XXI (B): Acel limbaj „dificil”

Continuăm lectura capitolului şase din evanghelia după sfântul Ioan. În fragmentul care ne este propus în această duminică spre meditaţie, îi vedem pe ucenici scandalizaţi din cauza întorsăturii pe care o iau cuvintele lui Isus: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică”. Evanghelistul adaugă: „mulţi dintre ucenicii lui, care-l auziseră, au spus: Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?” Necredinţa nu este numai a mulţimii sau a iudeilor, dar cuprinde şi cercul ucenicilor. Ei „murmură” împotriva lui, exact ca poporul israelit în pustiu şi ca iudeii care se scandalizează în faţa lui Isus care pretinde că a coborât din cer şi este mântuirea lumii.

Care este motivul acestei necredinţe? Iată-l: „Greu este cuvântul acesta. Cum putem să-l ascultăm?”

Relaţia Isus-ucenici trece printr-o criză profundă. Ceilalţi evanghelişti (sinopticii) situiază acest moment de criză chiar în centrul mărturisirii lui Petru la Cezarea, unde Isus îi întreabă: „Iar voi, cine spuneţi că sunt eu? Pentru voi cine sunt eu?” (cf. Mc 8,27-33; Mt 16,13-22; Lc 9,18-22). Aceasta ne ajută să înţelegem că accentul fragmentului din sfântul Ioan pe care-l citim în această duminică nu este atât ce spune Isus, dar cine este el pentru ucenicii săi, pentru fiecare dintre noi... Căci ceea ce a şocat pe cea mai mare parte dintre ucenici nu este că Isus pretinde să le dea trupul său să-l mănânce – în sensul propriu al termenului; ei au înţeles că el nu vrea ca ei să fie canibali, au presupus că este poate o metaforă pe care o foloseşte, n-aveau ei atunci cum să se gândească la euharistie – ceea ce i-a deranjat era faptul că el pretinde că este de origine divină şi se prezintă lor ca darul ultim şi definitiv al lui Dumnezeu. Mai clar: un evreu practicant avea această credinţă: cel care împlineşte Legea (Torah) se va bucura de împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu... Isus spune: nu! Numai cel care „mă mănâncă pe mine” are viaţa veşnică, adică este făcut părtaş nu numai la promisiunile lui Dumnezeu, care sunt binecuvântare, belşug, bunăstare, sănătate,... ci chiar de acum, din această viaţă pământească, este făcut părtaş la viaţa lui Dumnezeu, la viaţa veşnică. Să nu uităm că Isus face această cateheză – ne spune evanghelistul Ioan – la Cafarnaum. Aici toţi îl cunoşteau că este fiul tâmplarului din satul vecin, de la Nazaret. Iar el le spune: Voi puteţi să intraţi în împărăţia lui Dumnezeu numai prin mine. Adică, dacă mă primiţi pe mine...

Binecuvântată fii, închisoare!

Filmul, bazat pe fapte reale, ne poartă în România sfârşitului anilor 1940 şi începutul anilor 1950, o Românie stalinistă unde regimul la putere începe prigoana împotriva propriului Neam şi propriei credinţe. Nicoleta (interpretată magistral de actriţa Maria Ploae), o tânără intelectuală româncă este arestată. Crima sa este dublă: ea face parte dintr-un partid politic de opoziţie şi este nepoata pe linie maternă a lui Iuliu Maniu. În prima perioadă a detenţiei la Malmaison, eroina este interogată şi torturată până la extenuare, până aproape de acea graniţă nevăzută între viaţă şi moarte. Regăsindu-se singură în faţa acestei insuportabile şi interminabile suferinţe, când nimeni şi nimic nu mai lăsa să se întrevadă vreo speranţă, Nicoleta descoperă în adâncurile misterioase ale firii puterea credinţei. Întâlnirea cu Dumnezeu îi dă eroinei libertatea interioară şi curajul să se opună şi să reziste monstruozităţii anchetatorilor. Ea reuşeşte să-şi apere nu numai convingerile politice ci şi pe cele religioase. Când suferi până la limita suportabilului „poţi să mori sau poţi să-l găseşti pe Dumnezeu”. Dar, din momentul când Dumnezeu apare în viaţa celei care suferă, forţa ei este fără margini... Filmul este ecranizarea scrierii cu caracter autobiografic, a scriitoarei Nicole Valéry-Grossu „Bénie sois-tu, prison”. Regizorul Nicolae Mărgineanu a realizat acest film ca o „datorie morală”, deoarece tatăl său, psihologul Nicolae Mărgineanu, a fost închis de comunişti 16 ani ca deţinut politic.

Fratelui meu din exil (Vladimir Ghika)

Epoca stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika prinţ, preot şi martir: o corespondenţă inedită, semnată de Vladimir Ghika şi adresată fratelui său Dimitrie, în Elveţia, în perioada 1948-1952.

Astăzi, după deschiderea arhivelor fostei Securităţi, suntem în măsură să înţelegem ce s-a întâmplat acum mai bine de 50 de ani în România. Aceste arhive permit, între altele, să regăsim şi urmele anumitor documente rămase ascunse. Astfel, în timpul anchetelor la care a fost supus Vladimir Ghika în beciurile Securităţii de la închisoarea Uranus, s-a făcut referire la scrisorile sale către fratele său, Dimitrie. Şi, odată ce am aflat de existenţa acestora, am sperat să le şi găsim. O incredibilă surpriză a fost trăită de nepoata lui Dimitrie, Genevieve d'Hoop, şi de fraţii ei, când, în mai 2007, au descoperit, împreună cu Anca Berlogea, un număr de 30 de scrisori, bine păstrate în arhiva familiei – în cutiile cu nenumărate fotografii şi documente, strânse de Elisabeth Ghika, soţia lui Dimitrie, şi păstrate apoi de Manola, fiica lor.

Rugăciunea cu Maria

Maria eşti celebrată şi eşti rugată de toate popoarele,

în toate timpurile, în toate manierele.

Tu eşti prezentă în liturgia Bisericilor creştine,

în spiritualitatea sfinţilor şi a călugărilor,

în devoţiunea mulţimilor.

Se descoperă când,

de la începutul Bisericii,

în tot universul,

naţiunile şi sfinţii

au glorificat-o

într-o uimitoare diversitate de rugăciuni

şi de expresii de pietate filială,

mai mult decât vreo altă creatură,

astfel încât a profeţit:

„Toţi mă vor chema fericită!”

(trad. pr. Isidor Chinez).  

Există tăceri şi tăceri

Unii tac pentru că visează o elocinţă mai profundă decât a cuvintelor. În schimb, alţii tac pentru că nu mai vor să spună nimic. Pentru că nu mai cred în nimic. Nu mai cred în dragoste şi se hotărăsc să nu-i mai pronunte numele, nu mai cred în fericire şi se hotărăsc să uite de ea.

Eu cred că tăcerea e oribilă. Tăcerea exprima foarte multe. De la necunoaştere la cunoaşterea totală, de la prostie la genialitate, de la indiferenţă la interes. Tăcerea poate exprima adesea mai mult decât o pot face cuvintele. Ea poate indigna, enerva sau jigni o persoană. Ceea ce tăcerea are în plus faţă de cuvinte e superioritatea şi uşurinţa folosirii ei.

Cine tace şi face e mai inteligent, dacă tăceai, filosof rămâneai şi tăcerea e de aur sunt doar câteva zicale care aduc tăcerea mai sus de cuvinte. Dar mă întreb, cum ar arăta o poezie fără cuvinte în ea? Doar titlu şi câteva rânduri goale. Hai, imaginaţi-vă cu mine. Pagini întregi goale. Goale dar filozofice.

La limba română s-ar citi de pe foi albe, scriitorii ar sta în faţa colilor şi după ore şi ore de gândit ar preda spre publicare teancuri de coli albe. Interesant, nu-i aşa?

Pentru mine cuvântul are valoare deasupra tăcerii. Tăcere e neparticipare pe când cuvântul e avantare în necunoscut. Tăcerea e nimic, cuvantul e totul. Tăcerea, în final, e doar pauză între cuvinte. (Autor: Octavian Paler)

Sf. Bernard, abate şi învăţător al Bisericii

Persoana şi viaţa Sf. Bernard sunt caracterizate printr-o extraordinară putere de atracţie; fiinţa lui a fost pătrunsă de idealul vieţii călugăreşti benedictine în atare măsură, încât a devenit un magnet puternic, care a atras între zidurile aspre ale mănăstirilor sute de suflete, începând cu propria-i familie.

Bernard s-a născut în 1090, într-un castel de lângă localitatea Fontaine, aproape de oraşul Dijon, în partea de est a Franţei. Era al treilea între şase fraţi. Copilăria şi adolescenţa a petrecut-o urmând şcoala mănăstirească din apropiere şi apoi cursurile superioare. Pe când era student, colegii săi îi respectau atât de mult delicateţea şi seriozitatea, încât, atunci când se apropia el, dacă eventual se aflau în conversaţii uşuratice, spuneau: „Să tăcem, se apropie Bernard " Sufletul lui Bernard era stăpânit de două mari iubiri: crucea lui Isu, şi mama. Deseori, îi văzuse în casa părintească pe pelerinii care veneau de la Locurile Sfinte, purtând semnul crucii pe haine şi pământ de pe Muntele Golgota în sacul de pe spate; inima lui se aprinse de o mare iubire faţă de Cristos răstignit. Fiinţa care îl înţelegea deplin, căruia el îi destăinuia elanurile inimii, era mama lui; sufletele lor erau atât de unite, încât, la moartea mamei, Bernard a hotărât să părăsească bucuriile şi splendorile castelului părintesc, spre a se retrage în mănăstire.

XX (B): Isus euharistic, pâinea vieţii veşnice

E ziua Domnului. Învaţă Conciliul Vatican II: „În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, Sfânta Maică Biserică sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita Lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui” (Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium 102).

1. Liturghia, ospăţul pregătit de Înţelepciunea divină. Duminica este deci sărbătoarea săptămânală a Paştelui pe care o celebrăm prin sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, ospăţul pregătit nouă de înţelepciunea divină despre care citim azi în prima lectură luată din cartea Proverbelor 9,1-6: Înţelepciunea şi-a construit casa şi a sculptat cele şapte coloane. Şi-a tăiat vitele, a pregătit vinul şi a pus masa. Şi-a trimis slugile ca să-i invite pe oameni din punctele cele mai înalte ale cetăţii: "Dacă nu aveţi înţelepciune, veniţi la mine!" Celor neştiutori, ea le spune: "Veniţi, mâncaţi la ospăţul meu şi beţi din vinul meu pe care l-am pregătit! Lăsaţi-vă de nebunia voastră, ca să trăiţi; păşiţi pe calea înţelepciunii!"

Isus e bucuria mea