Păstorul
„turmei” lui Dumnezeu
pr. Isidor
Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (22 iulie 2018)
Omilie
Lecturile din această duminică ne
oferă un Cristos în trei ipostazie: păstorul anunțat de profetul Ieremia
(Iectura întâia), Isus care adună „turma” lui Dumnezeu (evanghelia), Omul nou
al păcii care prin cruce realizează unitatea oamenilor (lectura a doua). Cuvântul
lui Dumnezeu ne luminează ca să cunoaştem mai bine inima lui Isus în umanitatea
sa, să descoperim inima Tatălui
manifestată în Fiul său. Să lăsăm deci să ne adune, să ne învețe și să
ne dea pacea.
În prima lectură (Ier 23,1-6), cuvintele încredințate de
Dumnezeu lui Ieremia împotriva păstorilor lui Israel sunt foarte impresionante: „Vai de păstorii care fac să
piară şi să se împrăştie turma păşunii mele” (v. 1). „De aceea, aşa spune
Domnul Dumnezeul lui Israel împotriva păstorilor care păstoresc poporul meu”
(v. 2). Profetul se adresează atenției și promisiunii lui Dumnezeu. Domnul nu
abandonează niciodată planul său, căci pe păstorii răi îi va substitui: „Iată,
eu vă voi pedepsi pentru răutatea faptelor voastre” (v. 2). Profetul anunță o veste bună: Dumnezeu rămâne
credincios poporului săi chiar și în Babilon. „Eu însumi voi aduna
restul turmei mele din toate ţările unde le-am alungat, le voi face să se
întoarcă la staulul lor, vor fi rodnice şi se vor înmulţi. Voi stabili peste
ele păstori care să le păstorească” (vv. 3-4). Domnul însuși va păstori poporul său și nu va abandona pe cei înșelați
de acești oameni fără conștiință. Ca și în timpul lui Moise, Dumnezeu a văzut
mizeria poporului său. El anunță că va aduce oile împrăștiate și le va conduce
în staulul lor. „Iată, vin zile […] când îi voi ridica lui David o
odraslă dreaptă care va domni ca rege şi va avea succes; va face judecată şi
dreptate în ţară!” (v. 5). Acesta este păstorul, fiul lui David: acesta este Cristos, păstorul promis de Dumnezeu. Cu el
va fi anunțată vestea cea bună săracilor, celor excluși, prizonierilor,
bolnavilor... El va reface unitatea poporului lui Dumnezeu.
În Scrisoarea sa către Efeseni
(Ef 2,13-18), sfântul Paul ne dă o nouă perspectivă
asupra lui Cristos și asupra misiunea sale: el este convins că a venit ca să
unească toți oamenii, nu numai poporul lui Israel, ci întreaga omenire,
prezentându-se ca un mare unificator. Paul scrie această epistolă în
timp ce era la Roma prizonier, în anul 61 d. C. Cunoştea bine comunitatea din
Efes, în care stătuse aproape trei ani. Acum au venit la el discipolii săi –
Epafras şi Onesim – şi îi povestesc riscurile pe care le-a întâlnit în comunitatea
supusă presiunilor din jur şi predispusă să se întoarcă la cultul păgân. Dar el
le aduce aminte de planul minunat al lui Dumnezeu, care l-a constituit pe Isus
Cristos, Fiul său, stăpân deasupra tuturor puterilor, domniilor şi
stăpânirilor. Le mai aduce aminte de situaţia în care s-au aflat ei mai înainte
când erau departe de Domnul, dar acum, prin sângele lui Cristos, au devenit
apropiaţii lui. Prin sacrificiul său pe
cruce el realizează unitatea neamului omenesc. Desfiinţează diviziunile religioase,
rasiale şi politice; el a doborât „zidul urii” pe care anumiți oameni l-au
ridicat ca să-și apere privilegiile. „Desfiinţând în trupul său ura […] pentru
ca cei doi să fie un singur om nou, făcând pace, şi să-i împace pe amândoi cu
Dumnezeu într-un singur trup prin crucea” sa (vv. 15-16). Domnul iubește pe
toți oamenii. Prin crucea sa a dărâmat zidul urii care-i despărţea pe
păgâni de iudei, făcând din păgâni şi din iudei un singur popor, o mulţime de
oameni, un singur om, pentru că el este „pacea noastră”, în trupul său Isus a
ucis ura. Şi astfel noi, fie că
suntem departe, fie că suntem aproape, avem posibilitatea să ne apropiem de
Dumnezeu Tatăl în acelaşi Duh.
În Evanghelie după Marcu (Mc
6,30-34) a duminicii trecute, Isus alege doisprezece discipoli pe care i-a
constituit apostoli şi pe care i-a trimis ca să predice vestea cea bună. Astăzi
îi vedem pe cei Doisprezece reîntorși din misiune. Ei „i-au povestit [lui Cristos] toate câte au făcut şi ce au învăţat. Atunci el le-a spus: «Veniţi
deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin!»” (vv. 30-31). Ne surprinde
plăcut faptul că Isus, la încheierea primei misiuni de apostolat în Galileea,
s-a gândit să-i conducă într-un loc retras ca să se odihnească puţin. Aveau
nevoie de odihnă şi de aceea Isus vrea să-i cruţe de tumultul care se crease în
jurul lui, „pentru că mulţi veneau şi plecau – încât ne spune Marcu – ei nu
aveau timp nici măcar să mănânce” (v. 31). Acolo, singuri cu Isus, liberi de
presiunea mulţimii şi de munca istovitoare a vestirii evangheliei, apostolii
puteau să-şi tragă sufletul. Lasă mulţimea şi munca pentru a sta împreună şi a reface
comuniunea cu Cristos şi între ei. Isus
şi apostolii voiau în acea zi să fie singuri… dar n-a fost aşa.
„Au plecat cu o barcă spre un loc
pustiu, ei singuri. Mulţi i-au văzut plecând şi şi-au dat seama. Au mers deci
pe jos, din toate cetăţile şi, alergând într-acolo, au ajuns înaintea lor” (vv. 32-33). Nu este vreo indicație asupra
locului. Nu ne ajută să înțelegem cum au putut să alerge înaintea lor pentru că
Isus și discipolii erau în barcă... Iată că mulţimea care îl urmărea a intuit în
ce direcţia a luat barca: mulți „şi-au
dat seama” (v. 32). Ei l-au recunoscut şi au alergat pe jos din toate părțile
şi au ajuns acolo înainte lor. Dar vedem că lucrurile nu
merg conform planului prevăzut. În loc de liniște și de pustiu, o mare mulțime
căuta să-l vadă pe Isus, să-l atingă și să-i asculte cuvântul. Cristos
nu se arată deranjat că planul său este dat peste cap, ci, dimpotrivă – ne
spune Marcu – „coborând a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru
că erau ca oile care nu au păstor” (v. 34). El recunoaște în oamenii aceștia noul
poporul lui Dumnezeu, „mica turmă”, formată „într-un loc pustiu” (v. 32), dar
care era înzestrată cu vocația universală pe care profeții o prevestiseră. Se
sublinia că primirea entuziastă a poporului se concretizează în nevoia de
umanitatea a lui Cristos. Isus vede în profunzime nevoile oamenilor. Privindu-i, i-a fost milă de ei.
Păstorul cel bun îi instruieşte
„turma”. „Și a început să-i înveţe multe” (v. 34). Evanghelia după Marcu nu ne spune conținutul acestei predicii
lungi a lui Isus din acea zi. Dar ghicim: timp de cinci duminici vom auzi cea
mai lungă predică a lui Cristos despre Pâinea Vieții. Isus își dezvăluie iubirea sa cea milostivă. Apostolii
au învăţat să cunoască mai bine inima lui Cristos căruia îi este milă de
oameni, se emoţionează asupra mulţimii.
În toate duminicile suntem conduși într-un loc diferit de cel obișnuit ca
să putem întreține dialogul cu Domnul, să-i ascultăm cuvântul, adevăratul
cuvânt al vieții, din care ne putem hrăni din prietenia cu Dumnezeu și din care
primim tăria de a ne susține pe calea vieții. Duminica întâlnirea cu Domnul nu
separă timpul obișnuit de viață, dar face săptămâna mai luminoasă decât timpul
de ieri, pentru a înțelege timpul de mâine. Mulți și-au pierdut orientarea, dar
Domnul este acolo: cu el, nu există nici o situație disperată. Vrea să ne ajute
să găsim sensul vieții noastre. Nu vrea ca noi să fim pierduți, fără a ști unde
mergem. Vine să ne aducă lumina prezenței și căldura iubirii sale. Cu el
înaintăm spre mai multă iubire. Să nu uităm niciodată: Isus este „păstorul”
întregii omeniri. El nu este decât iubire, pacea noastră. „Domnul este
păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic” (Ps
22[23],1), dacă el este cu noi…
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
