghelia sa după Paşte. El se adresează creştinilor confruntați cu dubiul. Aceștia din urmă au auzit că Domnul se va întoarce în gloria pentru a ne duce în Împărăţia sa. Dar timpul trece și nimic nu vine. Unii se întreabă dacă nu am fi înşelaţi.

 

Trebuie să reauzim răspunsul lui Isus. Mai presus de toate trebuie înţeles în contextul de azi. „Vegheați!” Da, trebuie să veghem la  cuvintele noastre, la ochii noştri, la gesturi noastre de toată ziua, la lecturile noastre, la timp nostru liber... Ştim pagubele cauzate de-un cuvânt răuvoitor, o privire acuzatoare sau indiferentă, un refuz de a strânge mâna sau strângerea de braț a unui bolnav în suferință grea. Vegherea este a celui care rezistă.

 

 „Fiți gata” ne spune încă Isus. A fi gata pentru a merge înainte, pentru a ieși din rutina şi din obiceiuri. Riscul este întotdeauna de a spune: „Totdeauna am făcut așa!” Avem nevoie să acceptăm ca Duhul Sfânt să iasă din confortul nostru și să ne conducă pe căile pe care nu le-am planificat noi. Papa Francisc ne invită să mergem spre „periferie”, spre cele ale şomajului, spre singurătate, spre acei bolnavi abandonaţi de familiile lor, spre migrați care au nimic şi care uneori locuiesc fără copiii lor.

 

A treia consemnare: „Rămâne-ți la dispoziție!” A servi este contrarul dominării. Să ne amintim de gestul lui Isus în seara zilei de Joia Sfântă: el s-a îngenuncheat înaintea ucenicilor săi pentru a le spăla picioarele. Întotdeauna a refuzat să răspundă celor care au vrut să-l facă rege după modul oamenilor. El ne-a învățat să luăm locul altora, fără să decidem a le lua locul. Este important pentru noi în familiile noastre, la locul de muncă, în asociaţii. Avem motive întemeiate să credem că știm mai bine ce este potrivit pentru alții. Slujitor fidel nu este unul care se impune, dar unul care se dă în lături pentru a permite altuia să crească.

 

Euharistia este într-adevăr momentul în care „Dumnezeu este acolo pentru a ne servi pe noi, pentru a ne face să stăm la masă”. Este ceasul când Fiul Omului este glorificat. Domne Isuse, tu ne promiți un viitor de bucurie şi lumină pe lângă tine. Păstrează-ne vigilenţi în speranţă, deschiși şi primitori pentru semnele de Duhul Sfânt. Atunci venirea ta, departe de a ne surprinde, va fi fericirea noastră pentru secole. Amin.

  (pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6172-homelie-du-19eme-dimanche-du-temps-ordinaire/).

Schimbarea la față a Domnului Isus Cristos [6 august]

 

Evanghelia Luca 9,28b-36: În acel timp, Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob şi s-a urcat pe munte, ca să se roage. Şi, în timp ce se ruga, înfăţişarea feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Şi, iată, doi bărbaţi vorbeau cu el: aceştia erau Moise şi Ilie, care, apărând în glorie, vorbeau despre plecarea lui, ce avea să se împlinească în Ierusalim. Iar Petru şi cei care erau cu el erau toropiţi de somn; când s-au trezit au văzut gloria lui şi pe cei doi bărbaţi care stăteau de vorbă cu el. Când aceştia s-au îndepărtat de el, Petru i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie!”, neştiind, de fapt, ce zice. Pe când spunea acestea, a apărut un nor şi i-a învăluit în umbră, iar ei s-au înspăimântat când au intrat în nor. Atunci a fost o voce din nor, spunând: „Acesta este Fiul meu cel ales; ascultaţi de el!” Îndată ce a încetat vocea, Isus se afla singur. Iar ei au tăcut şi nu au spus nimănui în zilele acelea ce au văzut.

Omilie

În fiecare an pe 6 august se celebrează Schimbarea la față a Domnului nostru Isus Cristos. E un mare mister; suntem invitați să-l contemplăm prin cei trei apostoli pe care i-a luat Isus pe munte.

 

Dar cu Petru asistăm la acest eveniment unic în viața lui Isus. Căci dacă ar exista cineva care a îndrăznit să se manifeste în această zi, acesta este Petru. Schimbarea la față a Domnului l-a marcat așa de tare încât după lungi perioade vorbește despre aceasta în lectura a doua. Asemenea lui Petru și celor doi discipoli, voi ați văzut ceea ce s-a întâmplat: „Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor de pe pământ nu le putea albi (Mc 9,3). Evenimentul schimbării la față a Domnului constă pentru Isus în a se manifesta în toată splendoarea și gloria sa divină.

 

Isus este omul care vrea să arate cât mai clar posibil că el este și Dumnezeu. Tot ceea ce este uman în el rămâne cu adevărat uman. Dar totul prinde un aspect și o aparență  care depășește în plenitudine tot ceea ce mintea omului ar putea concepe despre el.

 

Dar ceea ce este cel mai important este mesajul pe care Isus vrea să-l transmită. El vrea să arate oamenilor săi că Dumnezeu a pus la o parte pentru eternitate întreaga omenire regenerată prin misterul întrupării și răscumpărării sale pascale. Le-a apărut Ilie și Moise și au vorbit cu Isus. Tot ceea ce profeții au anunțat din partea lui Dumnezeu, tot ceea ce Moise a învățat poporul lui Dumnezeu este totul ales, totul este aici, împlinit de Isus.

 

Nu există nici o altă cale decât aceasta: trebuie să credem în profeți și a împlini ce ei spun. Trebuie observată legea lui Moise. Cu alte cuvinte, dacă vrem să merităm gloria cerului, trebuie să ascultăm de legea lui Dumnezeu și să urmărim Duhul Domnului care ne vorbește prin profeți. Petru i-a cuvântul: „Învățătorule, ce bine este să fim aici: să facem trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise și una pentru Ilie...” Într-adevăr Petru era fericit. El vrea să dureze mult timp. Pentru aceasta vrea să facă trei corturi. Vrea ca Isus, Moise și Ilie să poată să rămână acolo în fața lui, în strălucirea și splendoarea gloriei. Vrea să fie în fața lui pentru totdeauna. Să fie amintit mult timp.

 

„Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor a fost un glas: «Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!» Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur cu ei” (Mc 9,7-8). Evenimentul se va termina cu un cuvânt al Tatălui, un cuvânt care-l arată pe Fiul și invită să asculte de el. Pe lângă această viziune grandioasă, este vocea Tatălui. Dar discursul Tatălui va încheia această viziune. Schimbarea la față a lui Isus este doar un pas, o cale spre gloria cerului.

 

Creștinul trăiește deja în ceruri prin credință, speranță și caritate. Dar el rămâne pentru totdeauna pe pământ, în ascultarea fidelă a legii lui Dumnezeu și a inspirațiilor Duhului Domnului. În urma lui Petru, Iacob și Ioan, noi toții trebuie să ascultăm de Cristos, Maestrul nostru. El niciodată nu încetează să îndeplinească cuvântul său și iubirea sa.

 

„În timp ce coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu povestească nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă «a învia din morţi»” (Mc 9,9-10)

 

Astăzi, Isus a înviat. Misterul transfigurării poate fi proclamat pretutindeni și peste tot. Atunci nu ezitați de a-l face cunoscut. Cristos ne invită încontinuu să reia drumul spre Dumnezeu și să ne punem toată încrederea în el. El nu ne va scuti de nici o durere, nici de necazurile vieții. Prin toate aceste încercări, el ne va conduce până la muntele schimbării, însă la ceva și mai mare, până la gloria învierii.

 

Atunci da, să ne încredem în el, deși, după cum cei trei discipoli încă nu știau ce înseamnă „a învia din morți”.

 (pr. Jean Compazieu [1 august 2013]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/4032-4032/).

Dacă faci Satanei concesiunea de a „discuta” cu el, poți fi sigur că te bate

„De îndată ce faci Satanei concesiunea de a «discuta» cu el,

poţi fi sigur că te bate în dialectică şi te înduplecă”.

 

(Blaga L., Zări şi etape, Humanitas, București 2003, p. 16).

 

Faţa ta, Isuse

Christ - portrait by Joseph F. Brickey

 

Faţa ta Isuse soare fericit
mi-nsenină dulce sufletul zdrobit,
îmi alungă noaptea suferinţei grea
când faci să răsară Doamne faţa ta.

Faţa ta Isuse mângăie-ntărind
inima ce plânge, calea grea suind,
Tu în bucurie plânsu-i vei schimba
când o să răsară Doamne faţa ta.

Faţa ta Isuse când se va ivi
suferinţa-ntreagă ni se va sfârşi
inima de cântec ni se va umplea
când o să răsară Doamne faţa ta.

Faţa ta Isuse o slăvim răbdând,
către ea cu lacrimi inima ’nălţând,
şi-aşteptăm lumina care ne-o vei da
când o să răsară Doamne faţa ta.
 

Traian Dorz

2 august – Porțiuncula [ocazia „Iertării de la Assisi”]

„Porțiuncula”.

În după-amiaza zilei de 1 august până la miezul nopţii la 2 august, cu permisiunea Ordinarului (episcop), în duminica precedentă sau următoare (începând de la prânz sâmbătă până la miezul nopţii de duminică) se poate dobândi indulgenţa plenară o singură dată cu ocazia „Iertării de la Assisi”; se poate aplica și sufletelor din purgator.

 

Condițiile recerute:

 

1) Vizita în timpul prescris a unei catedrale sau unei biserici parohiale sau o alta care a avut indult [privilegiu acordat de papă, care conferă puteri excepționale] și recitând „Tatăl nostru” (pentru a reafirma demnitatea de fii ai lui Dumnezeu dobândită prin Botez) și „Crezul” (reînnoindu-se propria credință).

 

2) Să te spovedești pentru a intra în harul lui Dumnezeu (în opt zile precedente sau următoarele).

 

3) Participarea la Sfânta Liturghie și cu împărtășania euharistică.

 

4) O rugăciune după intenția sfântului părinte papa (cel puţin „Bucură-te Marie” sau o rugăciune la alegere), pentru a reafirma apartenența la Biserică, al cărui fundament și centrul vizibil de unitate este Pontiful Roman, Papa).

 

5) Dispoziția sufletului de a exclude orice afecțiune față de păcat, chiar cel venial (lesne iertătoare).

 

Ce este indulgența?

 

Păcatele nu doar distrug sau rănesc comuniunea cu Dumnezeu dar compromit și echilibrul interior al persoanei şi relaţiile sale cu creaturile. Pentru o reînnoire totală, este nevoie nu numai de pocăinţă şi iertarea păcatelor, dar și repararea dezordinii provocate. În acest obligație de purificare a penitentului nu este izolată. Este introdusă într-un mister de solidaritate prin care va beneficia de sfințenia lui Cristos şi a sfinţilor. Dumnezeu comunică harurile de alții meritate cu imensa valoare a existenţa lor, pentru a face mai rapid şi mai eficace repararea sa. Biserica întotdeauna a cerut credincioşilor să ofere rugăciuni, fapte bune şi suferinţele ca mijlocirea pentru cei păcătoşi şi pentru sufletele celor răposați. În primele secole creștine, episcopii reducând la penitenţi durata şi rigoarea pocăinței publice prin mijlocirea martorilor credinţei martirilor. Treptat crescut conștiința puterii de a lega și dezlega primite de la Domnul, incluzând facultatea de a elibera pe penitenţi chiar de rezidiurile lăsate de păcate iertate, aplicându-le meritele lui Cristos şi ale sfinţilor, în mod de a obține har unei fervente carități. Pastorii acordă acest beneficiu celor care au avut dispozițiile interioare şi au efectuat anumite acte prescrise. Această intervenţia în drumul penitențial este concesiune de indulgenţă.

 

Istorie

 

Acest moment deosebit, face amintirea unui fapt miraculos petrecut în anul 1216, când, într-o noapte, sfântul Francisc, aflat în rugăciune în biserica numită „Porziuncola”, a cerut în extaz mântuitorului ca „tuturor celor care, cu sufletul căit şi mărturisiţi fiind vor veni în această biserică, să li se dăruiască iertarea cea bogată şi ştergerea deplină a tuturor pedepselor”. Această indulgenţă plenară a fost recunoscută de către papa Honoriu al III-lea, în cinstea acestui har pe care sfântul Francisc l-a trăit şi l-a mijlocit pentru toţi credincioşii. În acest sens, sfântul din Assisi avea să exclame câteva zile mai târziu în faţa credincioşilor ce se adunaseră la Porțiuncula: „Fiii mei, doresc să vă trimit pe toţi în Paradis”.

 

Sfântul Alfons Maria de Liguori (1696-1787), episcop, învăţător al Bisericii

Sf. Afons Maria deLiguori

„În istoria Bisericii, el este napolitanul cu inteligenţa cea mai profundă, după anul 1500, aşa cum a fost Toma după anul 1000... El a pus pe buzele tuturor, chiar şi a analfabeţilor, cuvintele sfintei Tereza de Avila şi ale sfântului Ioan al Crucii. El a transmis oamenilor termenii cei mai înalţi în formulele cele mai simple, sentimentele cele mai extatice în limbajul obişnuit. A creat, în cei simpli, o inimă de sfinţi şi mari sfinţi” (Luca G., de, S. Alfonso il mio maestro, p. 131, cit. în: T. Rey-Mermet, Il santo del secolo dei lumi, Alfonso de Liguori, Città Nuova, Roma 1983, p. 825).

Alfons avea doar 13 ani şi Teresina doar 5, când părinţii lor le-au aranjat deja viitoarea lor căsătorie. Nu făceau aceasta cu sentimentul că ar interveni în libera alegere a fiilor, ci cu convingerea că astfel le prevedeau din timp un viitor fericit! Între timp, băiatul înainta în studii şi copila se pregătea în şcoala carmelitelor Preasfântului Sacrament.

Lucrurile au decurs însă într-un mod diferit, deoarece cei doi interesaţi, deşi se cunoşteau încă de mici - erau verişori şi cele două familii se vizitau -, aveau aspiraţii mult mai înalte decât cele ale părinţilor. Tereza, în deplin acord cu Alfons, a refuzat dreptul primului născut cu toate onorurile familiilor nobile şi, la 15 ani, s-a întors în mănăstire, unde era crescută după exemplul Terezei de Avila. Alfons îi va scrie viaţa şi va mărturisi prietenilor că, dacă micuţa sa logodnică a ales Iubirea cea mai mare, acest lucru i se datorează lui.

Într-un timp în care fiii cadeţi erau constrânşi să găsească în mănăstiri sau în cariera bisericească propria lor realizare, pentru a lăsa intact patrimoniul familiei pentru primii născuţi, Dumnezeu, uneori, nu făcea jocul oamenilor şi îi chema la sine tocmai pe primii născuţi.

Pentru Alfons, viitorul, în toate, era roz, din punct de vedere uman. Tatăl său, Iosif, era ofiţer superior al marinei militare şi mama sa, Ana Cavalieri, din familia marchizilor de Avenia, era o femeie profund religioasă şi bine instruită.

Copilul minune

La 27 septembrie 1696, Ana Caterina Cavalieri îl aducea la viaţă pe primul născut şi, după trei zile, conform cu obiceiul napolitan, s-a organizat o mare sărbătoare la palat. Alături de atâţia nobili a fost invitat şi iezuitul Francesco de Gerolimo, care se bucura de faimă de sfinţenie în întreg regatul şi era foarte cunoscut în familia Liguori, fiind capelanul galerelor regale. Omul lui Dumnezeu i-a felicitat pe părinţi, apoi s-a recules în rugăciune lângă copil, l-a binecuvântat, l-a luat în braţele sale şi, adresându-se mamei, i-a zis: „Acest fiu va trăi până la adânci bătrâneţe, nu va muri mai înainte de a avea 90 de ani, va fi episcop şi va face lucruri mari pentru Isus Cristos” (T. Rey-Mermet, Il santo del secolo dei lumi, Alfonso de Liguori, Città Nuova, Roma 1983, p. 54. Toate celelalte citate sunt luate din această operă).

Ave Maria - Gregorian chant (călugătițele benedictine)