† Duminica a 27-a de peste an (A): Fără Dumnezeu omul se pierde (omilie)

„Împărăția v-a fi luată de la voi” -
de Bernadette Lopez

Evanghelia – Matei 21,33-43: În acel timp, Isus a spus mai-marilor preoţilor şi fariseilor: ³³ "Ascultaţi această parabolă: Un om a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat în ea un teasc şi a ridicat un turn de pază, apoi a dat-o în arendă unor viticultori şi a plecat într-o călătorie. ³⁴ Când a sosit timpul culesului, şi-a trimis slujitorii la viticultori, ca să-şi ridice roadele. ³⁵ Dar viticultorii au pus mâna pe slujitori şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au ucis, după un al treilea au aruncat cu pietre. ³⁶ Atunci a trimis alţi slujitori, mai mulţi decât prima dată, dar şi cu aceştia s-au purtat la fel. ³⁷ În cele din urmă l-a trimis pe fiul său, zicându-şi: «Pe fiul meu îl vor respecta». ³⁸ Dar viticultorii, când l-au văzut pe fiul stăpânului, au spus între ei: «Acesta este moştenitorul; haideţi să-l ucidem şi să luăm noi în stăpânire moştenirea lui». ³⁹ Au pus deci mâna pe el, l-au îmbrâncit afară din vie şi l-au ucis. ⁴⁰ Ei bine, când va veni stăpânul viei, ce le va face acestor viticultori?" ⁴¹ Ei îi răspund: "Ca pe nişte răi ce sunt îi va ucide fără milă, iar via o va arenda altor viticultori, care îi vor da recolta la timpul cuvenit". ⁴² Isus le zice: "Nu aţi citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri?». ⁴³ De aceea vă spun: împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui popor, care o va face să aducă roade".

 

Omilie

 

Cântarea lui Isaia (Is 5,1-7) este o capodoperă şi pregăteşte parabola lui Isus. Profetul se foloseşte de o alegorie pentru a descrie în profunzime istoria monotonă a poporului său. Considerate superficial, evenimentele lui Israel par variate, dar în profunzime repetă constant acelaşi motiv: pe de o parte este iubirea lui Dumnezeu, pe de altă parte trădarea poporului. Dar este o istorie – spune Isaia – care nu poate continua la infinit. Răbdarea lui Dumnezeu are o limită şi va fi o judecată (Is 5,3). Dumnezeu aşteaptă struguri buni, şi în schimb are struguri sălbatici (Is 5,2). Dincolo de metaforă: era aşteptată dreptatea şi iată este oprimare, era aşteptată corectitudinea şi iată răutate („el se aştepta la dreptate şi iată vărsare de sânge; el nădăjduia judecată dreaptă şi iată strigătele celor nedreptăţiţi”). În acest punct nu rămâne decât pedeapsa: via va cădea în ruină, nu va mai fi cultivată şi va fi năpădită de spini şi bălării. Dar pedeapsa lui Dumnezeu nu este niciodată pentru totdeauna. Ameninţările lui Dumnezeu sunt pentru convertire, nu pentru distrugere.

Este clar că parabola lui Isus merge exact pe urmele cântării viei din cartea profetului Isaia, introducând însă cel puţin două precizări. Prima este că păcatul nu constă doar într-o neascultare generică faţă de Dumnezeu, dar într-un fapt exact, anume uciderea profeţilor şi, la sfârşit, chiar a lui Mesia. Este vorba despre o judecată dură asupra lui Israel, dar dacă Matei o redă este pentru că aceasta este o avertizare continuu şi pentru creştini.

 

A doua precizare este că pedeapsa constă în faptul că Împărăţia va fi luată de la capii Israelului şi va fi dată păgânilor. Va fi luată de la vecini şi va trece la cei de departe. Şi aceasta este o judecată dură, şi este o continuă avertizare pentru creştini. Dumnezeu este fideal faţă de poporul său, faţă de comunitatea sa, dar nu până acolo ca planul său de mântuire  să fie întrerupt şi ca exigenţele sale de adevăr şi de dreptate să fie puse de o parte. Dacă creştinii refuză, exigenţele sale de dreptate vor găsi în altă parte modul de a se exprima.

 

În acest punct este potrivit a adăuga încă o precizare. În alegoria lui Isaia stăpânul se aştepta la struguri buni şi în schimb a găsit struguri sălbatici. În parabolă însă nu este înainte de toate problema roadelor. Viticultorii nu vor să-l recunoască pe stăpân ca atare. Acesta este păcatul lor. Se comportă ca şi cum via le-ar aparţine lor. Şi când îl ucid pe fiu o spun clar: „să luăm noi în stăpânire moştenirea lui”. Vor să fie stăpâni. Dar refuzând stăpânirea lui Dumnezeu, lumea nu mai stă în picioare, convieţuirea se fărâmiţează.

(don Bruno Maggioni [02.10.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:  http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5212).

Sfântul Francisc din Assisi (1182-1226), fondator, patron al Italiei

 

“Nimeni nu mă învăţa ceea ce trebuia să fac; dar însuşi Cel Preaînalt mi-a revelat că trebuie să trăiesc conform sfintei evanghelii” (Testamentul sfântului Francisc. Cf. Fonti Francescane, Ed. Movimento Francescano, Assisi 1977, p. 132).

 

Aceste cuvinte, scrise de Francisc cu puţin timp înainte de a muri, revelează faptul că această carismă a sa vine de la Dumnezeu. Pentru aceasta, este cel mai mare sfânt de la sfârşitul evului mediu, o “figură apărută complet din har şi din interioritatea sa, fără a putea fi explicată prin ambientul spiritual din care provenea. Şi totuşi, tocmai el, într-un mod care se poate defini providenţial, a dat răspunsul la întrebările cele mai profunde ale timpului său” (J. Lortz, Storia della Chiesa, I, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo 1987, p. 527).

 

Şi nu numai, dar punând într-o lumină clară în viaţa sa principiile universale ale evangheliei, prin amabilitatea şi simplitatea sa dezarmantă, fără să impună vreodată ceva cuiva, a avut o influenţă extraordinară, care durează nu numai în lumea creştină, dar şi în afara ei. Se poate spune că Francisc face parte din patrimoniul umanităţii.

Regele tineretului uşuratic

S-a născut la Assisi, în jurul anului 1182, în familia lui Petru Bernardone, un comerciant bogat ce se afla ocazional la Provenza într-una dintre călătoriile sale de afaceri, şi a Ioanei numită donna Pica. A fost botezat cu numele de Ioan în cinstea Botezătorului, dar tatăl, la rândul său, i-a adăugat numele de Francisc, adică “francez”, pentru a onora acel ţinut pe care el îl admira aşa de mult şi de la care provenea atâta bogăţie pentru casa lui.

 

Francisc, primul născut, era destinat comerţului, ca şi tatăl său, dar pentru aceasta, el trebuia să se pregătească învăţând elementele fundamentale ale ştiinţei la şcoala parohială “Sfântul Gheorghe”, în timp ce tatăl său avea grijă să-l înveţe limba provensală.

 

S-a născut şi un al doilea fiu, Angelo, dar tatăl îşi pusese toată speranţa în primul său născut. În realitate, acesta, crescând în vârstă, nu părea să-l dezamăgească. Era inteligent, uşuratic, gentil şi, chiar dacă puţin cheltuitor, făcea o frumoasă figură casei, deoarece toţi îl admirau şi îl recunoşteau ca rege al tineretului din Assisi.

 

Prizonieratul greu din Perugia

 

A participat cu pasiune la revolta populară împotriva nobililor oraşului, supuşi împăratului şi exploatatori ai concetăţenilor lor, şi când aceştia, alungaţi din cetatea Assisi, s-au refugiat la Perugia şi, cu ajutorul peruginilor, s-au angajat în luptă împotriva cetăţii Assisi, Francisc s-a dus şi el să lupte la Ponte San Giovanni, sigur de o a doua victorie. În realitate, a venit peste el un lung şi teribil an de prizonierat.

Musulmanii celebrează Kurban Bayramul - Sărbătoarea Sacrificiului [4 octombrie]

Sărbătoarea Sacrificiului

Musulmanii au două sărbători pe an. Nici una dintre ele nu poate fi asemănată cu Paştele sau Crăciunul pentru că semnificaţia lor este alta. Una dintre sărbători se numeşte Sărbătoarea Postului şi se sărbătoreşte la sfârşitul lunii de post Ramadan şi cealaltă sărbătoare se numeşte Sărbătoarea Sacrificiului, când mulţi dintre musulmani se află în pelerinaj la Mecca.

 

Credincioşii musulmani celebrează sâmbătă, 4 octombrie, Kurban Bayram - Sărbătoarea Sacrificiului. Aceasta este unul dintre cele mai importante evenimente religioase din religia islamică şi are loc la finalul pelerinajului anual organizat la locurile sfinte de la Mecca - Arabia Saudită.

 

Sărbătoarea comemorează gestul de sacrificiu al Profetului Ibrahim (Abraam, pentru iudeo-creştini), cel care, pus să aleagă între dragostea faţă de unicul său fiu şi adoraţia lui Allah, optează pentru confirmarea devoţiunii faţă de divinitate.

 

Coranul spune că pentru a-şi exprima credinţa necondiţionată şi supunerea faţă de Allah, Ibrahim se arată pregătit să-şi sacrifice fiul, pe Ismail, dar Creatorul, văzându-i determinarea şi neclintita credinţă, îl trimite pe Arhanghelul Gabriel cu un berbec pe altarul sacrificiului. Astfel, lama cuţitului taie gâtul animalului şi nu pe cel al copilului mult iubit, ziua aceasta fiind celebrată de lumea musulmană ca Sărbătoarea Sacrificiului, ceremonie ce reconfirmă anual credinţa în Allah.

 

Cu ocazia Sărbătorii Sacrificiului musulmanii sacrifică un animal în numele lui Dumnezeu, Cel Unic (o oaie sau un berbec sau o vacă sau o capră). Tradiţia sacrificării unui animal de către fiecare musulman adult şi înstărit a apărut în anul al II-lea al islamului, având semnificaţia unui gest de bunăvoinţă şi adorare a lui Allah, prinos de mulţumire şi recunoştinţă pentru împlinirea unor năzuinţe, credinciosul muslman oferind în dar nevoiaşilor 2/3 din animalul jerfit şi oprind pentru cina din familie doar 1/3 din Kurban.

În dimineaţa primei zile de sărbătoare musulmanii merg la moschee, unde împlinesc o rugăciune specială de sărbătoare şi se felicită cu întreaga comunitate. După care merg în vizită la părinţi, bunici, rude, profesori, cunoştinţe cărora le urează sărbători fericite.

 

Musulmanii servesc musafirii şi cunoscuţii cu tradiţionalele baclavale – prăjituri însiropate făcute acasă, dar şi cu alte dulciuri şi prăjituri. Copiii sărută în semn de respect şi apreciere mâinile părinţilor, bunicilor, profesorilor şi învăţătorilor lor, ale rudelor mai în vârstă.

 

Fiecare dintre aceste două sărbători sunt ocazii în care credinciosul să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările oferite de el, să fie mai aproape de el şi mai aproape de cei săraci, nevoiaşi şi neajutoraţi.

 

(Sursă:

http://islamulpentrucopii.wordpress.com/;

http://adevarul.ro/locale/constanta/musulmanii-celebreaza-kurban-bayramul-muftiul-iusuf-muurat-In-romania-sarbatorim-armonie-1_542e6f9c0d133766a8a1be72/index.html).

Sărbătoarea Yom Kippur [ziua ispășirii] în calendarul iudaic (3 oct.)

Yom Kippur 5775, י בתשרי תשע”ה





(foto: Gina Ștefan - Agerpres [arhiva])

 

Sărbătoarea Yom Kippur, cea mai importantă din calendarul iudaic se marchează în 2014 din seara zilei de 3 octombrie până în seara zilei următoare.

 

Yom Kippur înseamnă ziua ispășirii, a căinței, șansa de a regreta păcatele anului care a trecut. Are loc în a zecea zi a celei de-a șaptea luni a anului iudaic, denumită Tishri. În această zi se stă în sinagogă mai mult decât în orice altă zi și se spun rugăciuni către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Chiar și evreii care nu acordă o prea mare importanță respectării tradițiilor nu se duc la serviciu și merg la sinagogă.

Niciun fel de muncă nu este permisă iar credincioșii trebuie să se abțină de la a consuma alimente sau chiar apă. Este o zi de post negru încă de la apusul soarelui în ajunul zilei de Yom Kippur și până după miezul nopții în ziua sărbătorii propriu-zise. Ultima masă înainte de sărbătoare poartă denumirea simbolică de "Seudah Hamafseket" ("masa de încheiere"), la care se servesc numai mâncăruri ușoare.

 

Legile Talmudului vorbesc și de alte interdicții în această zi sfântă: spălatul rufelor sau spălatul propriului trup, folosirea produselor cosmetice, purtarea încălțămintei din piele, întreținerea de raporturi sexuale. Tradiția cere ca vestimentația să fie albă, simbolul purității și al curățirii de păcate.

Una dintre cele mai solemne și mai importante rugăciuni de Yom Kippur se recită în seara de ajun; numită Kol Nidrei ("toate jurămintele"), aceasta îl roagă pe Dumnezeu să îi elibereze pe evrei de jurămintele făcute către el.

Una dintre rugăciunile recurente este Al Khet ("pentru păcatele pe care le-am comis") și care semnifică mărturisirea păcatelor comise în timpul anului.

Ultimul serviciu de rugăciuni din aceasta zi se numește Neilah ("încuiere"), iar simbolistica sa se referă la faptul că Dumnezeu se pregătește, în această seară, să închidă porțile rugăciunii în fața anului trecut și să ia deciziile finale în legătură cu soarta fiecărui individ. Un segment important al sărbătorii este recitarea Cărții lui Iona, cel care a petrecut trei zile în burta unui pește uriaș. Mesajul poveștii biblice este acela că Dumnezeu le cere oamenilor să se căiască și să se întoarcă la el.

(Agerpres - Documentare: Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

(Sursă: http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/10/03/sarbatoarea-yom-kippur-in-calendarul-iudaic-12-27-25).

A spune din nou tinerilor adevărul căsătoriei – interviu acordat ziarului Avvenire de car. Walter Kasper

Walter Cardinal Kasper

Chestiunea accesului la euharistie a divorţaţilor recăsătoriţi este importantă, dar este o "nebunie" a reduce apropiatul Sinod despre familie la o discuţie despre această temă. Şi oricum la sfârşitul drumului sinodal şi cu privire la această temă se va ajunge la un amplu consens. Asta susţine cardinalul Walter Kasper, părinte sinodal şi raportor unic la Consistoriul despre familie din februarie, în acest interviu acordat ziarului Avvenire.

Eminenţă, discuţia despre apropiatul Sinod pare focalizată numai pe chestiunea accesului la sacramente a divorţaţilor recăsătoriţi...

Nu-mi place această focalizare. Tema Sinodului sunt provocările pastorale ale familiei. Şi aceea a divorţaţilor recăsătoriţi este una dintre acestea. Dar nu este desigur unica şi trebuie încadrată într-un cadru mai amplu. Ce anume este familia, aceasta este principala problemă. De fapt, astăzi există multe concepţii de familie care nu corespund viziunii creştine. Apoi există provocările legate de imigraţie, de persecuţii, de mizerie şi de sărăcie.

Nu vă simţiţi un pic responsabil de această focalizare pentru că aţi aruncat piatra în baltă cu intervenţia dumneavoastră la Consistoriu?

Discursul meu era structurat în cinci capitole şi numai ultimul era dedicat temei. Şi făceam asta punând întrebări, nu afirmând teze. Eu îl întrebasem pe Papa dacă puteam să pun acele întrebări şi el m-a încurajat să fac asta, altminteri nu le-aş fi pronunţat. Această problemă este foarte simţită mai ales în lumea occidentală, dar în mod clar nu era singura semnalată în discursul meu.

Şi totuşi a monopolizat atenţia mediatică şi chiar dezbaterea eclezială...

Este adevărat, şi mi-a părut rău.

Alte teme care au avut amplu ecou mediatic cu privire la Sinod sunt cele referitoare la procesele de nulitatea matrimonială şi chestiunea unirilor homosexuale. Ce părere aveţi în această privinţă?

Este desigur important a face, acolo unde este posibilă, mai vioaie cauzele matrimoniale. Dar nu se poate pretinde să se rezolve totul în acel mod. Nu are sens a declara că nu a existat niciodată, de exemplu, o căsătorie care a durat zece ani şi în care s-au născut copii. Apoi unirile homosexuale nu sunt echivalabile cu căsătoria. Dacă sunt trăit în mod stabil şi responsabil trebuie respectate, dar sunt o altă realitate faţă de familie.

Unele comunităţi protestante, chiar şi în Italia, au ajuns să dea o binecuvântare eclezială acestor relaţii. Consideraţi că este pentru Biserica catolică o perspectivă care poate fi parcursă?

Nu cred. Trebuie respectate dacă sunt trăite în mod responsabil după conştiinţa lor. Dar nu sunt o familie după planul lui Dumnezeu.

Să ne întoarcem la chestiunea împărtăşaniei date divorţaţilor recăsătoriţi. Dar dacă la sfârşitul parcursului sinodal ar fi o deschidere cu privire la accesul la Euharistie, n-ar fi o ruptură cu magisteriul exprimat de Familiaris consortio?

Magisteriul obligatoriu este cel care se referă la sacramentalitatea căsătoriei dintre creştini şi la indisolubilitatea sa. În schimb, în acest caz ar fi vorba despre o dezvoltare a disciplinei. Principiile nu pot să fie schimbate, dar aplicarea lor în situaţii concrete şi contingente, disciplina, poate fi schimbată. Această distincţie este foarte importantă. Nu există o dogmă cu privire la acest punct. Există o disciplină importantă, dar care în sine nu se poate considera imutabilă.

Dar nu există riscul ca deschizând o breşă în această disciplină să poată fi un efect domino cu rupturi ulterioare?

Mulţi au această teamă. Dar concep credinţa în mod ideologic, ca un castel de cărţi, astfel, dacă este schimbată una, totul se prăbuşeşte. Însă Biserica nu este o realitate statică şi există o dezvoltare în înţelegerea credinţei.

Pe de altă parte în terenul catolic există şi unii care consideră că legătura matrimonială poate să înceteze nu numai prin moartea fizică a soţului ci şi prin "moartea morală" a căsătoriei însăşi...

În discursul meu la Consistoriu n-am atins acest punct. Personal nu sunt de această opinie. Căsătoria sacramentală este indisolubilă, chiar cu excepţiile care derivă din Noul Testament. Mă gândesc la privilegiul paulin şi la cel petrin.

Şi disciplina ortodoxă, care admite posibilitatea unei a doua sau a treia căsătorii deşi nu sacramentale, este într-un fel "importabilă" în Biserica catolică?

Se poate studia această disciplină şi se poate învăţa ceva de la ea. Dar nu cred că poate să fie transferată ca atare în Biserica catolică, şi pentru că în ea există elemente care derivă din dreptul imperial bizantin şi nu din Scripturi.

Care sunt temele care dumneavoastră speraţi să fie aprofundate în Sinod?

Îndeosebi ar trebui să vorbim cum să-i ajutăm pe tineri să realizeze căsătoria trăită ca plan al lui Dumnezeu. Cum să ajutăm familiile să fie realmente biserici familiale. Cum să promovăm frumuseţea şi sfinţenia familiei.

Eminenţă, o ultimă întrebare. Cu privire la Sinod şi chiar la alte chestiuni, capătă cu adevărat importanţă o opoziţie ecleziastică cu programul de a opune rezistenţă spiritului reformator al pontificatului?

Se aude vorbind despre asta. Eu nu spun asta pentru că nu suntem un sistem totalitar. Există libertate şi papa Francisc vrea o dezbatere deschisă. Fiecare are dreptul să exprime opinia sa fără ca să fie considerat un complotist. Am avut o situaţie asemănătoare înainte şi în timpul Conciliului al II-lea din Vatican când erau episcopi şi cardinali care aveau o linie diferită de cea a lui Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea. Dar la sfârşit s-a ajuns mereu la un larg consens. Sunt convins că şi de data aceasta va fi aşa.

(Gianni Cardinale – după Avvenire, 2 octombrie 2014; trad. de pr. Mihai Pătraşcu; sursă: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20141007).

 

Sfinții Îngeri Păzitori

Îngerul Păzitor

Prietenul meu, îngerul (tradus în românește)

 

Sfântul Grigore cel Mare afirmă că aproape fiecare pagină a Sfintei Scripturi dă mărturie despre existenţa îngerilor. Noul Testament aminteşte prezenţa îngerilor în legătură cu întruparea şi naşterea Domnului nostru Isus Cristos, apoi la ispitirea lui Isus şi în Grădina Măslinilor. De asemenea, îngerii sunt arătaţi ca martori ai învierii lui Isus; ei iau parte la primele evenimente din viaţa Bisericii, îi ajută pe apostoli, transmit diferite mesaje din partea lui Dumnezeu. Îngerii vor face ultimele pregătiri pentru Judecata Universală, vor executa sentinţa, despărţindu-i pe cei condamnaţi de cei aleşi, vor forma coroana luminoasă a lui Cristos biruitor. Îngerii sunt menţionaţi în Vechiul şi în Noul Testament de mai mult de trei sute de ori; acest fapt explică şi îndreptăţeşte cinstirea deosebită pe care le-o acordă creştinii, chiar de la începuturile Bisericii. Dar admiraţia şi devoţiunea faţă de ei sunt îndreptăţite şi mai mult, dacă avem în vedere natura lor de „spirite pure”, fiinţe înzestrate cu inteligenţă şi voinţă liberă, întru totul luminate de înţelepciunea şi voinţa divină.

 

Pentru noi, oamenii, îngerii sunt mesagerii prin care Dumnezeu ne comunică deseori adevărul său, comunicând sufletului nostru lumina interioară a cuvântului divin; ei sunt, în acelaşi timp, păzitorii sufletelor noastre şi ne acordă ajutorul pentru desăvârşirea vieţii spirituale şi dobândirea mântuirii veşnice. Îngerii sunt martorii nevăzuţi ai gândurilor noastre, bune sau rele, cunoscute sau necunoscute de oameni. Bossuet, în panegiricul pentru sărbătoarea Îngerilor Păzitori, spunea: „Ei îi oferă lui Dumnezeu faptele noastre bune, adună cu grijă chiar şi dorinţele noastre, îl roagă pe Dumnezeu să ţină seamă chiar şi de gândurile noastre... Să ne simţim fericiţi că avem prieteni atât de plini de grijă faţă de noi, mijlocitori atât de credincioşi, interpreţi care ne iubesc şi ne doresc binele...” Biserica, pe baza afirmaţiilor Domnului nostru Isus Cristos, ne învaţă că orice creştin, în momentul Botezului, este încredinţat de Dumnezeu unui înger căruia i se dă misiunea de a-l păzi şi a-l conduce pe calea binelui, a-i insufla gânduri şi sentimente nobile, a-l sprijini în tot ceea ce întreprinde spre slava lui Dumnezeu şi binele aproapelui.

 

Sfânta Liturghie din ziua de 29 septembrie, când sunt sărbătoriţi sfinţii Arhangheli Mihail, Gabriel şi Rafael, aminteşte de nouă coruri cereşti: îngerii, Arhanghelii, Tronurile, Domniile, Puterile, Cerurile, Tăriile, fericiţii Serafimi şi Heruvimii.

 

În anul 1508, Papa Leon al X-lea a aprobat recitarea de către călugării franciscani a unui oficiu divin în cinstea îngerilor Păzitori, oficiu întocmit de călugărul Giovanni Colombi. Peste un secol, Papa Paul al V-lea a rânduit o sărbătoare în cinstea Îngerilor Păzitori. Această sărbătoare a fost ţinută mai întâi în Peninsula Iberică, apoi a trecut la bisericile din Franţa şi Austria, şi mai pe urmă s-a extins la întreaga lume creştină.

 

Cuvântul înger provine de la termenul grecesc ànghelos, care are înţelesul de: sol, trimis. Deoarece, în traducerea grecească a Vechiului Testament, acest cuvânt a fost folosit pentru a denumi spiritele cereşti trimise de Dumnezeu să aducă oamenilor diferite mesaje, termenul a devenit sinonim cu: trimis al lui Dumnezeu, trimis al cerului. Sub forme împrumutate din limbile greacă şi italiană, cuvântul „înger” este folosit ca nume de persoană în prenumele: Anghel, Anghelina, Angela, Angelica, Angelo, Gelu.

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3238/Ss-Ingeri-Pazitori.aspx).

Sfânta Tereza a Pruncului Isus, fecioară, învăţător al Bisericii

Sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897)

“Am înţeles că Biserica avea o inimă şi că această inimă ardea de Iubire. Am înţeles că numai Iubirea dădea vitalitate membrelor Bisericii, că, dacă Iubirea s-ar fi stins, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii ar fi refuzat să-şi verse sângele. Am înţeles că Iubirea era totul. Atunci am exclamat: «Vocaţia mea este Iubirea!»” (Toate citatele, dacă nu au o altă indicaţie, sunt extrase din opera: Tereza de Lisieux, Istoria unui suflet –  Manuscrise autobiografice, Editura Queriniana, Brescia 1990).

Istoricul Joseph Lortz, vorbind despre oamenii care au influenţat reînnoirea Bisericii în sec. al XIX-lea, o citează şi pe Tereza de Lisieux, spunând că “ea nu este acea sfântă sentimentală aşa cum a fost considerată mult timp” (J. Lortz, Storia della Chiesa, II, Edizione Paoline, Cinisello Balsamo 1987, p. 495).

Abia în 1956, când manuscrisele sale au fost publicate în întregime, s-a revelat lumii figura extraordinară a acestei femei. Fiică a timpului ei, când ateismul îşi făcea drum în cultura europeană, ea, deşi trăia între zidurile Carmelului, “a avut - continuă Lortz - o extraordinară înţelegere pentru necreştini, pentru necredincioşi şi chiar pentru cei excomunicaţi” (J. Lortz, Storia della Chiesa, II, p. 495).

Tereza nu a ezitat să se aşeze la masă cu cei fără credinţă şi să-şi facă propriu chinul lor. Astfel, din gaura neagră a necredinţei, prin inima ei feciorelnică, prin inima ei de fecioară, strigătul îndurerat al acestui segment de umanitate urca până la ceruri.

O copilărie nevinovată

Tereza s-a născut la Alençon, în Normandia, la 2 ianuarie 1873, ca fiică a Zeliei Guérin şi a lui Ludovic Martin; ea, dantelăreasă foarte apreciată şi el, ceasornicar priceput. Cei doi doriseră să intre în mănăstire, dar, dându-şi seama că nu acesta era drumul lor, au cerut de la Dumnezeu o familie numeroasă. Au avut nouă fii, dar au supravieţuit doar cinci, toate fete.

Tereza, ultima născută, avea mai puţin de 3 ani când viaţa mamei a fost atinsă de un cancer la sân. Din fericire, armonia care domnea în casa Martin între fiice şi tată era aşa de mare, încât mica Tereza nu a suferit nici o traumă din cauza pierderii premature a mamei.

În 1877, familia s-a mutat la Buissonnets aproape de oraşul Lisieux, lângă unchiul Guérin, care a acceptat să-i dea cu plăcere o mână de ajutor lui Martin.

Sfântul Ieronim (347-420), preot, învăţător al Bisericii

 

Sfântul Ieronim (1632) - de Jacques Blanchard

„Sfântul Ieronim a pătruns atât de mult divinele Scripturi, încât din această comoară a putut să răspândească vechea şi noua înţelepciune, provocându-ne, prin exemplul său, să-l căutăm fără încetare în paginile sfinte pe Cristos, Cuvântul cel viu” (MA II, 1305).

Acest text liturgic dovedeşte recunoştinţa Bisericii faţă de sfântul Ieronim, care, prin traducerea Bibliei, o traducere nobilă în formă şi fidelă în conţinut, a favorizat în creştinătatea occidentală accesul la cuvântul lui Dumnezeu. Şi aceasta a fost şi intenţia sa, când scria: “Noi îl numim om spiritual pe acela care judecă toate şi nu este judecat de nimeni, care, cunoscând secretele Scripturii, le înţelege într-un mod sublim; şi-l vede pe Cristos în cărţile divine” (PL 26, 417 A). Şi, în prologul Comentariului asupra Cărţii profetului Isaia, adăuga: “Ignorarea Scripturii înseamnă ignorarea lui Cristos, deoarece cel care nu cunoaşte Scripturile, nu cunoaşte puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea sa”.

Un caracter dificil

 

Ieronim, născut la Stridonium, în Dalmaţia, în 347, într-o familie creştină, a fost educat la credinţă de părinţi. De mic şi-a dezvăluit caracterul său independent şi pasional, dar şi memoria deosebită şi inteligenţa foarte ascuţită. A studiat mai întâi în oraşul său, apoi s-a dus la Milano şi, în sfârşit, la Roma. Învăţătorul său a fost celebrul retor Elio Diodoro şi discipolul şi, în acelaşi timp, prietenul său preaiubit, Rufin din Aquileia.

Roma l-a încântat pe Ieronim prin frumuseţea sa monumentală, istoria şi cultura sa şi, de asemenea, prin tradiţia creştină. Duminica vizita adeseori catacombele şi medita viaţa eroică a martirilor.

Exista însă un alt aspect al oraşului cezarilor: acela al vieţii uşoare – “dolce vita”. Ieronim, ca majoritatea studenţilor, nu a ştiut să reziste vieţii libertine care se trăia la terme, în circ şi în alte locuri puţin recomandabile. Spre norocul său, dragostea faţă de studii l-a ajutat să nu neglijeze formarea intelectuală şi educaţia creştină primită în familie l-a îndemnat să ceară Botezul şi să înceapă o viaţă mai demnă de un creştin. A fost botezat, la 19 ani, de papa Liberiu.

Începuturile vieţii ascetice

O dată terminate studiile, s-a transferat la Treviri pentru a-şi începe cariera, dar aici Dumnezeu îl aştepta în întâmpinare. Dacă, la Roma, contemplase catacombele, plângându-se adeseori că nu a trăit şi el în timpul martirilor, la Treviri, descoperea în toată măreţia sa experienţa monahismului şi a înţeles că şi ascetul este un adevărat martir, nu numai pentru un moment, ci pentru întreaga viaţă: “Meritul martiriului nu se atribuie exclusiv vărsării sângelui; slujirea împlinită de un suflet dăruit lui Dumnezeu este, de asemenea, un martiriu zilnic” (Scris. 108, 31).

Sfinții Mihail, Gabriel, Rafael, arhangheli



Arhanghelul Mihail (1632) - de Luca Fa Presto



Sfântul Mihail, arhanghel

Calendarul nou i-a reunit într-o singură sărbătoare pe cei trei arhangheli: Mihail,Gabriel şi Rafael, a căror comemorare mai înainte se ţinea la 29 septembrie, 24 martie şi 24 octombrie. Despre existenţa acestor trei îngeri ne vorbeşte limpede Sfânta Scriptură; ne dă numele lor şi arată însărcinările ce le-au fost încredinţate.

Sfântul Mihail, patronul Sinagogii, este acum patronul Bisericii universale; Sfântul Gabriel este acela care a vestit Întruparea Domnului şi, probabil, a fost alături de Isus în Grădina Măslinilor; Sfântul Rafael este ajutorul în călătorii. Sfântul Mihail s-a bucurat de un cult deosebit chiar din primele veacuri ale istoriei creştinismului. Împăratul Constantin a înălţat în cinstea lui o biserică pe malul european al Bosforului, iar Justinian a ridicat o alta pe malul opus. Data de 29 septembrie este cea când a fost consacrată biserica dedicată Sfântului Mihail pe Via Salaria, lângă Roma.

Sărbătoarea Sfântului Mihail s-a răspândit atât în Apus, cât şi în părţile de Răsărit. La Roma, s-a ridicat în cinstea lui un impunător monument pe ruinele celebrului mausoleu al împăratului Adrian, monument cunoscut sub numele de Castelul Sfântului Înger – Castel Sant Angelo. Sfântului Mihail îi este dedicat un sanctuar renumit pe Muntele Gargan, din Sudul Italiei, loc vestit de pelerinaj în tot timpul Evului Mediu. Sub privirile statuii Sfântului Mihail, aşezată pe faţada acestei biserici, la 8 mai 663, longobarzii au câştigat o mare victorie navală împotriva baraunilor; amintirea acestei zile şi a unei apariţii a Sfântului Arhanghel a constituit obiectul unei a doua sărbători, la 8 mai, care acum este transferată la 29 septembrie.

Prenumele Mihail este unul dintre cele mai răspândite nume de persoane la popoarele europene; el reproduce formula ebraică: Mi kha El = „Cine este ca Dumnezeu?” (Elohim). Este folosit deseori şi în forma prescurtată: Mihai; pentru femei există formele: Mihaela, Micaela, Mihelina. Toate aceste nume sunt o repetare a întrebării: „Cine este ca Dumnezeu?” şi, în acelaşi timp, răspunsul subînţeles la întrebare: „Nimeni nu este asemenea lui Dumnezeu!”

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3150/Sf-MIHAIL-arhanghel.aspx).

Arhanghelul Gabriel - de Paul Emil Jacobs (1802-1866)

Sfântul Gabriel, arhanghel

Calendarul nou i-a reunit într-o singură sărbătoare pe cei trei arhangheli: Mihail,Gabriel şi Rafael, a căror comemorare mai înainte se ţinea la 29 septembrie, 24 martie şi 24 octombrie. Despre existenţa acestor trei îngeri ne vorbeşte limpede Sfânta Scriptură; ne dă numele lor şi arată însărcinările ce le-au fost încredinţate.

Sfântul Gabriel, „cel care stă în faţa lui Dumnezeu”, este mesagerul prin excelenţă al descoperirilor divine. Lui i-a fost încredinţată vestirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Mesia, Ioan, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei. Tot lui i-a revenit misiunea cea mai înaltă atribuită vreodată unei făpturi: vestirea întrupării Fiului lui Dumnezeu. El se bucură de o cinstire deosebită chiar şi din partea mahomedanilor.

Numele personal Gabriel, cu forma feminină Gabriela şi cu diminutivul Gabi, provin tot din limba ebraică, având la bază numele prescurtat al lui Dumnezeu (Elohim): El şi perfectul verbului gabar = a fost puternic; împreună înseamnă: „Dumnezeu a fost puternic”. Arhanghelul Gabriel afirmă prin numele pe care îl poartă că împlinirea mesajului adus de el este opera exclusivă a puterii lui Dumnezeu, şi este atât de sigură încât se poate spune că a şi fost deja realizată.

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3151/Sf-GABRIEL-arhanghel.aspx).

 

Arhanghelul Rafael - de Francesco de Mura

Sfântul Rafael, arhanghel

Calendarul nou i-a reunit într-o singură sărbătoare pe cei trei arhangheli: Mihail,Gabriel şi Rafael, a căror comemorare mai înainte se ţinea la 29 septembrie, 24 martie şi 24 octombrie. Despre existenţa acestor trei îngeri ne vorbeşte limpede Sfânta Scriptură; ne dă numele lor şi arată însărcinările ce le-au fost încredinţate.

Sfântul Rafael, amintit numai într-o singură carte a Sfintei Scripturi, este îngerul care 1-a întovărăşit pe tânărul Tobia în călătoria până la Ecbatana Mediei, l-a ajutat s-o ia de soţie pe Sara, fiica lui Raguel, şi l-a învăţat ce să facă pentru a vindeca orbirea tatălui său. Pentru aceste motive, Arhanghelul Rafael este invocat pentru ajutor şi ocrotire în timpul călătoriilor, pentru vindecarea bolilor de ochi şi pentru pregătirea de o căsătorie fericită. Sărbătorirea lui a fost introdusă în calendar în anul 1921 şi fixată la ziua de 24 octombrie, dar calendarul nou a transferat-o la 29 septembrie.

Mai puţin folosit astăzi, prenumele Rafael, format din: El = Dumnezeu şi rapha = a vindeca, exprimă ideea că Dumnezeu a îndepărtat mâhnirea, durerea, boala. Arhanghelul care l-a condus pe Tobie şi-a descoperit numele numai la sfârşitul călătoriei şi după vindecarea minunată a orbirii bătrânului Tobia; prin numele pe care şi l-a dat, atrăgea atenţia că toate cele întâmplate se datorează bunătăţii lui Dumnezeu, şi nu lui, care este o făptură a lui Dumnezeu. În limba română veche s-au folosit formele: Rafail, Răfăilă, Rafil; mai recent, prin împrumut din limba italiană, se întâlneşte forma feminină: Rafaela. Se pare că mai cunoscut decât Arhanghelul Rafael este pictorul Rafaello Sanzio (1483-1520), cu tablourile sale scăldate în lumină şi gingăşie; Sfânta Scriptură ne arată că Arhanghelul Rafael poate să aducă lumina şi gingăşia, nu pe pânze, ci în inimile oamenilor.

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3152/Sf-RAFAEL-arhanghel.aspx).

Instrumental - de Yvon Gendron

 

 

 

Muzică instrumentală