SFÂNTA ELISABETA A UNGARIEI
soţie şi călugăriţă
(1207-1231)
O căsătorie aranjată
E numită Elisabeta a Ungariei numai pentru că s-a născut în această ţară, în 1207, ca fiică a regelui Andrei al II-lea, în castelul din Saros Patak, aproape de actuala Budapesta, dar viaţa i s-a consumat în Turingia. Avea 4 ani când a fost logodită cu un tânăr de 11 ani, Ludovic, fiul landgrafului de Turingia - aşa se numea un mare conte în acele regiuni -, şi îndată dusă în castelul logodnicului, pentru a fi acolo educată în conformitate cu limba şi obiceiurile noii patrii.
Se pare că această mutare în castelul din Wartburg nu a avut o influenţă negativă asupra psihologiei copilei, chiar şi pentru că au pus în jurul ei patru slujitoare care o înlocuiau pe mama şi surorile ei, şi cu care ea a stabilit o profundă relaţie chiar şi sub aspect spiritual.
Pe de altă parte, în acele timpuri era normal să se aranjeze căsătorii între diferitele curţi, fără să existe o prea mare preocupare pentru consensul dintre cei direct interesaţi. Asemenea căsătorii nu numai că serveau pentru a-şi aranja fiii nobili în conformitate cu rangul lor, dar veneau şi în întâmpinarea binelui supuşilor, deoarece legăturile matrimoniale, înrudindu-i pe cei puternici, adesea evitau în rândul supuşilor neplăcerea războaielor.
Şi totuşi, fericită
Când principele Ludovic a ajuns la o vârstă matură şi Elisabeta avea 14 ani, s-a celebrat căsătoria. A fost o căsătorie fericită. Elisabeta, referindu-se la iubirea faţă de soţul ei, obişnuia să se confeseze slujitoarei sale, Isentrude: „Dacă eu iubesc aşa de mult o făptură muritoare, cu cât mai mult ar trebui să-l iubesc pe Domnul, cel nemuritor şi stăpân al tuturor!” Dar iubirea umană între cei doi soţi era aşa de autentică, încât nu numai că nu punea în umbră iubirea faţă de Dumnezeu, dar o întărea. Şi foarte fidela ei slujitoare, Isentrude, dădea această mărturie: “Se iubeau cu o iubire admirabilă şi se încurajau, cu multă tandreţe, unul pe celălalt, în a-l lăuda şi sluji pe Dumnezeu”. Aceasta explică şi pentru ce soţul i se alătura în operele de binefacere pe care ea le făcea în favoarea săracilor, folosind bunurile amândurora.
Prinţesa se îmbrăca cu o aşa simplitate, încât nu se distingea de servitoarele sale şi împreună se întreceau la treburile casnice. Nu pentru că ar fi avut prea mult timp de dedicat pentru lucrurile obişnuite, pentru că la 15 ani avea deja primul fiu, pe Herman, moştenitorul, şi la 16 ani pe Sofia. Pe de altă parte, confesorul Elisabetei, franciscanul Rüdiger, o conducea pe urmele lui Francisc din Assisi. Figura acestui sfânt, încă viu, s-a imprimat profund în inima ei, nu numai stimulându-i iubirea faţă de săraci, dar făcând-o să se îndrăgostească de „domniţa Sărăcia”.
Văduvă şi săracă la 20 de ani
Dacă în interiorul castelului din Wartburg domnea armonia, nu era la fel şi în afară. Deja părinţii lui Ludovic avuseseră neplăceri din partea arhiepiscopului de Mainz, care nu se mulţumea să-şi exercite jurisdicţia bisericească în Wartburg, dar îşi revendica dreptul de a aduna taxe şi pe teritoriul landgrafului. Din cauza acestor controverse tatăl lui Ludovic a murit excomunicat.Pentru a rezolva din rădăcină această veche problemă, Ludovic a acceptat invitaţia papei Honoriu al III-lea de a lua parte la cruciada condusă de împăratul Frederic al II-lea. Tânărul principe B îl asigurase papa B ar fi primit în schimb un ajutor de patru mii de mărci de argint din partea împăratului şi, din ordinul Sfântului Scaun, ieşirea din jurisdicţia arhiepiscopului de Mainz.Înainte de a pleca în cruciadă, el l-a invitat la castelul din Wartburg pe Conrad de Marburg, celebrul predicator al cruciadei şi trimis pontifical, şi i-a încredinţat grija spirituală a soţiei şi garanţia respectării acordurilor în timpul absenţei sale. Apoi a plecat cu cruciaţii, în timp ce Elisabeta aştepta naşterea Gertrudei, al treilea născut.Ajuns la Otranto, în timp ce se pregătea să plece spre Orient, Ludovic a fost surprins de moartea neprevăzută. Când un trimis a adus vestea la castel, Elisabeta a exclamat: “Mort! Şi cu el, a murit pentru mine tot binele din lume”.
Pe urmele Sărăcuţului
Începea pentru văduvă o perioadă foarte dureroasă. Părăsind castelul din Wartburg, s-a mutat la Eisenach, apoi la Pottenstein şi apoi la Marburg.
Elisabeta avea 20 de ani şi un aspect foarte plăcut. Fratele ei, episcopul de Bamberg, pentru a pune capăt suferinţelor, a sfătuit-o să se recăsătorească, dar ea avea cu totul alte planuri. Acum, când pierduse totul, chiar şi pe cei trei fii încă aşa de mici, îi rămânea posibilitatea, de atâtea ori visată, de a renunţa la toate pentru a se dărui lui Dumnezeu după spiritul sfântului Francisc. Dacă până în acel moment se dedicase săracilor, acum putea să trăiască sărăcia în propria piele şi să practice hostiatim mendicare, cerşitul din poartă în poartă al franciscanilor, expresie perfectă a domniţei Sărăcia.
Odată, în Vinerea Sfântă, punându-şi mâinile pe altarul gol, a renunţat la propria voinţă şi la tot ceea ce lumea putea încă să-i ofere. A trebuit să intervină Conrad, tutorele pontifical, pentru a o obliga să-şi revendice drepturile de văduvă. Cu moştenirea ce i-a fost atribuită, ea a construit un spital la Marburg, dedicându-l sfântului Francisc, şi apoi şi-a petrecut tot restul vieţii slujindu-i pe cei bolnavi.
A murit la 24 de ani, la 17 noiembrie 1231, la doar cinci ani după moartea sfântului Francisc. Despre dânsa, îndată după moarte, Conrad de Marburg îi scria papei: „În afară de aceste opere active (în favoarea săracilor), spun înaintea lui Dumnezeu că rar am văzut o femeie mai contemplativă; în locul retras în care mergea să se roage, de multe ori a fost văzută cu chipul strălucind într-un mod impresionant, iar din ochii ei parcă ieşeau două raze de soare”.
Chiar dacă Elisabeta nu a îmbrăcat haina franciscană, a asimilat foarte bine spiritul Sărăcuţului din Assisi şi împăratul Frederic al II-lea, după ce a luat parte la înmormântarea ei, i-a făcut cunoscut fratelui Elia următoarele: „Venerabila Elisabeta, aşa de plăcută lui Dumnezeu, de neam ilustru, a luminat ca o stea a dimineţii în întunericul acestei lumi”.
În ciuda faimei de sfinţenie, procesul de canonizare a întâlnit multe obstacole din partea arhiepiscopului de Mainz, care nu-i ierta faptul că sustrăsese castelul de Wartburg de sub jurisdicţia sa civilă. A fost nevoie de intervenţia sfântului Raymund de Penyafort, care şi-a exprimat părerea sa favorabilă, pentru ca papa Grigore al IX-lea să o proclame sfântă la 1 iunie 1235, la doar patru ani de la moartea sa.
Elisabeta a devenit atunci inspiratoare şi model - înainte de toate, în Germania - pentru toate acele femei care, deşi rămâneau în lume, voiau să se dedice contemplaţiei şi slujirii săracilor şi şi-au luat de la ea numele de elisabetine.
