sâmbătă, 21 martie 2026

† Duminica a 5-a din Postul Mare [A]: Valorile evanghelice – învierea morților și viața veșnică [22 martie 2026]

Învierea lui Lazăr. 

Valorile evanghelice – învierea morților și viața veșnică

Lecturi biblice: Ezechiel 37,12-14; Romani 8,8-11; Evanghelia Ioan 11,1-45; [forma scurtatăEvanghelia In 11,3-7.17.20-27.33b-45; lecturi biblice

Omilie

În a cincea duminică din Postul Mare este tema învierii și a puterii lui Cristos asupra morții ca o ultimă imagine care se întipărește în mintea noastră înainte de a intra în timpul liturgic în care comemorăm Patimile lui Cristos. Conștientizarea limitelor noastre este una dintre experiențele constitutive ale umanității. În fiecare zi experimentăm faptul de a avea un sfârșit, o finitudine și incapacitatea noastră radicală de a găsi sensul ultim al lucrurilor și a evenimentelor, al vieții și al morții. Și totuși, lecturile de astăzi seamănă o speranță în căutarea chinuită a omului: speranța unei eliberări care nu se oprește nici măcar în fața celei mai arzătoare contradicții, care este misterul morții noastre. Textele biblice se „confruntă” cu învierea pornind de la o viziune profetică din Ezechiel, care deschide Liturgia Cuvântului cu anunțul explicit al învierii morților din mormintele: „iată, eu voi deschide mormintele voastre, vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul meu” (Ez 37,12). „Viziunea” este limitată la restaurarea lui Israel, dar deschide o perspectivă îndepărtată pe care autorul Cărții a doua a Macabeilor o va propune și va proclama credința în învierea morților și viața veșnică [„Regele lumii ne va ridica la învierea vieţii veşnice pe noi, care murim pentru legile sale” (2Mac 7,9)]. Înainte de a-și anunța învierea, Isus îl învie pe fiul văduvei din Nain (cf. Lc 7,14), pe fiica lui Iair (cf. Mc 5,41) și pe prietenul său Lazăr (cf. In 11). Acestea sunt doar preludii la marele eveniment – învierea Domnului – întrucât viața pe care o recuperează nu este definitivă: existența lor pământească a fost doar prelungită. E o victorie asupra morții, dar una de scurtă durată. Învierea creștinului trebuie să vină. Odată cu botezul, a intrat în lume nemurirea. Viața este aceeași cu cea care se va revela în „ziua de apoi”, căci Paul ne amintește: „dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui, care locuieşte în voi” (Rom 8,11). Acestea sunt valorile evanghelice: învierea morților și viața veșnică!

miercuri, 18 martie 2026

† Sfântul Iosif, soțul sfintei Fecioare Maria: Credință și speranță în Domnul [19 martie 2026]

 

The dream of saint Joseph (1642-1643) by Philippe de Champaigne; 
Collection The National Gallery, London - tumblr.com.

Credință și speranță în Domnul

Lecturi biblice: 2Samuel 7,4b-5a.12-14a.16; Romani 4,13.16-18.22; Evanghelia Matei 1,16.18-21.24a; lecturi biblice

Omilie

În solemnitatea de astăzi – sfântul Iosif – lecturile biblice oferă spre meditație figura lui Iosif din diverse unghiuri. Prima lectură pune pe Iosif ca continuitate pe linia genealogică cu promisiunile către familia lui David ce le-au primit de la Dumnezeu, prin profetul Natan. Lui David i s-a spus: „când se vor împlini zilele tale şi te vei odihni cu părinţii tăi, voi ridica un descendent al tău după tine, care a ieşit din tine, şi-i voi întări domnia” (2Sam 7,12). Punând împreună Cartea lui Samuel cu cea a nașterii lui Cristos după Matei, vedem legătura dintre discendența lui David și Isus care primește titlul davidic, în virtutea genealogiei lui Iosif din casa regală a lui Iuda: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta” (Mt 1,20). În Scrisoarea către Romani, apostolul descrie paternitatea lui Abraham, care, în virtutea credinței sale, a fost numit tatăl multor neamuri: „părintele nostru, al tuturor – după cum este scris: «Te-am pus părinte al multor neamuri»” (Rom 4,16-17). Paul continuă apoi: „sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut că va deveni părintele multor neamuri” (Rom 4,18). Asemenea lui Abraham, și Iosif din Nazaret experimentează o paternitate nu fizică, care nu este mai puțin autentică pentru că a fost trăită pe plan spiritual. Este credința și speranța în Domnul. Ea reflectă și personifică paternitatea divină.