† Duminica a 17-a de peste an (B): Acesta este cu adevărat profetul care trebuie să vină în lume! (omilie)

Înmulțirea pâinilor și a peștilor...

 

Evanghelia Ioan 6,1-15: În acel timp, Isus a trecut pe malul celălalt al Mării Galileii sau a Tiberiadei. Îl urma o mulţime mare pentru că văzuse semnele pe care le făcuse cu bolnavii. Isus s-a urcat pe munte şi s-a aşezat acolo împreună cu discipolii lui. Paştele, sărbătoarea iudeilor, era aproape. Ridicându-şi ochii şi văzând că o mulţime mare venea după el, Isus i-a zis lui Filip: „De unde vom cumpăra pâini ca aceştia să mănânce?” Însă spunea aceasta punându-l la încercare; de fapt, el ştia ce avea de gând să facă. Filip i-a răspuns: „Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte puţin”. Unul dintre discipolii lui, Andrei, fratele lui Simon Petru, i-a zis: „Este aici un copilaş care are cinci pâini de orz şi doi peştişori. Însă ce sunt acestea pentru atâţia?” Isus a zis: „Faceţi-i pe oameni să se aşeze!” În locul acela era multă iarbă. Aşadar, s-au aşezat bărbaţii, în număr cam de cinci mii. Isus a luat pâinile şi, mulţumind, le-a dat celor aşezaţi; la fel şi din peştişori, cât a voit fiecare. Când s-au săturat, le-a spus discipolilor săi: „Adunaţi bucăţile rămase, ca să nu se piardă nimic!” Aşadar, au adunat şi au umplut douăsprezece coşuri cu bucăţi care au rămas de la cei ce mâncaseră din cele cinci pâini de orz. Văzând semnul pe care îl făcuse, oamenii spuneau: „Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!” Aşadar, cunoscând că au să vină şi să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur.

 

 

Omilie

 

 

 

Timp de cinci duminici consecutive (începând cu duminica de astăzi până la duminica a XXI-lea), liturgia duminicală îşi întrerupe lectura continuă a Evangheliei după Marcu pentru a lăsa loc întregului capitol şase din Evanghelia după Ioan. Motivul acestei inserţii stă în voinţa de a aprofunda tema „pâinii” la care a ajuns relatarea lui Marcu. Evanghelia se deschide cu povestirea înmulţirii pâinilor, una din paginile evanghelice cele mai luminate despre misterul lui Isus ca hrană pentru viaţa noastră. Este pentru a şasea oară că în evanghelie este reluat acest episod (celelalte cinci sunt amintite în evangheliile sinoptice). Insistenţa indică importanţa pe care aceste eveniment a avut-o în gândirea primelor comunităţi creştine; desigur, era printre „semnele” cele mai clare care făcea să se înţeleagă care este sensul misiunii lui Isus printre oameni.

 

Ioan introduce povestirea făcând apel la obişnuita scenă a mulţimilor care se călcau în picioare în jurul lui Isus. El s-a suit pe munte, înconjurat de ucenici şi s-a aşezat, aşa cum obişnuieşte orice învăţător. Şi priveşte toată acea mulţime de oameni. „Ridicându-şi deci ochii, a văzut o mare mulţime care venea la el”. Am putea spune că Domnul are o caracteristică proprie: a nu rămâne jos şi nici a nu rămâne în înălţimile cerului distant de oameni. Isus nu se opreşte în contemplarea de sine şi a lucrărilor sale. Venit pe pământ şi făcându-se întru totul asemenea oamenilor, el urcă însă puţin mai sus, pe munte: are nevoie să-l întâlnească pe Dumnezeu, şi să-i vadă mai bine pe oameni. Doar avându-l pe Dumnezeu în inimă (acesta este sensul urcării pe munte) şi acceptând compasiunea sa, este posibil a vedea lumea cu ochi noi, a intui întrebările şi a-ţi da seama de necesităţile sale.

 

Din pagina evanghelică se intuieşte că mulţimea stătea cu plăcere cu Isus „din cauza semnelor pe care le făcea”. Uneori era aşa de preocupată să asculte cuvintele sale (spre deosebire de noi care de multe ori suntem grăbiţi în cele ce îl privesc pe Dumnezeu) încât uita chiar să mănânce. Şi de fapt el, nu ucenicii, îşi dă seama că e nevoie de pâinea pe care o avea lumea. Isus îl cheamă pe Filip (era din Betsaida şi deci un om practic din acea zonă) şi l-a întrebat: „De unde am putea cumpăra pâine ca să mănânce aceştia?” Filip, după un calcul rapid, răspunde că este imposibil să găsească o sumă de bani potrivită pentru a cumpăra pâine suficientă pentru întreaga mulţime. De fapt, întrebarea lui Isus era cu totul ireală. Andrei, prezent la acest schimb de vorbe, ştie ceva şi poartă informaţia spunând că a găsit doar un copil care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Dar, cu un realism plin de tristeţe, adaugă: „Ce este aceasta pentru atâta lume?” Această problemă, pentru el ca şi pentru toţi ceilalţi ucenici, pare închisă. Corectitudinea, realismul, practicitatea, concreteţea ucenicilor par să învingă. Singurul lucru care trebuia făcut – aşa cum se notează într-o altă relatare (cf. Mt 14,16) – este de a-i trimite repede pe toţi prin satele vecine. Fiecare ar fi putut mânca la propria casă. Şi nu ar fi fost vina nimănui dacă cineva ar fi rămas flămând. Nu spunem noi şi astăzi: „ad impossibilia nemo tenetur”? Dar mai este scris: „Ceea ce este imposibil pentru oameni, este posibil pentru Dumnezeu” (Lc 18,7). Resemnarea noastră este învinsă de puterea lui Dumnezeu. Iar Scripturile sunt pline de minuni.

 

Scena luată din relatările despre Elizeu (profetul care i-a urmat lui Ilie în sec. IX î.C.) ne arată minunea unei înmulţiri a pâinilor obţinută prin milostivirea Domnului. Şi aici este vorba de puţine pâini de orz, insuficiente pentru a potoli foamea a o sută de persoane. În faţa nesiguranţei acelui bărbat care i-a adus douăzeci de pâini de orz, şi care obiectează: „cum o să ajungă acestea la o sută de oameni?” profetul insistă: „Dă-le oamenilor să mănânce, căci aşa vorbeşte Domnul: «vor mânca şi va mai rămâne»”. Şi aşa s-a întâmplat: „le-a pus în faţa oamenilor, iar ei au mânca şi a mai rămas, aşa cum spusese Domnul”.

 

Amintirea acestei Scripturi a ajutat credinţa slabă a ucenicilor de a mijloci ca Isus să intervină. Cu totul alta a fost atitudinea Mariei la Cana Galileei când a mijlocit la Isus ca cei doi miri să nu-şi strice sărbătoarea. Dar ucenicii, aşa cum ni se întâmplă şi nouă, se bazau pe realismul lor şi pe înţelepciunea lor naturală mai mult decât pe iscusinţa şi pe puterea Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Isus, care se încrede total în Tatăl, şti bine că „totul este posibil pentru Dumnezeu”; mai mult, nu este obişnuit să trimită înapoi pe nimeni, nici atunci când nu îndrăzneşte să ceară. El citeşte în inimă şi vede frământările noastre dându-ne ceea ce avem nevoie. De fapt aşa se întâmplă (sau ar trebui să fie astfel) cu orice tată şi mamă de familie. Iar Dumnezeu este totdeauna bun, atât cu copiii ascultători cât şi cu cei recalcitranţi. Nu rezistă la ceea ce au nevoie copiii săi. Ei bine, fără ca ucenicii să înţeleagă, ba chiar împotriva oricărui raţionament, Isus porunceşte ca oamenii să se aşeze pe iarbă. „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic, el mă poartă la păşuni verzi” cântă psalmul 22 (23), aproape prevăzând această splendidă scenă. După ce s-au aşezat toţi, el a luat pâinile şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit celor ce şedeau jos. Spre deosebire de sinoptici, unde ucenicii sunt puşi să împartă, aici – la Ioan – Isus însuşi ia pâinile şi le împarte. Fără îndoială evanghelistul subliniază raportul direct, personal, care este între păstor şi oile sale. Iar aici psalmul responsorial vine în ajutorul rugăciunii noastre: „ochii tuturor se îndreaptă plini de speranţă spre tine, tu le dai hrană la vreme potrivită, tu deschizi mâinile tale şi saturi cu dărnicie orice vietate” (Ps 144, 15-16).

 

Cu toate acestea, Isus nu face acestea din nimic. Are nevoie de cele cinci pâini de orz (pâinea de orz era pâinea săracilor, nu pâinea cea mai bună, adică aceea cu un gust îmbietor pe care o mâncau bogaţii). Şi cu aceste cinci pâini sărace satură cinci mii de oameni (atâţia s-au aşezat pe iarbă). Ajunge puţinul pe care-l avem (acel puţin al iubirii şi al milei, acel puţin al bunurilor materiale, acel puţin din disponibilitate, acel puţin din timp) pentru a înfrânge foamea, fie foamea din inimă, fie foamea trupului. Problema este de a pune acel „puţin” pe care-l avem în mâinile Domnului şi a nu-l învârti între mâinile noastre ca să-l ţinem.

 

Evanghelistul notează că, după ce a mâncat, întreaga mulţime a rămas uimită de ceea ce a făcut Isus, până acolo că voiau să-l facă rege. Dar el a fugit din nou pe munte: nu voia să facă să scadă foamea după pâinea care rămâne, adică urgenţa nevoii după un raport afectuos şi de durată cu Domnul. Iar noi cu Isus pe munte continuă să ne rugăm: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi!”

 

 

(mons. Vincenzo Paglia [30/07/2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

https://it.groups.yahoo.com/neo/groups/pn-monspaglia/conversations/messages/125).

 

 

 

Sfânta Cristina, fecioară, martiră (sec. al IV-lea) [24 iulie]

 

Oraşul Bolsena, aşezat pe malul lacului cu acelaşi nume din centrul Italiei, o cinsteşte ca patroană pe o tânără martiră din secolul al IV-lea, Sfânta Cristina. Cultul acestei sfinte este amintit de numeroase mărturii istorice. Din săpăturile arheologice făcute în secolul trecut rezultă că la Bolsena era cinstită o Sfântă Cristina încă din secolul al IV-lea, şi lângă mormântul ei a fost descoperit un cimitir subteran. Mărturiile iconografice sunt, de asemenea, abundente: sfânta apare între fecioarele martire reprezentate pe mozaicurile Bisericii „Sfântul Apolinar cel Nou” din Ravena, mozaicuri lucrate în secolul al VI-lea. Numeroşi artişti, de la Giovanii Della Robia la Luca Signorelli, de la Paul Veronese la Luca Cranach, s-au inspirat din episoadele povestite de Passio Cristinae, cu multe amănunte care, în mare parte, reproduc „Acta” – Faptele celor mai vestiţi martiri.

Versiunea în limba greacă a vieţii Sfintei Cristina afirmă că ea era de loc din oraşul Tir, situat în Fenicia (azi, Liban), în timp ce versiunea în limba latină, în majoritate, susţine că ea este originară din Bolsena. Şi unele, şi altele sunt redactate foarte târziu, nu înainte de secolul al IX-lea, fapt care le aşază în rândul legendelor hagiografice cu valoare istorică redusă; pornind de la un caz autentic de viaţă, se adaugă elemente imaginare, pe care le regăsim, aproape identice, în multe Passio. Asemenea adăugiri urmăresc să redea cât mai impresionant virtutea martirilor, precum şi puterea lui Dumnezeu, care este aproape de aleşii săi; sufletele credincioase reţin esenţialul. Din această perspectivă trebuie să fie privită şi Passio Cristinae.

Cristina, o tânără de unsprezece ani, pentru extraordinara ei frumuseţe, a fost închisă într-un turn, împreună cu douăsprezece slujnice, de către tatăl ei, Urban, ofiţer superior în armata împăratului. În realitate, tatăl voia să o constrângă pe fiica sa, devenită creştină, să renunţe la religia primejdioasă pe care a îmbrăţişat-o, şi astfel, să o scape de primejdia morţii. Copila însă a sfărâmat statuetele preţioase, pe care tatăl le aşezase în camera ei, şi metalul preţios rezultat l-a împărţit săracilor. Înfuriat, Urban trece de la rugăminţi la pedepse: a ordonat să fie biciuită şi aruncată în temniţă. Deoarece Cristina rămânea neclintită în credinţă, tatăl o dă pe mâna judecătorilor şi aceştia o supun la diferite torturi îngrozitoare. Fiind plină de răni, este aruncată să zacă în închisoare, dar aici, trei îngeri coborâţi din cer îi aduc mângâiere şi-i redau sănătatea. Văzând că prin astfel de metode nu obţin nici un rezultat, judecătorii trec la soluţia finală: leagă o piatră grea de gâtul copilei şi o aruncă în apă; dar piatra, susţinută de îngeri, pluteşte pe apă şi Cristina iese la mal.

Tatăl neînduplecat este pedepsit de Dumnezeu cu moartea; totuşi, suferinţele Cristinei nu se sfârşesc. Judecătorii se îndreaptă împotriva ei cu o furie turbată şi o condamnă la alte chinuri înspăimântătoare, ce se vor dovedi la fel de ineficiente: este arsă pe un grătar înroşit, aruncată în ulei înfierbântat, lăsată între şerpi veninoşi, la urmă, i se taie sânii; nemaiştiind la ce chinuri să o supună, ei curmă viaţa plăpândă a Cristinei cu două lovituri de suliţă, şi astfel, încă o floare a nevinovăţiei este transplantată în grădinile cerului.

Numele Cristina, cu corespondentul masculin Cristian, sunt specific creştineşti şi apar după ce Biserica creştină a primit libertatea prin împăratul Constantin. Şi până atunci se foloseau cuvintele „creştin” – „creştină”, cu rolul de adjective, supranume ce se adăuga la numele propriu-zis. Ulterior, din adjectivele Christianus, Cristiana s-au format nume proprii ce au pătruns şi la noi sub forma Cristina şi Cristiana. Formele Cristina, Cristin au apărut de prima dată ca nume proprii din dorinţa de a da copiilor numele pe care l-a purtat Mântuitorul; respectul faţă de fiinţa dumnezeiască, umană a lui Isus a cerut să nu se folosească pentru simpli oameni un nume purtat de Omul-Dumnezeu, şi atunci s-au creat cuvintele Cristin, Cristina, sugerând adevărul fundamental că omul creştin nu este numai „ucenicul”, „urmaşul” lui Cristos, ci poartă în fiinţa lui însăşi fiinţa lui Cristos. „Cel care mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el” (Ioan 6,56). „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru mine, şi eu întru Tine... Eu întru ei şi Tu întru mine” (Ioan 17–23).

Pornind de la numele Cristina, s-au desprins formele: Hrestina, Cărstina, Crăstina, Crista, Tina şi, mai nou, Cristi.

 

(sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/2639/Sf-Cristina-fc-m.aspx).

 

 

Sfânta Brigitta a Suediei (1303-1373), patroană a Europei [23 iulie]

„Deoarece papa ezită să vină pentru a readuce pacea şi pentru a reforma Biserica mea, îţi fac cunoscut că voinţa mea este ca el să vină în această toamnă, şi să vină pentru a rămâne. De asemenea, papa trebuie să ştie că nici un lucru făcut de el nu-mi aduce mai multă fericire decât să se întoarcă în Italia” (Sfânta Brigita a Suediei, Revelaţii, IV, 143; Sfânta Brigita a Suediei, Revelaţiile cereşti, îngrijită de A. Mancini, Roma 1960).

Acesta era unul dintre mesajele pe care Brigita l-a primit de la Cristos într-o viziune şi pe care îl transmitea papei pentru a-l determina să abandoneze fără întârziere sediul de la Avignon şi să se întoarcă la Roma. Femeie de o excepţională valoare, şi-a lărgit tot mai mult orizontul, de la familie la casa împărătească, şi de la ţara sa la Europa întreagă, înfruntând problemele cele mai dificile ale timpului ei.

În dialog cu Isus

S-a născut la Finstad, în Suedia, aproape de Upsala, în iunie 1302 sau 1303, într-o familie nobilă şi profund creştină. Tatăl ei, Birgen Persson, era lagmann, adică judecător sau guvernator al regiunii Uplan. El a fost autorul primei legislaţii creştine a regatului Suediei. Soţia sa se chema Ingeborga, şi ea de origine nobilă. Au avut şapte copii şi unuia dintre aceştia i-au pus numele Brigita, în cinstea sfintei Brigita a Scoţiei, admirată în mod deosebit de ei.

Pe când era doar o copilă, Brigita, după ce a ascultat o predică despre pătimirea lui Isus, a avut cu el un dialog profund, care i-a rămas imprimat pentru totdeauna în memorie. La întrebarea: „O, iubitul meu Domn, cine te-a adus în această stare?”, a simţit că i se răspunde: „Toţi cei care mă uită şi dispreţuiesc iubirea mea!” Copila s-a hotărât atunci să-l iubească pe Isus cu toată inima pentru totdeauna.

La 12 ani, şi-a pierdut mama. Tatăl, veghind cu grijă la formarea sa, a trimis-o la o mătuşă de pe mamă, Karin, naşa de botez, care şi-a împlinit cu mult zel misiunea. Brigita, în afara bunelor maniere proprii familiilor nobile, a învăţat cititul, scrierea şi arta brodatului.

La 14 ani, conform obiceiului timpului, tatăl a considerat că este pregătită să-i fie dată de soţie lui Ulf Gudmarsson, fiul guvernatorului din Västergötland. Ea ar fi voit să se dăruiască lui Dumnezeu în viaţa monahală, dar a văzut în dorinţa tatălui un semn al voinţei divine şi şi-a dat cu seninătate consimţământul. A trăit foarte bine cu soţul ei, deoarece – contrar semnificaţiei numelui, care înseamnă lup – el era un om foarte blând şi dornic de a duce o viaţă cât mai conformă cu evanghelia. Conform mărturiei fiicei sale, Caterina, care a cules mărturisirile mamei, cei doi soţi au voit să ofere de bunăvoie lui Dumnezeu o primă etapă din căsătoria lor, trăind un anumit timp în feciorie.

Doi soţi exemplari

Pentru Ulf, Brigita nu a fost numai soţie, dar şi maestră, deoarece ea l-a învăţat să citească, să scrie şi să recite rugăciunile terţiarilor franciscani. El a profitat de impulsul cultural primit din partea soţiei şi, astfel, a aprofundat şi studiul dreptului, devenind astfel lagmann al provinciei din Nericia.

În castelul din Ulfasa, Brigita nu şi-a asumat rolul de principesă a Nericiei pentru o glorie deşartă, ci acela al unei foarte bune gospodine: nu numai că dirija personalul în dependinţele sale, dar se amesteca în mijlocul numeroşilor servitori, desfăşurând diferite activităţi casnice şi creând între toţi un climat de familie. Se ocupa apoi într-un mod special de cei săraci şi de fetele tinere, pe care le ajuta să găsească o muncă cinstită pentru a nu cădea în prostituţie. În afară de acestea, a construit un spital unde se ducea în fiecare zi să-i asiste pe cei bolnavi, spălându-i şi îngrijindu-le hainele.

Sfânta Maria Magdalena [22 iulie]

 

 

Cristos apare Mariei Magdalena după înviere (1834-1836)
– „Noli me tangere” –
de Alexander Ivanov (1806-1858).

„Tu, [Părinte], i-ai aprins în inimă focul unei iubiri infinite faţă de Cristos, care i-a redat libertatea Spiritului, şi i-ai dat curajul de a-l urma cu fidelitate până pe Calvar. Chiar şi după moartea pe cruce, l-a căutat pe Învăţătorul cu atâta pasiune, încât a meritat să-l întâlnească pe Domnul înviat şi să fie prima care le-a vestit apostolilor bucuria pascală” (MA II, Prefaţa, p. 1179).

Maria Magdalena nu este prezentată în evanghelie ca marea păcătoasă convertită de Isus, dar ca apostol al învierii.

Tradiţia latină, urmând opinia sfântului Grigore cel Mare, a identificat într-o singură persoană pe Maria Magdalena, Maria din Betania şi femeia păcătoasă care, în casa lui Simon Fariseul, a uns picioarele lui Isus şi le-a uscat cu părul capului ei. În Occident, foarte puţini autori, printre care şi sfântul Bernard de Clairvaux, se vor distanţa de această interpretare. Tradiţia orientală, în schimb, a considerat întotdeauna că este vorba despre trei femei diferite. Studiile mai recente au dat dreptate orientalilor.

Ucenica fidelă

Cine era, deci, Magdalena? Puţinele lucruri sigure pe care le ştim le avem din evanghelii. Maria era din Magdala, mică cetate din Galilea. Isus a vindecat-o de slăbiciunile sale şi ea a devenit ucenică, ajungând să facă parte din acel grup al femeilor care îl urmau pe Isus: „Cei doisprezece erau cu el; de asemenea, unele dintre femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care scosese şapte diavoli, Ioana, soţia lui Cuza, administrator al lui Irod, Suzana şi multe altele, care-l asistau cu ceea ce aveau” (Lc 8,1-3).

Expresiile „vindecate de duhuri rele” sau „din care scosese şapte diavoli” nu înseamnă, în mod necesar, că mai înainte acest femei au fost posedate, deoarece, în mentalitatea timpului, orice tulburare fizică era atribuită duhurilor rele, despre care se gândea că au intrat în persoană, şi erau cu atât mai numeroase cu cât mai gravă era şi boala. Deci femeile despre care vorbim, cu siguranţă, au fost vindecate de Isus de bolile lor şi, în cazul Magdalenei, trebuie să fi fost vorba despre vreo boală gravă.

În al doilea rând, dacă ne gândim la locul rezervat femeii în cultura antică, chiar şi cea iudaică, comportamentul lui Isus, care, alături de apostoli, a admis şi acest grup restrâns de femei să-l urmeze îndeaproape, a fost, desigur, neobişnuit, pentru a nu spune revoluţionar.

Reţinem că împreună cu aceste femei se afla şi mama Învăţătorului şi poziţia ei este centrală, aşa cum apare şi din relatarea pătimirii. Pe de altă parte, cine mai mult decât mama putea să înţeleagă nevoile fiului?

De fiecare dată când în evanghelii este prezentată lista acestui grup de discipole, Magdalena este întotdeauna numită prima, pentru a indica preţuirea de care se bucura în prima comunitate creştină.

La picioarele crucii

Ea l-a urmat pe Isus şi la Ierusalim şi a luat parte activă la evenimentele pătimirii şi învierii. Evanghelia după Marcu (15,40-41) notează că la locul răstignirii „erau şi câteva femei, care priveau de departe; printre ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob cel Mic şi a lui Ioses, şi Salome şi multe altele care urcaseră cu el la Ierusalim”.

Ele priveau „de departe” până ce soldaţii care l-au răstignit le-au permis să se apropie. Evanghelia după Ioan (19,25) ne aminteşte că, în acest moment deosebit, „lângă crucea lui Isus stăteau mama lui Isus şi sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, şi Maria Magdalena”.

După ce Isus a murit, a fost înmormântat repede, pentru a nu încălca porunca riguroasă a sabatului, care interzicea orice fel de muncă. Magdalena şi celelalte femei au rămas până la sfârşit pentru a vedea unde avea să fie pus trupul lui Isus, apoi s-au întors la Ierusalim. În zorii primei zile a săptămânii – duminica –, Magdalena se afla în capul grupului femeilor ce au alergat la mormânt cu mirul – pentru aceasta sunt numite de orientali mirofore (mironosiţe) – şi alte parfumuri pentru îmbălsămarea trupului Celui Răstignit, conform cu uzanţele ebraice.

Apostol

La mormânt le aşteptau surpriza şi spaima, deoarece nu au găsit trupul lui Isus. În timp ce celelalte duceau vestea apostolilor, Magdalenei, rămasă pe loc, nemângâiată, în căutarea celui pe care îl iubea aşa de mult, i-a apărut Isus înviat. La început, nu l-a recunoscut şi l-a confundat cu grădinarul, dar când Isus a chemat-o pe nume, ochii ei s-au deschis şi din profunzimea inimii a exclamat: „Învăţătorule!” şi s-a aruncat la picioarele lui. Ar fi voit să rămână îndelung cu el şi să-l asculte ca în timpurile de odinioară, dar Isus i-a zis: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: Mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (In 20,17). Şi Maria a alergat să le spună apostolilor că Domnul a înviat.

Magdalena, fiind aleasă de Isus, urmându-l pe el de la începutul vieţii publice şi contemplându-l înviat, devenea, conform tradiţiei Bisericii, apostol.

De câte ori, de-a lungul istoriei, femei alese de Isus au repetat cu iubirea lor istoria Magdalenei! Sfinte, profetese, carismatice au dus întregului popor creştin, se înţelege că sunt cuprinşi aici şi succesorii apostolilor, vestea Celui Înviat, făcând să înflorească de fiecare dată în Biserică o nouă primăvară.

 

(sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/2636/Sf-Maria-Magdalena-.aspx).

 

Cincizeci de ani



Biserica Izvoarele [IS] (18.04.2014)

Cinzeci de ani de piatră și de lut
Și-n orice pas am pus un început.
Iar de arzimea-n care mă frământ
Mi-a curs tot mirul frunții în pămnât.
Te-nalță, cedrule umbros, și sezi
În vipiile marilor mele amiezi,
Cu foșnet pur s-arunci peste genuni
Cununa nopții tale de minuni
Nu pentru tihna. Dimpotrivă. Dar
Râvnesc din veci un înger, adversar,
Ajungi mai slab, netrebnic cazi la fel
Cu cât vrăjmașul ți-e mai mișel.
Ci-ncăierați sub adumbrirea ta,
Să sug puteri din cel ce m-o-ncleșta.
Când bratul meu s-o-ncolaci rebel,
Să simt cerească greutate-n el.
Și pân-acum parcă-ntr-adins mi-ai dat
Numai cu pleava lumii să mă bat.
Sta totuși semn în câmpul gol c-am dus
Ucenicia luptelor de sus:
Cinzeci de lespezi și deasupra jar.
Alcătuind spre slava ta altar.

 

de Vasile Voiculescu

(sursă: http://www.vasilevoiculescu.eu/opere/poezii/cincizeci_de_ani.html#.VT02A3kcTrc).

Împreună cu pr. Ioan Tamas la sărbătoarea jubileului de 50 ani de preoție [19 iulie 2015]

 

Împreună cu pr. Ioan Tamas

la sărbătoarea jubileului de 50 ani de preoție

în parohia Izvoarele și la casa sa (IS).

 

(sursa: https://www.facebook.com/stefan.lupu.520).

pr.  Ioan Tamas

 

Data naşterii: 23.03.1941, Izvoarele - IS
Data hirotonirii: 29.06.1965, Alba-Iulia
Adresa: Centrul de spiritualitate, jud. Iasi – Bârnova,

 

S-a născut la 23 martie 1941 la Izvoarele - Iaşi.
A absolvit Şcoala Generală de 7 clase în anul 1955 la Săbăoani,
Şcoala de Cantori în anul 1959 la Iaşi
şi Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi în anul 1965.
A urmat studii postuniversitare la Universitatea Pontificală Urbaniana din Roma,
unde a obţinut doctoratul în dreptul canonic.
A fost sfinţit preot la 29 iunie 1965 la Alba Iulia
de către ep. Marton Aron.
A activat ca vicar la Valea Seacă (1 ianuarie 1966 - 31 martie 1967),
Săbăoani (1 aprilie 1967 - 31 martie 1973),
paroh la Pildeşti (1 aprilie 1973 - 31 august 1979),
prefect şi profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi (1 septembrie 1979 - 30 septembrie 1981),
student la Roma (1 octombrie 1981 - 30 septembrie 1986),
consilier la Arhiepiscopia de Bucureşti (1 octombrie 1986 - 31 decembrie 1989),
profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi (1 octombrie 1986 - 30 septembrie 2000),
capelan la Spitalul Municipal din Prato, Italia (1 octombrie 2000 - 31 octombrie 2002),
profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi (1 noiembrie 2002 - 31 octombrie 2004),
înlocuitor de paroh la Cârlibaba (1 noiembrie 2004 - 31 martie 2005),
preot pensionar la Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi (1 aprilie 2005 - 30 septembrie 2005),
Solca (1 octombrie 2005 - 213),
Bârnova (2013 - ).
Este preot pensionar de la 23 martie 2001.

50 de ani de Preoție –

29.06.1965 – Alba-Iulia

pr. Budău Mihai, sr.

pr. Budulai Ieronim
pr. Doboş Iosif
pr. Donea Leonard    
ep. Gherghel Petru    
pr. Jicmon Ioan          
pr. Patraşcu Petru (+)     
pr. Tamaş Ioan           

(sursă:  http://www.ercis.ro/dieceza/preoti/index.asp?id=72).


Sfântul Ilie, profet [20 iulie]



Îngerul trezește pe Ilie profetul - de J. A. Escalante

 

Unii dintre profeţii Vechiului Testament şi-au împlinit misiunea de vestitori şi apărători ai legii divine fără a fi scris mesajul lor; aceştia sunt „profeţii acţiunii”, spre deosebire de profeţii scriitori, care, asemenea lui Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel şi alţii, au lăsat scrieri, acum incluse în canonul cărţilor Sfinte. Unul dintre cei mai mari profeţi ai faptelor este Ilie, misiunea lui fiind aceea de a readuce poporul şi a-l menţine în credinţa într-un singur Dumnezeu, într-o perioadă în care cultul idolatric şi licenţios al Canaanului îi atrăsese pe mulţi dintre izraeliţi. Ilie s-a născut spre sfârşitul sec. al X-lea înainte de Cristos şi cea mai mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat sub domnia timidului Achab (873-854), ajuns un instrument docil în mâinile soţiei sale, Izabela, de origine feniciană, şi care, de la început, a favorizat cultul lui Baal, pe care apoi l-a impus întregului popor.

Când credinţa într-un singur Dumnezeu aproape dispăruse şi majoritatea poporului îmbrăţişase idolatria, Ilie s-a prezentat în faţa regelui Achab şi a anunţat o perioadă de trei ani de secetă, drept pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Pentru a dovedi falsitatea idolilor şi puterea adevăratului Dumnezeu, Ilie îi convoacă pe Muntele Carmel pe regele Achab şi pe delegaţii din toate triburile lui Israel, ca să participe la o probă a focului. A zis Ilie către popor: „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi-l pe El; şi dacă este Baal, urmaţi-l pe acesta... Prooroc al Domnului am rămas numai eu singur, iar prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci de oameni, şi prooroci ai dumbrăvilor Astartei, patru sute. Daţi-ne doi junci; ei să-şi aleagă unul, să-l taie în bucăţi şi să-l pună pe lemne, dar foc să nu aprindă; iar eu îl voi găti pe celălalt viţel şi-l voi pune pe lemne şi foc nu voi aprinde. Apoi, voi să chemaţi numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu. Şi Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu”. Şi a răspuns tot poporul: „Bine ai grăit!” (III Regi 18,21–25) Proorocii lui Baal au pregătit primii altarul şi au început să strige către cer. „… şi strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, până ce curgea sânge. Trecuse de amiază şi ei tot s-au zbuciumat mereu până la timpul jertfei, dar n-a fost nici un glas, nici răspuns, nici auzire” (III Regi 18,27–29). Ilie pregăteşte şi el un altar, cere să se toarne apă pe lemne şi în jurul altarului, şi apoi se roagă: „«Auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că tu singur eşti Dumnezeu în Israel…» Şi s-a coborât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, şi lemnele şi pietrele, şi ţarina, şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ. Şi tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: «Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!»” (III Regi 18,36–39).

Poporul entuziasmat i-a îndepărtat pe slujitorii cultului păgân şi a reînnoit legământul de credinţă faţă de Iahvé. Ilie considera că a sosit ceasul triumfului definitiv, dar, nu peste mult timp, cu amărăciune şi nedumerire în suflet, s-a văzut nevoit să fugă în pustiu, pentru a scăpa de furia Izabelei.

Urmărit ca un animal de pradă, energicul şi inflexibilul profet a trecut printr-un moment de descurajare. Munca depusă până atunci şi însăşi viaţa lui i s-au părut zadarnice şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i rupă firul care-l mai ţinea legat de pământ. Dar un înger al Domnului îl încurajează, oferindu-i o pâine coaptă în vatră şi un ulcior cu apă; apoi îi apare însuşi Dumnezeu, care îi redă curajul neînfricat de altădată. Ilie a înţeles că Dumnezeu nu realizează triumful binelui prin gesturi spectaculoase, ci lucrează cu îndelungată răbdare, deoarece El este Cel Veşnic şi timpul îi este supus lui.

Profetul cu forţe reîmprospătate, îmbrăcat într-o manta de piele peste şorţul aspru strâns în jurul coapselor, se întoarce în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dar nu va asista la triumful deplin al credinţei faţă de Iahvé. Opera de refacere spirituală, începută cu atâta trudă, va fi dusă la bun sfârşit de către ucenicul său, Elizeu, căruia Ilie i-a transmis chemarea divină şi spiritul său, aruncându-i pe spate mantaua. Elizeu a fost martorul unic al sfârşitului misterios al lui Ilie, întâmplat în anul 850 înainte de Cristos, prin urcarea lui într-un car de foc.

Prenumele Ilie, cu foarte multele lui variante, este printre cele mai răspândite, datorită faptului că sărbătorirea proorocului Ilie are loc în timpul de vârf al lucrărilor de seceriş şi numele lui este legat de două elemente foarte importante în aceste lucrări: focul şi apa. La sărbătorirea proorocului Ilie s-au adăugat o serie de invocaţii şi practici rituale străvechi, prin care se invocă îndepărtarea grindinilor şi a incendiilor, ploaia pentru mirişti. Şi în cazul Sfântului Ilie, acumulările folclorice au dus la trecerea cu vederea peste înţelesul profund al cuvântului Ilie, format din alăturarea a două numiri vechi date lui Dumnezeu, El şi Iahvé, exprimând ideea: „Dumnezeul meu este Iahvé”. Este o mărturisire de credinţă în Dumnezeul Unic, o recunoaştere a stăpânirii sale asupra Universului şi a vieţii oamenilor. Pentru acest motiv, proorocul Ilie este, nu numai prin activitatea sa, dar şi prin numele său, o sinteză a Vechiului Testament, o piatră de temelie a Noului Testament, o prezenţă obligatorie la opera de pregătire şi încoronare a timpului mesianic. Creştinul a preluat acest nume cu respect, traducându-l în greacă şi latină prin Helias şi Elias. În româneşte, are multe variante: Ilie, Elie, Lie, Ilia, Iliaş, Iliescu, Ilieş, Iliică, Ilioiu, Ilioaia, Ilaţ, mai nou: Eliade, Eliana.

 

La rostirea fiecăruia dintre aceste nume, creştinul îşi aminteşte crezul pe care proorocul Ilie l-a trăit şi l-a apărat: „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; să le întipăreşti în sufletele fiilor tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli...” (Deut 6,4-7).

 

(sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/2632/Sf-Ilie-profet.aspx).