„Amintește-ți de mine!” „Astăzi vei fi cu mine în paradis!” [„Remember me!” „Today you will be with me in paradise!”] (Lc 23,43).
Evanghelia Luca 23,35-43:
În acel timp, conducătorii îşi băteau joc de Isus, spunând: „Pe alţii i-a
salvat, să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul!” Şi soldaţii îl luau în râs când se apropiau de el şi-i aduceau oţet, spunând: „Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi!” Deasupra lui era şi o inscripţie: „Acesta este regele iudeilor”. Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta spunând: „Oare nu eşti tu
Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!” Dar celălalt, luând
cuvântul şi mustrându-l, i-a spus: „Nu te temi de Dumnezeu, tu, care suferi
aceeaşi condamnare? Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru
ce am făcut; dar el n-a făcut niciun rău”. Şi spunea: „Isuse,
aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta!” Iar el i-a
spus: „Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!”
Omilie
În aceasta ultima duminică a
anului liturgic îl sărbătorim pe Cristos Regele universului. Și pentru Franţa este
ziua Ajutorului Catolic [Secours
Catholique]. Această asociere a fost creată în 1946 de abatele Jean Roddhain.
În urma războiului din 1939-1945, a devenit urgent de a veni în ajutorul celor
care au pierdut totul. Ajutorului Catolic este mereu atent la problemele sărăciei
şi a excluderii. Este important pentru noi creştinii să răspundem la acest apel
de solidaritate.
Aceasta misiunea a fost
încredinţată lui David, din lectura întâia (2Sam 5,1-3). El a fost ales de Dumnezeu pentru a conduce poporul său, să-l
protejeze, fiind păstor său. David şi succesorii săi sunt doar locțiitorii Domnului.
Ei sunt responsabili pentru aplicarea legii şi a dreptăţii, în special pentru
cei mai săraci. Toate aceste lucruri să fie realizate în respectul alianței cu
poporul său.
Isus va fi numit: „fiul lui David”.
Dar misiunea sa nu se va limita numai la poporul lui Israel. Evanghelia ni-l
prezintă ca cel care vine să reconcilieze toate popoarele de pe pământ
dăruindu-și trupul și sângele vărsat pe cruce. El se bazează pe fiecare dintre
noi pentru a participe la această opera de strângere la un loc. Într-o societate
unde săracii sunt din ce în ce mai numeroși, suntem trimiși pentru a fi purtători
ai grijii atente a lui Cristos regele universului. Ei sunt pe primul loc în
inima sa.
În scrisoarea sa către Coloseni,
din a doua lectură (Col 1,12-20), acelaşi mesaj ne este adresat de sfântul Paul: Isus nu
este un rege în felul celor din lumea aceasta. Puterea sa este infinit superioară
tuturor forțelor regale din această lume. Este unic în felul său. El se referă
la lumea de sus, lumea divină. Regele Isus ne aduce răscumpărarea, iertarea păcatelor.
Aceasta este calea care ne permite să mergem spre Tatăl. Este imaginea
Dumnezeului cel invizibil. El este Regele nostru, pentru că el este capul Bisericii.
Dăruindu-și trupul şi vărsat sângele, el ne deschide calea ce duce la Împărăţia
lui Dumnezeu.
În Evanghelie, sfântul Luca ne descrie
această regalitate a lui Cristos: „deasupra lui era şi o inscripţie: «Acesta
este regele iudeilor»”. Desigur, un titlu în derâdere faţă de Isus; era foarte
dispreţuitor pentru evrei din partea Pilat; un popor al cărui rege este
răstignit… nu trebuie să fii mândru de el. Şi totuşi, prin sacrificiul său,
Isus se manifestă ca rege. Crucea este tronul unde el se urcă liber pentru a
arăta iubirea sa nu numai evreilor, dar lumii întregi; căci „nu există o mai
mare iubire decât să-și dea viaţa pentru cei pe care îi iubim”.
Evanghelia ne arată mai multe feluri
de a răspunde la jertfa lui Cristos: poporul stătea acolo să observe, șefii
religioși își băteau joc de el precum şi soldaţii; unul dintre răufăcători
condamnaţi în acelaşi timp cu el începe să-l insulte. Isus nu răspunde la aceste
provocări. Dar el primește rugăciunea celui care noi îl numim „tâlharul cel bun”:
„Isus, amintește-ți de mine atunci când vei fi în Împărăţia ta!”
Această este rugăciune pe care o
facem către Domnul: „Amintește-ți de noi!” Putem recunoaşte în el imaginea
Dumnezeului celui nevăzut, primul înviat, capul Bisericii. El răspunde cu
milostivire. Acest har al jubileu pe care le-am experimentat de-a lungul
acestui an trebuie să se răspândească în lumea întreagă. Prin cuvintele, faptele
şi viaţa noastră întreagă suntem mesagerii milostivirii. În ziua „Ajutorului
Catolic” să ne orientăm privirea şi acțiunile noastre spre cele mai fragile
ființe. Cristos ne așteaptă prin ele.
În aceasta ultima duminică a
anului liturgic, rugăciunea noastră să fie tot mai înflăcărată: da, Doamne,
amintește-ți de noi în Împărăţia ta! Amintește-ți de ofensele vieții, de victimele
sărăciei, de războaie şi violenţe. Fă-ne martorii şi mesagerii iubirii tale. Să
avem speranţa fermă că într-o zi ne vei răspunde: „Astăzi vei fi cu mine în paradis!”
(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor
Chinez; sursă:http://dimancheprochain.org/6466-homelie-de-la-fete-du-christ-roi-de-lunivers-20-novembre/).
E numită Elisabeta a Ungariei numai pentru că s-a născut în această ţară, în 1207, ca fiică a regelui Andrei al II-lea, în castelul din Saros Patak, aproape de actuala Budapesta, dar viaţa i s-a consumat în Turingia. Avea 4 ani când a fost logodită cu un tânăr de 11 ani, Ludovic, fiul landgrafului de Turingia - aşa se numea un mare conte în acele regiuni -, şi îndată dusă în castelul logodnicului, pentru a fi acolo educată în conformitate cu limba şi obiceiurile noii patrii.
Se pare că această mutare în castelul din Wartburg nu a avut o influenţă negativă asupra psihologiei copilei, chiar şi pentru că au pus în jurul ei patru slujitoare care o înlocuiau pe mama şi surorile ei, şi cu care ea a stabilit o profundă relaţie chiar şi sub aspect spiritual.
Pe de altă parte, în acele timpuri era normal să se aranjeze căsătorii între diferitele curţi, fără să existe o prea mare preocupare pentru consensul dintre cei direct interesaţi. Asemenea căsătorii nu numai că serveau pentru a-şi aranja fiii nobili în conformitate cu rangul lor, dar veneau şi în întâmpinarea binelui supuşilor, deoarece legăturile matrimoniale, înrudindu-i pe cei puternici, adesea evitau în rândul supuşilor neplăcerea războaielor.
Şi totuşi, fericită
Când principele Ludovic a ajuns la o vârstă matură şi Elisabeta avea 14 ani, s-a celebrat căsătoria. A fost o căsătorie fericită. Elisabeta, referindu-se la iubirea faţă de soţul ei, obişnuia să se confeseze slujitoarei sale, Isentrude: „Dacă eu iubesc aşa de mult o făptură muritoare, cu cât mai mult ar trebui să-l iubesc pe Domnul, cel nemuritor şi stăpân al tuturor!” Dar iubirea umană între cei doi soţi era aşa de autentică, încât nu numai că nu punea în umbră iubirea faţă de Dumnezeu, dar o întărea. Şi foarte fidela ei slujitoare, Isentrude, dădea această mărturie: “Se iubeau cu o iubire admirabilă şi se încurajau, cu multă tandreţe, unul pe celălalt, în a-l lăuda şi sluji pe Dumnezeu”. Aceasta explică şi pentru ce soţul i se alătura în operele de binefacere pe care ea le făcea în favoarea săracilor, folosind bunurile amândurora.
Prinţesa se îmbrăca cu o aşa simplitate, încât nu se distingea de servitoarele sale şi împreună se întreceau la treburile casnice. Nu pentru că ar fi avut prea mult timp de dedicat pentru lucrurile obişnuite, pentru că la 15 ani avea deja primul fiu, pe Herman, moştenitorul, şi la 16 ani pe Sofia. Pe de altă parte, confesorul Elisabetei, franciscanul Rüdiger, o conducea pe urmele lui Francisc din Assisi. Figura acestui sfânt, încă viu, s-a imprimat profund în inima ei, nu numai stimulându-i iubirea faţă de săraci, dar făcând-o să se îndrăgostească de „domniţa Sărăcia”.
Văduvă şi săracă la 20 de ani
Dacă în interiorul castelului din Wartburg domnea armonia, nu era la fel şi în afară. Deja părinţii lui Ludovic avuseseră neplăceri din partea arhiepiscopului de Mainz, care nu se mulţumea să-şi exercite jurisdicţia bisericească în Wartburg, dar îşi revendica dreptul de a aduna taxe şi pe teritoriul landgrafului. Din cauza acestor controverse tatăl lui Ludovic a murit excomunicat.Pentru a rezolva din rădăcină această veche problemă, Ludovic a acceptat invitaţia papei Honoriu al III-lea de a lua parte la cruciada condusă de împăratul Frederic al II-lea. Tânărul principe B îl asigurase papa B ar fi primit în schimb un ajutor de patru mii de mărci de argint din partea împăratului şi, din ordinul Sfântului Scaun, ieşirea din jurisdicţia arhiepiscopului de Mainz.Înainte de a pleca în cruciadă, el l-a invitat la castelul din Wartburg pe Conrad de Marburg, celebrul predicator al cruciadei şi trimis pontifical, şi i-a încredinţat grija spirituală a soţiei şi garanţia respectării acordurilor în timpul absenţei sale. Apoi a plecat cu cruciaţii, în timp ce Elisabeta aştepta naşterea Gertrudei, al treilea născut.Ajuns la Otranto, în timp ce se pregătea să plece spre Orient, Ludovic a fost surprins de moartea neprevăzută. Când un trimis a adus vestea la castel, Elisabeta a exclamat: “Mort! Şi cu el, a murit pentru mine tot binele din lume”.
Pe urmele Sărăcuţului
Începea pentru văduvă o perioadă foarte dureroasă. Părăsind castelul din Wartburg, s-a mutat la Eisenach, apoi la Pottenstein şi apoi la Marburg.
Elisabeta avea 20 de ani şi un aspect foarte plăcut. Fratele ei, episcopul de Bamberg, pentru a pune capăt suferinţelor, a sfătuit-o să se recăsătorească, dar ea avea cu totul alte planuri. Acum, când pierduse totul, chiar şi pe cei trei fii încă aşa de mici, îi rămânea posibilitatea, de atâtea ori visată, de a renunţa la toate pentru a se dărui lui Dumnezeu după spiritul sfântului Francisc. Dacă până în acel moment se dedicase săracilor, acum putea să trăiască sărăcia în propria piele şi să practice hostiatim mendicare, cerşitul din poartă în poartă al franciscanilor, expresie perfectă a domniţei Sărăcia.
Odată, în Vinerea Sfântă, punându-şi mâinile pe altarul gol, a renunţat la propria voinţă şi la tot ceea ce lumea putea încă să-i ofere. A trebuit să intervină Conrad, tutorele pontifical, pentru a o obliga să-şi revendice drepturile de văduvă. Cu moştenirea ce i-a fost atribuită, ea a construit un spital la Marburg, dedicându-l sfântului Francisc, şi apoi şi-a petrecut tot restul vieţii slujindu-i pe cei bolnavi.
A murit la 24 de ani, la 17 noiembrie 1231, la doar cinci ani după moartea sfântului Francisc. Despre dânsa, îndată după moarte, Conrad de Marburg îi scria papei: „În afară de aceste opere active (în favoarea săracilor), spun înaintea lui Dumnezeu că rar am văzut o femeie mai contemplativă; în locul retras în care mergea să se roage, de multe ori a fost văzută cu chipul strălucind într-un mod impresionant, iar din ochii ei parcă ieşeau două raze de soare”.
Chiar dacă Elisabeta nu a îmbrăcat haina franciscană, a asimilat foarte bine spiritul Sărăcuţului din Assisi şi împăratul Frederic al II-lea, după ce a luat parte la înmormântarea ei, i-a făcut cunoscut fratelui Elia următoarele: „Venerabila Elisabeta, aşa de plăcută lui Dumnezeu, de neam ilustru, a luminat ca o stea a dimineţii în întunericul acestei lumi”.
În ciuda faimei de sfinţenie, procesul de canonizare a întâlnit multe obstacole din partea arhiepiscopului de Mainz, care nu-i ierta faptul că sustrăsese castelul de Wartburg de sub jurisdicţia sa civilă. A fost nevoie de intervenţia sfântului Raymund de Penyafort, care şi-a exprimat părerea sa favorabilă, pentru ca papa Grigore al IX-lea să o proclame sfântă la 1 iunie 1235, la doar patru ani de la moartea sa.
Elisabeta a devenit atunci inspiratoare şi model - înainte de toate, în Germania - pentru toate acele femei care, deşi rămâneau în lume, voiau să se dedice contemplaţiei şi slujirii săracilor şi şi-au luat de la ea numele de elisabetine.
