Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr [2005]

Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr – conferință ținută de pr. Isidor Chinez [2005]

http://www.dialogteologic.ro/Portals/0/docs/DT1516_Isidor%20CHINEZ.pdf

(Dialog teologic VIII/15 [2005])

Toţi oamenii caută să afle adevărul. Însă, în spaţiul public, adevărul a ajuns o noţiune relativă şi poate fi interpretat după bunul plac al fiecăruia, fie spre avantajul unora, fie spre dezavantajul altora. Într-o lume în care, printre altele, se doreşte o etică fără adevăr, o metafizică fără fundamente, un creştinism fără Cristos, o sinceritate fără adevăr, o sfinţenie fără Dumnezeu, o politică fără principii, oamenii caută totuşi adevărul. Deşi mulţi oameni rătăcesc în nisipurile mişcătoare ale scepticismului mulţumindu-se cu adevăruri parţiale şi provizorii, sunt şi dintre aceia care, în dorinţa lor de a aprofunda în mod adecvat şi autentic adevărul, ajută societatea să fie deschisă pentru filozofie şi filozofare şi susţin Biserica în misiunea ei de a fi în serviciul adevărului. Revenirea la recta ratio, la raţionalitatea normală, dialogală, deschisă spre ceilalţi şi spre Altul este posibilă şi acest lucru au încercat să-l evidenţieze şi participanţii la Congresul Internaţional „Adevăr şi moralitate în spaţiul public”.

TENTAŢIA NEÎNTRERUPTĂ A MINCIUNII

ŞI FOAMEA OMULUI DE ADEVĂR

pr. drd. Isidor CHINEZ [2005]

1. „La început a fost…” adevărul

„Să nu minţi!” Acest absolut moral al legii naturale este exprimat în legea divină pozitivă prin „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”. Este, de fapt, porunca a opta din Decalog care, în formularea ei negativă, pune în evidenţă datoria omului (aici este inclus şi creştinul), de a fi în adevăr totdeauna, de a căuta adevărul, de a realiza raporturi autentice şi coerente cu Dumnezeu, cu semenul şi cu sine însuşi, căci atitudinea sa morală ori este totdeauna orientată spre bine, spre binele întreg, spre imparţialitatea absolută a unui raport de stabilit cu realitatea în termeni de adevăr, ori nu este deloc. Orice valoare morală îşi are fundamentul în adevăr, întrucât binele nu există decât ca manifestare şi splendoare a adevărului. În afara adevărului, omul rămâne în întuneric, trădat în una din exigenţele sale fundamentale, şi sfârşeşte prin a căuta eroarea şi minciuna, preferând răul. De aceea, problema adevărului şi a minciunii a fost considerată de mare importanţă în viaţa omului din toate timpurile. „În mintea noastră – scria Cicero – există o dorinţă intensă insaţiabilă după adevăr”[1]. Seneca o spune foarte clar: „Tot ce amăgeşte nu are temeinicie. Minciuna-i transparentă: dacă vei privi cu atenţie, vei vedea bine prin ea”[2]. Iar sfântul Augustin constata: „Quid fortius desiderat anima quam veritatem?”[3]

Omul tinde cu toate forţele sale spre adevărul, pe care nu poate să-l ignore, acesta fiind căutat şi posedat de intelect pentru hrana sa vitală: de aici foamea lui de continuă după adevăr. O dată atins, recunoscut, adevărul nu îl lasă indiferent – adică liber de a adera sau nu – dar îl provoacă să ia o atitudine, exercitând în acelaşi timp o forţă de atracţie. Omul se măsoară cu adevărul şi cu el este măsurat. De la adevăr primeşte sens şi valoare toată fiinţa şi existenţa. Adevărul plăsmuieşte viaţa: o fundamentează, o dirijează, o finalizează. Adevărul este binele-valoare constitutiv şi decisiv al fiinţei umane. Fiinţă pentru adevăr şi în adevăr: acesta este omul. Recunoaşterea adevărului şi a fidelităţii faţă de adevăr formează într-însul o unitate, care nu poate fi ruptă din punct de vedere etic, dacă omul vrea să fie ceea ce este. Atunci când omul cunoaşte adevărul dar nu rămâne fidel în viaţă acestui adevăr, el trăieşte în minciună. Aceasta intervine tocmai în unitatea dintre adevăr şi urmarea lui fidelă, sfărâmând-o. Astfel minciuna este negare a adevărului cunoscut – o negare nu numai la nivelul intelectului dar al întregii existenţe – este infidelitate, trădare şi nerecunoaştere a sa. 

2. Prima tentaţie a minciunii: negarea adevărului ontologic

Constituit în adevăr, chiar de la începutul existenţei sale, omul este tentat de minciună şi acceptă tentaţia negării adevărului său ontologic, a adevărului său originar şi fundamental, care determină fiinţa sa întrucât există. Ceea ce există se manifestă şi este perceptibil. În existenţa sa, omul îşi manifestă fiinţa, este manifestare a esenţei sale.

Fidel adevărului în „cuvântul conform adevărului” omul şi-l spune mai întâi lui însuşi şi după aceea şi altora. Mai întâi lui însuşi, pentru că prima relaţie, relaţia interioară, este cu sine însuşi. De aceea, prima minciună este simularea adevărului sie însuşi, după un proces de „acomodare” a adevărului mai mult sau mai puţin reflex. Astfel orice minciună este totdeauna o autoînşelare, care creează o ruptură în sine însuşi. Omul nu mai este conform adevărului, dar este alienat de imaginea care tinde să o acrediteze despre sine şi despre realitate, trădând adevărul fiinţei sale.

Acest adevăr al fiinţei nu este unul fragmentar, expus unor determinări mutabile, ci este în raport cu o gândire care l-a conceput şi a cărei idee o reflectă, în modul în care orice lucru reflectă ideea originară a creatorului său, proiectul autorului. În ultimă instanţă această gândire este Dumnezeu, gândirea subsistentă şi „adevărul perfect”, fundamentul şi izvorul oricărui adevăr particular, pe care îl revelează orice adevăr. Astfel, fiinţa umană este in se adevărată întrucât în esenţa sa intimă coincide cu ideea pe care Dumnezeu o are despre ea[4].

Citește în continuare →

Originea datei de 2 noiembrie dedicată comemorării credincioșilor răposați

Cimitirul din Lacombe, Louisiana.

Originea datei de 2 noiembrie dedicată comemorării credincioşilor răposaţi se plasează la sfârşitul primului mileniu în cadrul monahismului benedictin de la Cluny. De fapt, în anul 998, Odillon de Mercoeur, al cincilea abate de Cluny [circa 961-1049], stabileşte introducerea în calendarul liturgic de la Cluny a unei comemorări pentru răposaţii „din toată lumea şi din toate timpurile” care să se celebreze în a doua zi din luna noiembrie: „Se decretează de părintele nostru Odillon, la cererea şi cu consensul tuturor confraţilor de la Cluny că aşa cum în toate bisericile lui Dumnezeu din toată lumea se celebrează sărbătoarea Tuturor Sfinţilor în prima zi din noiembrie, tot aşa la noi să fie celebrată cu solemnitate comemorarea tuturor răposaţilor în acest mod: în ziua Tuturor Sfinţilor, după capitul, decanul şi economul vor da de pomană pâine şi vin tuturor săracilor care se vor prezenta, ca la cina Domnului; [...] în aceeaşi zi, după vespere, se vor trage toate clopotele şi se va celebra oficiul pentru răposaţi; Liturghia de dimineaţă (cea din 2 noiembrie) va fi oficiată în mod solemn cu sunetul clopotelor; vor fi celebrate Liturghii în privat şi public pentru odihna sufletelor tuturor credincioşilor şi se va oferi de mâncare pentru doisprezece săraci” (Statutum sancti Odilonis de defunctis: PL 142, 1037-1038). Extinderea acestei comemorări la toată Biserica se pare că se poate găsi pentru prima dată în Ordo Romanus din secolul al XIV-lea, unde ziua de 2 noiembrie este indicată ca anniversarium omnium animarum (Hildefons Schuster, Liber sacramentorum, IV, Torino, 1932, pag. 85).

(Carlo Carletti, „De la trup la suflet”; după L'Osservatore romano, 1 noiembrie 2009; sursă: http://www.ercis.ro/).

Maica Tereza, apostolul celor umili

Preasfințitul Ioan Robu și Maica Tereza de Calcutta
cu surorile ei (2-9 mai 1990).

La 4 septembrie 2016, papa Francisc a declatat-o sfăntă pe Maica Tereza de Calcutta (1910-1997). Preocupată de soatra copiilor din orfelinatele din România Maica Tereza de Calcutta a venit la București de mai multe ori, prima vizită având loc în perioada 2-9 mai 1990.

În seara zilei de 2 mai 1990 am fost cu preasfințitul Ioan Robu la aeroportul „Henri Coandă” din București; Maica Tereza de Calcutta și câteva sorori soseau de la Roma, târziu. Eu eram pe post de șofer. Ajunși la arhiepiscopie, preasfințitul le-a oferit surorilor apartamentul de sus pentru a se odihni. Dar ele au dormit pe rogojini, nu pe pat. Așa îmi aduc aminte. Monica Broșteanu i-a fost interpretă, în acele zile, Maicii Tereza, care venise în România cu planuri serioase. Știa deja că la Moreni era un cămin de copii cu handicapuri severe. A doua zi a plecat la Țuicani-Moreni, județul Dâmbovița. Pe drum s-a rugat în continuu Rozariul. Copiii aduşi de la Moreni au fost încredințați surorilor Misionare ale Carității care rămâneau în țară.

În ciuda interdicțiilor și a tuturor dificultăților din anul 1990, părintele Martin Cabalaș, parohul din Bucureștii Noi, a reușit să cumpere o casă în Chitila, cu intentia de a deschide o capelă. În mai 1990, arhiepiscopul Ioan Robu a pus la dispoziția Congregației Misionarele Carității casa și terenul pentru a-și începe opera de caritate. Maica Tereza a fost în această casă. Era preocupată pentru viitor. În partea cealaltă a străzii era o întreprindere. Maica a pus o migdăluță cu sfânta Fecioară Maria pe această clădire, încrezătoare în mijlocirea ei. Alături era un teren de două mii de metri pătrați pe care Misionarele Carității l-au cumpărat pentru a construi un cămin pentru bătrâni și copii cu handicap. 

În catedrală Sfântul Iosif, din București, Maica Tereza a tinut o conferință prin care își exprima dezacordul față de avort. Printre altele spunea: „Nu ucideți copilașii! Le rog pe toate mamele din lume: dacă nu doriți un copil, dați-mi-l mie... Eu îl doresc!” Credincioșilor români le spunea: „Voi să vă rugați. Rodul rugăciunii este adâncirea credinţei. Rodul credinţei este iubirea. Rodul dragostei este slujirea celorlalţi. Rodul slujirii este pacea!”

Maica Tereza a fost apostolul celor umili, mărturia sublimă și uimitoare a lui Cristos care continuă să aducă în lume miracolul iubirii oferite omului de Dumnezeu ca să-l salveze.

(Chinez Isidor, „Maica Tereza, apostolul celor umili”, în Actualitatea creștină, nr. 9/2016, 21); sursă: https://issuu.com/revista_ac/docs/092016).

 

Căsătoria, drum de sfinţenie

Căsătoria este un autentic drum de sfinţenie, motiv pentru care Institutul Pontifical „Ioan Paul al II-lea” pentru Studii despre Căsătorie şi Familie a organizat începând din ianuarie 2011 un ciclu de conferinţe despre „Profiluri de sfinţenie conjugală”.

 

În acest ciclu de conferinţe vor fi tratate teme cum ar fi forţa care vine din iubire, fidelitatea faţă de iubire sau demonstraţii de iubire, însoţite de mărturii de perechi aflate în drum spre sfinţenie.

 

Ciclul de conferinţe a fost inaugurat la 13 ianuarie 2011 despre tema „un drum de iubire şi de credinţă în cuplu”, luând ca exemplu pe Raisa şi Jacques Maritain, doi tineri intelectuali convertiţi care s-au cunoscut în anul 1900 şi din acel moment au început o viaţă împreună, descoperind calea credinţei şi cu singurul obiectiv de a sfinţi căsătoria lor.

 

Convertirea perechii Maritain nu a fost uşoară, aşa cum a recunoscut coordonatoarea ciclului al II-lea, Ludmila Grygiel: „În general mi se pare o regulă că este mai dificilă convertirea unui intelectual decât a unui meşteşugar sau a unui agricultor, pentru că bagajul cultural al lumii ştiinţifice pentru a explica şi a cunoaşte realitatea face mai complicată unirea cu mesajul evanghelic simplu şi acceptarea misterelor lui Dumnezeu; pe de altă parte, misiunea unui intelectual onest este să caute adevărul”.

 

Este ceea ce au făcut Raissa şi Jacques la începutul studiilor lor, dar atunci când căutau sensul vieţii şi adevărul în filozofie au fost în pericol să cadă în disperare, gândindu-se chiar să se sinucidă.

 

De fiecare dată când începeau să studieze gândirea unui filozof creştea înţelepciunea lor culturală, uneori îi absorbea entuziasmul discursului, care puţin după aceea devenea un fel de opiu metafizic, aşa cum amintea Raissa.

 

Soţii Maritain au decis să se boteze numai după ce au renunţat la ideea de a găsi adevărul şi fericirea intelectuală în filozofia propusă epocii. Graţie lecturii misticilor, au înţeles că ceea ce se ştie despre Dumnezeu este nimic faţă de ceea ce nu se cunoaşte despre el.

 

Setea de adevăr a soţilor Maritain a fost săturată nu de studiu, ci de iubirea faţă de adevărul care dăruieşte înţelepciunea, faţă de iubirea perfectă care dăruieşte libertatea perfectă.

 

Grygiel a subliniat că pentru soţii Maritain momentul Botezului, începutul vieţii ca şi creştini, a însemnat „începerea realizării vocaţiei lor la sfinţenie”.

 

Raissa a scris în jurnalul ei cu privire la convertire: „Fiecare convertit experimentează căderea lui Paul pe drumul Damascului. Convertitul se desparte de lume cu o lovitură dură care îi smulge legătura cu el însuşi şi cu alţii. Într-o clipă, în momentul de har, toate valorile se înclină spre el”.

 

Profesoarea Giulia Paola Di Nicola şi soţul ei, profesorul Attilio Danese, au prezentat istoria drumului parcurs de Raissa şi Jacques Maritain spre Dumnezeu.

 

La rândul său, cardinalul Georges Cottier, OP, teolog al lui Ioan Paul al II-lea şi al începutului pontificatului lui Benedict al XVI-lea, a prezidat conferinţa aducând experienţa sa cu privire la temă, el cunoscându-l personal pe Jacques Maritain la Roma în anii 1946-1952.

 

Cardinalul a tratat tema despre perechea în criza familiei care se trăieşte actualmente. „Suntem în faţa unei mari crize a căsătoriei”, a recunoscut el. „Recent, ideea că o căsătorie durează toată viaţa pare un lucru aproape imposibil. Iubirea lui Jacques şi Raissa este un alt lucru. Până în ultimul moment continuă să fie aceeaşi iubire de când aveau 18 ani, şi acest lucru pare o monstruozitate. O persoană se întreabă: «Cum pot fi sigur că peste zece ani voi avea aceleaşi sentimente de acum?»”.

 

„Trăim în lumea momentului, a clipei, a provizoriului, şi acest lucru ar fi pozitiv pentru a reflecta împreună asupra sacramentului ca atare. Unde este coloana care susţine totul dacă nu există Dumnezeu?”, s-a întrebat Cardinalul.

 

„Nu trebuie uitat timpul, care trece şi prin trupul care îmbătrâneşte. Ne schimbăm şi din acest punct de vedere. Tânăra pe care am cunoscut-o la douăzeci de ani nu este aceeaşi la optzeci de ani. Există şi bolile... însă lumea actuală nu vrea ca să vedem asta. Toţi sunt tineri, oameni frumoşi, fără boli. Este contrar experienţei umane zilnice. În momentul adevărului trebuie numai traversat drumul pentru a vedea că realitatea este alta. Asta se întâmplă pentru că există un materialism de fond care desfigurează timpul”.

 

„Dacă nu există interioritatea şi relaţia cu Dumnezeu, se întâmplă asta. Tinereţea şi obsesia faţă de trup vor să fie la acelaşi nivel al aspectului spiritual. Dacă trupul marchează regulile trăirii, totul se schimbă. La asta se adaugă enormele dificultăţi economice pe care le îndură familiile, problema locului de muncă, şomajul sau şi faptul că perechile ajung acasă foarte obosite după serviciu. La sfârşitul zilei, fiecare a trăit o experienţă diferită şi nu este posibil să fie pusă în comun deoarece societatea nu permite asta. Toate acestea le plăteşte familia. Ar trebui reflectat asupra condiţionărilor sociale ale vieţii în familie pentru că oamenii sunt victime ale aceste situaţii”, a încheiat cardinalul elveţian.

 

Di Nicola şi Danese, ca punct final, au adăugat că „iertarea este o problemă fundamentală în relaţia de cuplu. Dacă se iubeşte se fecundează, pentru că iubirea este rodnică. Doi care se iubesc vor face în aşa fel încât iubirea lor să treacă la toţi cei care îi înconjoară”.

 

Cu privire la faptul că Raissa Maritain a recunoscut că la moartea soţului nu cunoştea totul despre el, profesoara Di Nicola a afirmat că „în ziua de astăzi se apără faptul de a-şi spune totul în cuplu. Vedem tineri logodiţi care se sună la telefon de milioane de ori pentru a-şi povesti totul, pentru a-şi explica totul”. „A-şi dărui totul este una, a-şi spune totul este altceva”.

 

 „Este un domeniu delicat pentru că uneori a sta numai cu Dumnezeu poate să fie o fugă de propriile responsabilităţi şi de celălalt. În acelaşi timp, a sta mereu împreună devine o dependenţă, un a nu creşte. Tăcerea, la rândul ei, nu înseamnă a lua ceva de la celălalt, ci a-l venera. A venera misterul pe care îl conţine celălalt şi a-l contempla în frumuseţea sa. Pur şi simplu a admira misterul conţinut în sufletul său. Şi nu este nepotrivit a propune valabilitatea pudorii, atât de dispersată în societatea actuală, formată numai din exhibiţionism. În fond, vălul pudorii lipseşte în societatea noastră şi ne-ar ajuta să descoperim cu discreţie misterul celuilalt”.

 

A doua conferinţă din ciclul de conferinţe va avea loc la 3 martie 2011, la ora 17.00, despre „Gianna Beretta Molla şi Pietro Milla. Forţa care vine din iubire”.

(Maria de la Torre, „Căsătoria, drum de sfinţenie”, după Zenit, 27 ianuarie 2011; traducere de pr. Mihai Pătraşcu; sursă: http://www.ercis.ro/).