† Duminica a 22-a de peste an (C): „Nu căutați primele locuri!” [28 august 2016]



„Când dai un prânz sau un ospăţ...
invită-i pe cei săraci, infirmi, şchiopi, orbi...”

Evanghelia Luca 14,1.7-14: Într-o sâmbătă, Isus a venit în casa unuia dintre conducătorii fariseilor, ca să ia masa, iar ei îl urmăreau. Văzând cum îşi alegeau locurile dintâi, le-a spus celor invitaţi această parabolă: „Când eşti invitat de cineva la nuntă, nu ocupa primul loc, pentru că ar putea fi chemat cineva mai de seamă decât tine şi, venind cel care te-a chemat şi pe tine şi pe el, îţi va spune: «Dă locul acestuia!» Atunci vei sta cu ruşine pe ultimul loc. Dimpotrivă, când eşti chemat, mergi şi aşază-te pe ultimul loc, pentru ca atunci când va veni cel care te-a chemat să-ţi spună: «Prietene, urcă mai sus!»; şi acolo vei avea glorie în faţa tuturor celor care sunt la masă cu tine! Căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”. Iar celui care l-a invitat i-a spus: „Când dai un prânz sau un ospăţ, nu-i invita pe prieteni, nici pe fraţi, nici rudele, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te invite şi ei la rândul lor şi asta să-ţi fie răsplata! Dimpotrivă, când dai o masă, invită-i pe cei săraci, infirmi, şchiopi, orbi şi vei fi fericit, pentru că ei nu au cu ce să te răsplătească, dar vei fi răsplătit la învierea celor drepţi!”

 

Omilie

 

 

Lecturile biblice din această duminică ne invită să repunem lucrurile la nivelul just. Pentru a înțelege textul lui Ben Sirach din lectură întâia, trebuie să ştiţi că în epoca sa, moda este comerţul internaţional. Suntem sub influenţa modernității grecești care inundă Orientul Mijlociu în detrimentul înţelepciunii tradiţionale evreiești. Ben Sirach spune „da” celor mai bune avantaje de la cultura greacă. Dar nu abandonează achiziţiile culturii religioase a lui Israel.

Una dintre principalele valori pe care noi trebuie s-o protejăm este umilința, modestia. Este important într-o lume care se scufundă în orgoliu şi într-o competiție fără a ține seama de cei mici. Ben Sirach insistă asupra importanţei umilinţei. Poporul detestă pe cei care sunt plin de ei înşişi. Să fim modești, mai ales înaintea lui Dumnezeu care este mai important decât noi. Ia modelul celor umili. Ei înţeleg mai bine decât noi puterea lui Dumnezeu. Știu că nu au nici un merit pentru a pretinde.

Mândria ne face incurabili căci prinde rădăcinile în noi în toate celelalte păcate, mai ales egoismul. Din contra, celor umili, Dumnezeu le poate face lucruri mărețe. Îi face slujitorii proiectului său. În cele din urmă, umilința este mai mult decât o virtute, este minimum vital, este o condiţie prealabilă.

Este o fărâmă din acest mesaj pe care îl găsim în Scrisoarea către Evrei din lectură a doua. Autorul vorbeşte despre modul în care Dumnezeu se manifestă în el însuşi. O dată, pe muntele Sinai, aceste manifestări erau vizibile: exista foc, întuneric, vânt foarte puternic, sunete de trâmbiţe... Când Cristos a venit, nici una din toate acestea nu mai exista. Totul s-a întâmplat cu umilință. Această umilă venire a lui Cristos este punctul de plecare al unei noi alianțe, o nouă relaţie cu Dumnezeu. În el vom găsi izvorul de fericire în cer şi pe pământ. Suntem introduși în cetatea sfântă cu sfinţii şi îngerii. Aceasta este învățătura Scrisorii către Evrei.

Darul lui Dumnezeu ne este oferit gratuit şi fără vreun merit din partea noastră. În Evanghelie vedem că Isus este invitat la masă de un conducător al fariseilor. El constată că se bat pentru a avea locurile de onoare. Știm aceasta din multe circumstanțe. Cine ar trebui să stea în primul rând? Cel care are o personalitate marcantă? Este ceva ridicol şi penibil în aceste prezențe: să fie observat de către toți, să sosească în așa fel că ochii tuturor se îndreaptă spre el…

Şi pentru a reuși acest lucru, face totul pentru a trece înaintea altora. Dar cu Isus, nu merge așa. Învăţătura sa este umilința: să nu te face important! Nu te pune înainte!  Rămâi modest! Trăim într-o lume unde dăm din coate până facem carieră, până a crește în grad. Apreciem de a fi recunoscuți de către alţii, de a fi stimați pentru calitatea aptitudinilor noastre.

Dar Evanghelia ne dă răspunsul lui Isus. Dar nu trebuie să-l primim ca o listă de sfaturi bune nici ca simple reguli de politeţe. În învăţăturile sale, Isus ne vorbeşte despre Dumnezeu şi de practicile sale în ceea ce ne priveşte. El ne vindecă pentru a avea acces la masa sa; ne invită cu larghețe, ştiind că nu vom putea niciodată să-i dăm curs la invitaţie. El ne ridică dar numai dacă vom rămâne umili înaintea lui. Deci trebuie să luăm modelul lui Dumnezeu şi să acţionăm faţă de alţii cum el a acţionat față de noi. „Oricine se coboară va fi înălțat”.  Este ceea ce s-a întâmplat cu Isus. Adversarii săi l-au zdrobit, l-au nimicit, dar el a fost înălțat de către Tatăl său în dimineaţa zilei de Paşti.

Această evanghelie ne invită deci să devenim conştienţi de vanitatea onorurilor acestei lume. Şi acest mesaj se întâlnește în perioada de redeschidere a școlii. Toţi bunii părinţii doresc de la copiii lor „să reușească ceva”. Atunci, apare întrebarea: ce să reușească, ce vrei să spui? Să câștige o grămadă de bani? Să devină foarte puternic? Fără îndoială, dar Evanghelia din această duminică vrea să ne reamintească un lucru mai important. Bine să-ți ridici copilul, dar ajută-l să devină o persoană bună, să dea prioritate calităţilor inimii.

Isus ne-a dat cel mai frumos exemplu de umilință. El este Dumnezeu făcut om. S-a născut în condițiile cele mai obişnuite. A trăit printre pescarii din lacul Galileei. A primit pe oamenii disprețuiți de toți, pe vameşi, pe păcătoşii notorii, pe leproşi. În toate situațiile, el a fost un model de umilinţă. Nu a permis discipolilor săi să-l numească „Învățător şi Domn”, mai târziu le-a spălat picioarele. Noi, ucenicii lui Cristos, suntem invitaţi să-l urmăm pe aceeaşi drum ca și Învățătorul.

În această zi, ne întoarcem spre tine, Doamne: tu ai venit nu pentru a fi slujit dar pentru a servi. Tu care cunoști mândria noastră şi dorinţele noastre de măreţie, te rugăm: arată-ne nouă fericirea de a ne da viaţa pentru cei care ne iubesc; astfel, vom ajunge cu toții la bucuria Împărăţiei tale. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6262-homelie-du-22eme-dimanche-du-temps-ordinaire-4/).

Supranaturalul şi realitatea totală

Supranaturalul... (foto: shutterstock.com)

Georges Bernanos a fost „sedus” de chipul lui Isus în agonie: plin de tristeţe, sfâşiat de durere, devastat de părăsire. Într-adevăr, părăsirea pe care a experimentat-o Fiul veşnic al lui Dumnezeu a atins o aşa dimensiune că nici un muritor nu va putea să cunoască una la fel. Divina Agonie ne aminteşte că „Dumnezeu doreşte creatura sa cu o dorinţă a cărei minimă reprezentare ne-ar face praf. Exact pentru aceasta a ascuns o astfel de dorinţă în cea mai mare profunzime a Inimii dulci suferinde a lui Isus Cristos” (ultima agendă, 18 ianuarie 1948. Textul este în Beguin A., Bernanos, Seuil, Paris 1954, 146).

 

Un chip, aşadar, care reflectă o iubire care poartă până la martiriu.

 

Şi Mauriac a văzut pe faţa lui Isus iubirea pentru om. Această faţă însă, care poartă, semnele viitoare ale pătimiri, se oferă privirii noastre acoperită de blândeţe, de farmec, de amabilitate. Isus din Bernanos este desfigurat, încordat, în agonie. De la el ne vin în minte mai ales cuvintele: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46); despre Isus din Mauriac ne amintim în schimb, ca element caracteristic, ceea ce spune adulterei: „Nici eu nu te condamn; mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti” (In 8,11). Varietate şi bogăţie de lumini într-un tablou policrom.

 

În rest, între cei doi scriitori există o mare diferenţă de inspiraţie, chiar în domeniul aceluiaşi crez. Mauriac plasează personajele sale într-un univers condus de legi pur psihologice; doar într-un al doilea moment face să intervină supranaturalul, din exterior, dând uneori impresia unui deus ex machina. Dimpotrivă, Bernanos ne poartă imediat în sfera supranaturalului, considerat ca realitate a acestei lumi. Mauriac descrie personaje devorate de păcatul cărnii, înţeles ca rătăcire şi degradare a Iubirii, refuz al carităţii şi lipire a inimii de creaturi: însă lasă posibilitatea unei mântuirii întrucât nu este lansată nici o provocare împotriva Fiinţei nici împotriva Iubirii. Bernanos, în schimb, prezintă personaje devorate de păcatul spiritului: refuzul fiinţei, opţiunea pentru nimic, decizia împotriva lui Dumnezeu (în acest sens, cf. Simon P. H., La letteratura del peccatto e della grazia, Paoline, Catania 1959, 101-104).

 

Spre deosebire de Mauriac – rafinat, elegant, fascinant – Bernanos cunoaşte mânia şi furia profetică. Încolţeşte şi tulbură; este temerar şi fără prejudecăţi. Într-un timp în care febra plăcerii şi a vrajei lui Gide puneau în umbră morala creştină şi goleau de semnificaţie adevărurile credinţei, apariţia romanelor Sous le soleil de Satan, La joie, Journal d'un Curé de campagne, Monsieur Ouine a reprezentat un scandal şi o provocare: ca apariţia unui schelet în mijlocul unei mulţimi care dansează. De fapt, a fost un act de curaj şi mai ales de iubire. Autorul lor vrea să amintească oamenilor, fraţilor săi, sensul dramatic al existenţei şi sacralitatea suferinţei, pe fondalul Răstignitului.

 

Bernanos este o furtună de credinţă catolică. Aşa încât, fără ea, opera sa încetează să mai existe, reducându-se la un non-sens, la un joc uşuratic, lipsit şi de gustul mitologic. Cu îndrăzneala tipică profeţilor, transferă în viaţa concretă şi în limbajul comun teme teologice care depăşesc graniţele misticii. Pentru el nu existău două lumi, cea reală şi cea supranaturală: există una singură, disputată de Cristos şi de Satana. În viaţa noastră supranaturalul nu este o realitate trecătoare, ci terenul pe care umblăm, norma. În el Bernanos se aruncă cu violenţă.

 

După scriitorul nostru, adevăratul realism trebuie căutat numai în perspectiva catolică întrucât aceasta este singura totală, din moment ce cuprinde realitatea în integritatea sa. Dacă este adevărat că Cel Rău umblă căutând pe cine să sfâşie, că se strecoară în noi pentru a ne incocula spiritul său, este necesar ca scriitorul „realist” (iar un adevărat povestitor trebuie să fie totdeauna realist) să facă din el o prezenţă şi, dacă-i reuşeşte, un personaj. Altfel psihologia sa ar rămâne mioapă; ar descrie episoade fără a le cunoaşte cauzele. Viaţa sa adesea ne pare absurdă pentru că ne chinuim să scoatem dintr-însa pe Cristos şi Antagonistul său (cf. Blanchet A., Le prêtre dans le roman d'aujourd'hui, Desclée de Brouwer, Bruges 1954, 31).

 

(Castelli F., „Georges Bernanos, Il Cristo della Santa Agonia” în Volti di Gesù nella letteratura moderna. 1. Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo 1991³, 149-151; trad. Isidor Chinez).

Actul de a muri reflectă marea demnitate a omului

Moartea în ea însăşi nu este bună, dar actul de a muri reflectă marea demnitate a omului; este dinamism (starea morţii reflectă nemişcarea infernului), este plină de speranţă, se realizează într-o despuiere completă, şi de aici îşi are „începutul bucuriei sale” şi este la bunul plac al „dulcii milostiviri a Bunului Dumnezeu”, intră în cele din urmă, fără mască, în viaţa „adevărată”.

 

„De ce oare vremea copilăriei noastre ni se înfăţişează atât de suavă, atât de radioasă? Un copil are suferinţele lui ca toată lumea, şi, în fond, el e atât de dezarmat în faţa durerii, a bolilor! Anii copilăriei şi cei ai bătrâneţelor adânci ar trebui să fie cele două mari încercări ale omului. Dar din sentimentul propriei sale neputinţe copilul scoate, cu umilinţă, principiul însuşi al bucuriei sale”. (Bernanos Georges, Journal d'un curé de campagne, p. 1045 în Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961).

Sfântul Bartolomeu, apostol (sec. I) [24 august]

„Filozofii, regii, putem spune, chiar lumea întreagă, care se pierde în mii de probleme, nu pot nici măcar să-şi imagineze ceea ce au putut face păcătoşii publici şi pescarii cu harul lui Dumnezeu” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii 4, 4: PG 61, 36).

Chiar dacă istoria oamenilor nu ne oferă informaţii importante în ceea ce priveşte majoritatea apostolilor, veneraţia Bisericii pentru fiecare dintre ei a fost întotdeauna mare. Ei, în realitate, prin asentimentul liber şi plin de iubire, i-au permis mai întâi lui Isus să retrăiască şi să transplanteze în colegiul apostolic viaţa Treimii şi apoi să o răspândească în lume.

Bartolomeu înseamnă fiul lui Tolmai, în timp ce adevăratul său nume era Natanael. Era originar din Cana Galileii.

Întâlnirea sa cu Isus este relatată în Evanghelia după Ioan (In 1,45-51). La invitaţia lui Filip de a-l urma pe Isus din Nazaret, în care el l-a recunoscut pe Mesia cel mult aşteptat, Natanael a răspuns că din Nazaret nu se putea aştepta nimic bun. Prietenul, însă, nu l-a lăsat în pace, lansându-i sfidarea de a merge să-l vadă cu proprii săi ochi. Natanael s-a hotărât să facă acest lucru mai mult pentru a-i face plăcere lui Filip decât în speranţa că va descoperi ceva important, dar, o dată aflat în faţa Maestrului, s-a simţit apostrofat: “Iată un adevărat izraelit în care nu este prefăcătorie”.

Relatarea evanghelică continuă: „Natanael l-a întrebat: «De unde mă cunoşti?» Şi Isus i-a răspuns: «Mai înainte ca Filip să te cheme, eu te-am văzut pe când erai sub smochin». I-a replicat Natanael: «Învăţătorule, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti regele lui Israel!» I-a răspuns atunci Isus: «Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub un smochin, crezi? Vei vedea lucruri şi mai mari!» Apoi, i-a spus: «Adevăr, adevăr îţi spun: vei vedea cerurile deschise şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând deasupra Fiului Omului»”.

Din acea zi, Natanael a fost credincios Învăţătorului şi a fost ales să facă parte din rândul celor doisprezece. După Rusalii, unele tradiţii îl prezintă ca apostol al Nordului Indiei şi până în Arabia Felix, actualul Emen; altele situează apostolatul său în Mesopotamia, în Licaonia, în Frigia şi, în fine, în Armenia, unde l-ar fi convertit pe regele Polimiu şi ar fi fost apoi jupuit de viu, conform unei legende persane.

Rămăşiţele sale pământeşti vor călători mult: din Armenia în insula Lipari, la Benevento şi, în sfârşit, la Roma, în timp ce capul său este venerat la Frankfurt pe Main.

Liturgia ambroziană îl celebrează cu aceste cuvinte: „Apostolul Bartolomeu, urmând exemplul glorios al lui Cristos, nu a ezitat, din iubire, să-şi verse propriul sânge. Prin triumful admirabil al martiriului său, ne transmite mare speranţă în biruinţa noastră” (MA II, 1244).

 

(sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3014/SF-BARTOLOMEU-ap.aspx).

Misterul creştinismului constituie un tot indivizibil

 

„Cel cu sufletul şi inima sensibilă,

nu poate să stea aproape de victima sfântă

fără să devină el însuşi disponibil pentru sacrificiu,

fără a-şi dori ca însăşi mica sa viaţă

să se înscrie în marea operă a mântuitorului.

Misterul creştinismului constituie un tot indivizibil.

Când ai pătruns unul dintre mistere,

le înţelegi pe toate celelalte”.
(Edith Stein).

Sfânta Fecioară Maria, Regină (22 august)

Sărbătoarea sfintei Fecioare Maria Regină, corespunzătoare aceleia a lui Cristos Rege, a fost instituită de papa Pius al XII-lea în 1955. Până la reforma calendarului liturgic, sărbătoarea se ţinea la 31 mai, ca o încoronare a lunii mariane dedicate Maicii Domnului. Ziua de 22 august era rezervată pentru cinstirea Inimii Neprihănite a Mariei, dar acum este dedicată Sfintei Maria Regină, pentru a sublinia legătura între regalitate şi glorioasa ridicare a ei la cer. Acest loc singular şi suprem alături de Regele Cristos i se cuvine Mariei pentru multe motive, pe care papa Pius al XII-lea le prezintă pe larg în scrisoarea enciclică Ad Coreli Reginam („Spre Regina Cerului”), din 11 octombrie 1954; prin calitatea ei de Mamă a Capului şi a membrelor corpului mistic, precum şi prin aceea de augustă suverană a Bisericii, ea participă nu numai la demnitatea regală a lui Cristos, dar şi la influxul său vital şi sfinţilor asupra membrelor Corpului mistic.

Cuvântul latinesc regina, ca şi rex = „rege”, derivă de la regere, adică „a conduce”, „a domina”, „a stăpâni”. Din punct de vedere uman este greu să-i atribuim Mariei titlul de „stăpânitoare”, ei, care s-a proclamat „roaba Domnului” şi a trăit umilă şi necunoscută. Sfântul Luca, în cartea Faptele Apostolilor, o arată pe Maria în mijlocul apostolilor, după înălţare, rugându-se împreună cu ei; dar nu ea este aceea care dă ordine, ci Petru. Şi tocmai în această împrejurare, ea formează inelul de legătură care îi ţine uniţi cu Cel înviat pe apostolii lipsiţi de harul Duhului Sfânt. Maria este regină pentru că îi este mamă lui Cristos, regele; este regină pentru că întrece toate făpturile în sfinţenie: „În ea este adunat tot ce este bun în toate făpturile”, spune Dante în Divina Comedie.

Toţi creştinii văd şi cinstesc în Maria dărnicia nemărginită a iubirii divine, care a revărsat cu îmbelşugare în mâinile ei orice bine. Şi ea, ca regină şi mamă, împarte tot ce a primit de la Rege; îi protejează cu puterea sa pe fiii doborâţi prin participarea la răscumpărare şi le face bucurie cu darurile sale, deoarece Regele a dispus ca orice har să treacă prin mâinile sale de regină mărinimoasă. Pentru acest motiv, Biserica îi invită pe credincioşi să i se adreseze nu numai cu numele dulce de mamă, dar şi cu acela respectuos de regină, aşa cum în cer o salută, plini de fericire şi iubire, îngerii, patriarhii, profeţii, apostolii, martirii, mărturisitorii, fecioarele. Maria a fost încoronată cu diadema fecioriei şi aceea a maternităţii divine: „Duhul Sfânt se va coborî asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta, Cel Sfânt care se va naşte din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu”.

(sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3012/Sf-Fecioara-Maria-Regina-.aspx).