 |
| Cristos și tâlharul |
Evanghelia - Luca 23,35-43: În
acel timp, 35 poporul şi căpeteniile îşi băteau joc de el, zicând:
"Pe alţii i-a salvat; să se salveze şi pe sine, dacă este Mesia, alesul lui
Dumnezeu!" 36 Îl luau în râs şi soldaţii. Ei se apropiau să-i dea
oţet şi ziceau: 37 "Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine
însuţi!" 38 Deasupra lui, a fost pusă o inscripţie în greceşte,
latineşte şi evreieşte: "Acesta este regele iudeilor". 39 Unul dintre
răufăcătorii răstigniţi îl insulta pe Isus, zicându-i: "Nu eşti tu Mesia?
Salvează-te pe tine însuţi şi pe noi!" 40 Dar celălalt, răspunzând,
îl mustră: "Nu te temi de Dumnezeu, tu care eşti condamnat ca şi el?
41 Pentru noi pedeapsa este meritată, căci primim cele cuvenite
pentru faptele noastre; acesta însă n-a făcut nici un rău!" 42 Apoi a
adăugat: "Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!"
43 Isus i-a răspuns: "Îţi spun adevărul: astăzi vei fi cu mine în
paradis!"
Omilie
Tema regalității lui Isus este pe fondalul relatării lucane
despre pătimire: să ne gândim la intrarea lui Isus în Ierusalim, la
interogatoriul în fața Sinedriului, la acuzele de la procesul din fața lui
Pilat, la răstignire. Se poate spune că regalitatea lui Isus este obiectul
dezbaterii care conduce întreaga povestire despre pătimire. Acest fapt este
foarte interesant. Regalitatea lui Mesia este afirmată cu claritate într-un
context de pătimire și de refuz. În afara contextul pătimirii nu se poate
înțelege adevărata natură a regalității lui Cristos.
Pericopa evanghelică propusă de liturgie (Lc 23,35-43) ar
apare de neînțeles dacă nu ar fi plasată în amplul context pe care l-am trasat.
Este de fapt punctul ultim al unei dezvoltări care începe cu intrarea lui Isus
la Ierusalim (19,28-40) care este desigur o scenă regală, dar care vorbește
despre un rege umil și blând, sărac. În acest aparent contrast ”pe de o parte
regalitatea și pe de altă parte sărăcia” este deja cuprinsă tema pe care cele
ce urmează o va explica.
Aceeași temă mai apare în procesul din fața lui Pilat
(23,1-5). Luca spune cu claritate că Isus a fost acuzat că este rege: ”și au
început să-l acuze, spunând: L-am găsit
pe acesta instigând poporul nostru și oprindu-ne să plătim tribut cezarului și
spunnd că el este Mesia, regele” (23,2). Și la o întrebare a lui Pilat Isus
însușii răspunde că este rege, dar într-un mod diferit de acuze. Suntem în
stare să înțelegem până la ce punct se întinde această diferență. Isus este un
rege condamnat inocent. Iar în ochii oamenilor regalitatea sa pare una despre
care se poate glumi: oamenii sunt obișnuiți destul cu alți regi și la fel cu
alte manifestări ale regalității! Isus a spus-o deja mai înainte: ”Regii
popoarelor domină peste ele, iar cei care-și exercită autoritatea asupra lor
sunt numiți binefăcători. Însă voi nu faceți așa. (…) Însă eu sunt în mijlocul
vostru ca unul care slujește” (Lc 22,25-27).
Există o diferență radicală între regalitatea lumii și
regalitatea lui Dumnezeu, între manifestările primei și manifestările
celeilalte. Scena răstignirii (23,33-43) adună motivele dispersate purtându-le
la împlinire. Înainte de toate regalitatea lui Cristos este afirmată. Luca
folosește o construcție emfatică: ”Acesta este regele iudeilor” (v. 38). Este motivul
condamnării care ar voi să însemne, în mintea conducătorilor, sfârșitul
absurdei pretenții a lui Isus: în schimb este afirmarea inconștientă că tocmai
acolo, pe cruce, regalitatea lui Isus se manifestă în toată splendoarea sa.
Isus moare între doi condamnați (în viața sa a fost totdeauna acuzat că merge
cu vameșii și păcătoșii): unul nu înțelege, prizonier ca toți ceilalți al schemei
lumii despre regalitate (”Nu ești tu Mesia? Salvează-te pe tine însuți și pe
noi”); dar celălalt întrevede, în spatele slăbiciunii crucii, puterea iubirii
care transpare: ”Amintește-ți de mine când vei intra în împărăția ta” (v. 42). Motivul
central acum ne este clar: regalitatea lui Isus strălucește în încăpățânarea
iubirii, în refuzul puterii pentru a se salva pe sine însuși”. O spun
oficialitățile (”Pe alții i-a salvat, să se salveze pe sine însușii, dacă este
el Mesia” v. 35), o repetau soldații (v. 37) și o reafirmă condamnatul (v. 39).
Iată ceea ce nu s-a mai auzit: Isus nu se folosește de
puterea sa divină pentru a se salva pe sine însușii, ca să se sustragă dăruii
totale de sine, pentru a-i constrânge pe cei care îl refuză să admită că se
înșeală. Isus se abandonează total aparentei slăbiciuni a nonviolenței și a
iubirii. Așadar regalitatea lui Isus este legată de cruce. Și cu toate acestea,
acele aspecte pe care noi le indicăm ca splendoare, glorie, victorie și putere,
nu sunt absente. Și de fapt răstignitul a înviat și Fiul omului se va întoarce
în maiestatea gloriei sale. Dar este vorba totdeauna despre gloria iubirii,
despre triumful căii crucii. Învierea și revenirea lui Isus sunt revelarea
splendorii și puterii victorioase pe care le ascunde calea crucii. În această
perspectivă trebuie înțeleasă afirmația evanghelistului că Cristos, răstignit
și înviat domnește deja acum: azi. Este o regalitate astăzi care se percepe în
credință. Și este o continuare a căii crucii: Biserica și ucenicul dacă vor să
sărbătorească regalitatea Domnului lor trebuie să parcurgă din nou calea
Crucii. (don Bruno Maggioni [25.11.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).
.jpg)
