Mâncăm Trupul lui Cristos
[anul A]
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 10:00 (15 iunie 2017)
Lecturi: Deuteronomului
8,2-3.14b-16a; 1Corinteni 10,16-17; Evanghelia Ioan 6,51-58.
Celebrăm astăzi solemnitatea
Trupului şi Sângelui lui Cristos, memoria Euharistiei. Sărbătoarea Trupul
Domnului s-a născut sub impulsul emotiv provocat de miracolul de la Bolsena
(1263). Bula „Transiturus de hoc mundo”
(11 august 1264) a papei Urban al IV-lea, stabileşte această sărbătoare.
Un preot de origine din Boemia – Petru din Praga – foarte evlavios, în
ultimul timp avea îndoieli cu privire la prezenţa lui Isus în sfânta Euharistie.
În anul 1263, a pornit într-un pelerinaj la Roma să se roage la mormintele
apostolilor. Obosit de călătorie, oprește la Bolsena, nu departe de Orvieto,
voind să celebreze sfânta liturghie în biserica unde se afla mormântul sfintei
Cristina martiră. La prefacere, în momentul în care se pregătea să ridice
sfânta Ostie, el observă că între degetele sale nu mai avea chipul pâinii, ci
carne adevărată, din care curgea cu îmbelşugare sânge, prelingându-i-se pe mână
şi împrăştiindu-se pe corporal. Ne putem închipui spaima care l-a cuprins pe
sărmanul preot! Nu a putut termina sfânta liturghie din cauza sângelui care
curgea fără încetare. A deschis tabernacolul şi a pus acolo potirul împreună cu
corporalul, apoi s-a retras tremurând de frică. Fără să mai piardă vremea, a
mers la papa Urban al IV-lea care se afla pe atunci în orăşelul din apropiere,
Orvieto, s-a aruncat în genunchi şi l-a rugat să-l dezlege de păcatul său de
îndoială. Capela sfintei Cristina, unde s-a petrecut aceasta, păstrează şi
astăzi semnele minunii. Atunci când preotul a coborât de la altar, câteva
picături de sânge au căzut jos. Ele s-au întipărit în aşa fel pe piatră, încât
se pot vedea şi astăzi. Mulţi pelerini care au drum pe acolo, merg să privească
şi să întipărească un sărut de cinste şi de recunoştinţă pe acea lespede.
Însă această solemnitate merge
dincolo de miracolul de la Bolsena şi ne pune în faţa cuvintelor lui Cristos
din Evanghelie: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă
cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este
trupul meu pentru viaţa lumii” (In 6,52).
În prima lectură, luată din cartea Deuteronomului (Dt 8,2-3.14b-16a), Moise îndeamnă poporul evreu să nu uite faptele minunate ale lui Dumnezeu făcute în pustiu. Poporul este în încercarea propriei sale identități: trebuie experimentat experiența trecutului – „amintește-ți!” Israelul este într-o perioadă de prosperitate şi abundenţă, „timp de bunăstare” (N. Lohfink). Israelul trăiește stabilit în Palestina într-o civilizație sedentară a consumismului. Riscul pe care credința îl are de înfruntat este puternic. „De ce să continuăm să-l cinstim pe Dumnezeu atunci când ne descurcăm singuri?” Orgoliul, mândria, autonomia, independența conțin valori de progres care conduc poporul la necredință. Dar Cuvântul lui Dumnezeu vine să le reamintească: „adu-ţi aminte!” „Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să mergi în aceşti patruzeci de ani în pustiu!” (v. 2). Este sinonim cu „a crede”, a se angaja la reînnoirea alianței cu Dumnezeu. „Amintirea” biblica îl introduce pe cel credincios în istoria mântuirii. „Adu-ți aminte” – devine apelul fundamental al Deuteronomului actualizând evenimentele trecutului. În cursul acestui drum dificil, Dumnezeu nu a încetat niciodată să fie acolo. A înmulţit beneficiile pentru a asigura supravieţuirea poporului său. A făcut să plouă mană din cer şi a scos apă din stâncă. Când poporul se hrănea cu mană, atunci recunoştea că totul vine de la Dumnezeu. Recunoştea că depinde de el. Hrana și băutura – mana și apa – adică întreaga supraviețuire, erau încredințate în mâna lui Dumnezeu. Mai presus de toate el a oferit Cuvântul său care este hrană esenţială pentru suflet. Termenul ebraic dabár indică „cuvântul”: darul cuvântului divin. „Amintiţi-vă!” – auzim din nou chemarea Domnului. Nu uitaţi să vă hrăniți din Cuvântul lui Dumnezeu!
În scrisoarea întâia către Corinteni (1Cor 10,16-17), apostolul Paul insistă asupra importanţei Euharistiei. A împărți pâinea cu un necunoscut este deja un gest de unitate. A invita pe un oarecare să participe la masă este un semn de prietenie. A împărți hrana în familie este semnul unei comunități de viață. Binecuvântare potirului şi frângerea pâinii nu sunt doar gesturi rituale, nu e o simpla evocare a gesturilor din trecut. Ne împărtășim cu Trupul şi Sângele lui Cristos. Această comunicare este unitate, este prietenie, este comunitate de viață. Sfântul Paul ne arată că toţi creştinii, care se hrănesc cu Trupul lui Cristos şi se împărtăşesc cu Sângele lui, formează un singur Trup cu Cristos şi între ei.
Evanghelie după sfântul Ioan (In 6,51-58) ne prezintă discursul lui
Isus în sinagoga din Cafarnaum, în care spune că el este „pâinea vieții”. După
înmulțirea celor cinci pâini de orz și a celor doi pești, lângă lacul Tiberiadei,
Isus se duce la Cafarnaum împreună cu discipolii săi, iar aici, în sinagogă,
ține un discurs lung despre pâinea vieții. Cei care au văzut minunea îl caută
pe Isus și îl găsesc. Au înțeles că el poate să dea hrană tuturor, asemenea lui
Moise altădată, și vor să aibă cât mai multă pâine. Isus încearcă să le deschidă
ochii celor care îl caută cerându-le ascultătorilor de a crede în cuvântul său,
să nu se preocupe de hrana perietoare ci cea adevărată. Astăzi se decide un nou pas în
revelarea persoana sa. Această pâine despre care el vorbește, este „pâinea
vieții”, „trupul lui dat pentru viaţa lumii”. Anunţă astfel moartea sa, pe care
o prezintă ca un dar al vieţii veşnice pentru lume.
Cum reacționează la acest mesaj
cei prezenți? Rămân uimiți. Nu-l înțeleg când Isus le vorbește despre trupul
său oferit pentru viața lumii. De fapt, la sfârșit, mulți dintre ei îl vor
părăsi. Capii religioşi ai lui Israel reacţionează împotriva lui, pentru că
fiinţa sa – pe deplin umană, fiu a lui
Iosif – este de neîmpăcat cu venirea sa de la Dumnezeu. Suntem în faţa
scandalului întrupării.
Dar Isus, aprofundând ulterior
propria sa revelaţie, afirmă: „Eu sunt pâinea vie coborâtă din cer. Cine
mănâncă din această pâine va trăi în veci iar pâinea pe care i-o voi da eu este
trupul meu [carnea mea]!” Acest anunţ, făcut din grele cuvinte, apare
enigmatic: cum este posibil ca un om să-şi dea propria carne să fie mâncată?
Însă trebuie luat în serios scandalul provocat de acest „limbaj dur” [„greu
este cuvântul acesta!” (In 6,60)]: să
ne lăsăm loviţi de aceste cuvinte dure, dacă voim să ajungem la o credinţă
matură! În faţa uimirii ascultătorilor săi, Isus reia cu un ton solemn:
„Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi
sângele lui, nu aveţi viaţă în voi” (v. 53). Să nu uităm că pentru evrei rămâne
în vigoare opreliştea de a nu bea sângele oricărei fiinţe vii (Gen 9,4). Este vorba de a mânca trupul
şi a bea sângele lui Isus și de a comunica
întreaga sa viaţă, aşa încât ajungi să trăieşti aşa cum a trăit el.
De aceea, sărbătoarea aceasta
întăreşte unirea noastră cu Isus Cristos, Mântuitorul, şi cu fraţii noştri,
nutrind în noi germenul fericit al vieţii veşnice. Este pâinea ce trebuie să intre în viaţa noastră, ca să devină energia
fiecărei acţiuni. Cu Isus în noi, viaţa noastră devine veşnică, deplină, izvor
de iubire și bucurie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu