Îndemn la Referendum din 6-7 octombrie 2018

Creația lui Adam - de Michelangelo Buonarroti.

La Referendum:

„da” familiei;

„da” civilizației creștine. 

 

Îndemn cu privire la Referendumul din 6-7 octombrie 2018 către preoţii şi credincioşii catolici din România şi toţi oamenii de bunăvoinţă
http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201809095

Episcopii catolici reafirmă susţinerea proiectului de modificare a Constituţiei României
http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201809094

Referendumul pentru familie pe înţelesul tuturor
http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201809093 

La 6 şi 7 octombrie 2018 va fi referendum pentru familie
http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201809056 

Părinţi, atenţie la ce se propune copiilor dumneavoastră!
http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201809018 

De ce să mergem la Referendumul din 6 şi 7 octombrie?
http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201810003 

(sursa: http://basilica.ro/)

Răspunsuri la zece întrebări despre Referendum 
http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201809165    

Lege, conştiinţă, păcat. Teologia morală fundamentală (II) de Isidor Chinez (2018)

 La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Lege, conştiinţă, păcat. Teologia morală fundamentală (II) [2018], scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în colecţia „Tratate de teologie”, în formatul 14x20 cm, are 306 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţara la preţul de 25 lei. 

Concepţia creştină despre om – omul considerat conform Revelaţiei – are o continuă dependenţă de Dumnezeu. Viaţa lui este darul lui Dumnezeu care în Cristos şi-a manifestat profunzimile iubirii sale, deschizându-ne calea spre comuniunea trinitară. Căutându-l pe om prin intermediul Fiului său, Dumnezeu vrea să-l facă să abandoneze căile răului. Învingerea răului: iată ce este Răscumpărarea. Domn al creaţiei, omul poate să împlinească planul divin prin cunoaştere şi iubire. Iar, în lumina acestei dependenţe, Scriptura schiţează trăsăturile esenţiale ale persoanei. Teologia morală este reflecţia despre bunătatea şi concretizarea comportamentului moral. Libertatea omului dobândeşte sensul acestei ascultări de Dumnezeu, atât în fiinţa sa, cât şi în acţiunea sa, căci au fost depăşite de coborârea vieţii divine la nivelul omului primind viaţa harului. Demnitatea subiectului uman, adică a persoanei, este dată de imaginea lui Dumnezeu care constă în relaţie şi libertate.

De aceea, parte a doua a Teologiei Morale Fundamentale tratează despre ce este legea morală, ce este conştiinţa, ce este păcatul. Care este lumea în care trăieşte omul răscumpărat?

Când omul aude vorbindu-se despre lege – legea morală – se gândeşte instinctiv la ceea ce se opune libertăţii sale, mortificând-o. Există o profundă consonanţă între partea cea mai adevărată din noi şi legea lui Dumnezeu. De fapt, Decalogul începe: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei” (Ex 20,2). Dumnezeu ne-a chemat la libertate. Dă legea sa unui popor eliberat şi liber. Domnul se îndreaptă spre toţi cei care au fost eliberaţi de toate sclaviile. „Voi aţi fost chemaţi la libertate” (Gal 5,13), ne anunţă sfântul Paul. Prin libertate se înţelege condiţia în care o persoană poate să decidă acţiuni fără constrângeri. Astfel, legea divină, legea naturală, legea nouă a lui Cristos, legea umană sunt legi care nu distrug libertatea creştină, dar în mod profund sunt libertate, care în esenţa sa, este orientată de Duhul Sfânt spre o configuraţie progresivă a lui Cristos, ce reînnoieşte credinţa şi totul devine caritate.

În lumina conştiinţei, se manifestă demnitatea noastră spirituală. Se spune: fiecare trebuie să acţioneze conform conştiinţei sale... fă ceea ce crezi că e mai bine... urmează-ţi conştiinţa... Acest lucru este adevărat. Însă uităm adesea şi să ne întrebăm: care conştiinţă? Conştiinţa morală? Ce caracteristici trebuie să aibă conştiinţa? Cum se formează conştiinţa? La aceste întrebări şi la altele vrea să răspundă această carte. Atunci când se vorbeşte despre conştiinţă se înţelege mereu conştiinţa morală. Despre conştiinţă, Biserica ne învaţă că este acel loc privilegiat din interiorul nostru unde ne vorbeşte Dumnezeu. Conştiinţa nu este doar o fereastră către legea naturală, ci un loc în care îl putem întâlni pe Dumnezeul cel viu.

Timpul nostru este sensibil fiindcă oamenii şi lumea sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă, psihologia, ştiinţele sociale şi cele despre comportament se complac în a discuta despre ademenirea oamenilor spre rău, cu speranţa că, odată cunoscute relele, devine posibilă prezentarea strategiilor de depăşire a răului. În paralel cu aceasta, se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. După cum simţul lui Dumnezeu nu poate fi total şters şi nici stins din conştiinţa noastră, nici simţul păcatului nu poate fi vreodată nimicit cu totul. Cu cât omul de azi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă. 

A vorbi despre păcat astăzi, cu un limbaj teologic, impune o cerinţă urgentă şi nouă. Nu există morală fără păcat, pentru că spaţiul moralei este spaţiul libertăţii, adică al autodeterminării pentru bine. Păcatul nu ne reprezintă câtuşi de puţin, pentru că suntem chemaţi la libertate şi adevărul ne-a făcut liberi. Tocmai pentru că este îndreptat către noi, împotriva adevărului fiinţei noastre, păcatul este îndreptat şi către Dumnezeu; este refuzul de a răspunde la iubirea gratuită a lui Dumnezeu. Dar există anunţul iubirii milostive a lui Dumnezeu Tatăl pentru oamenii timpurilor noastre. Există şi iertare. Vestirea convertirii iubirii creştine are o importanţă deosebită în societatea actuală. Reflectarea în conştiinţa omului a păcatului şi a gravităţii sale devine posibilă numai în orizontul cunoaşterii iubirii lui Dumnezeu şi a milostivirii sale iertătoare. Este misterul milostivirii: izvor de bucurie, de seninătate şi de pace. Este condiţia mântuirii noastre.

pr. dr. Isidor Chinez 

Exortaţia apostolică a papei Francisc „Gaudete et exsultate” (rezumat)

Mai mult: Antonio Spadaro: https://www.laciviltacattolica.it/articolo/gaudete-et-exsultate/ 9 aprile 2018

Luni, 9 aprilie 2018, a fost prezentată la Sala de presă a Sfântului Scaun exortaţia apostolică a papei Francisc „Gaudete et exsultate”. Un îndemn apostolic prin care să răsune încă o dată, într-o lume grăbită şi agresivă, chemarea universală la sfinţenie: acesta este scopul declarat al exortaţiei apostolice a papei Francisc „Gaudete et exsultate” despre chemarea la sfinţenie în lumea contemporană, prezentată astăzi la Sala de presă a Sfântului Scaun. 

Începutul exortaţiei: îndemnul la bucurie şi chemarea la sfinţenie 

[1] „Gaudete et exsultate!” – „Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie!” (Mt 5,12), spune Isus celor persecutaţi şi umiliţi pentru cauza sa. Domnul cere totul şi ceea ce oferă este adevărata viaţă, fericirea pentru care am fost creaţi. El ne vrea sfinţi şi nu se aşteaptă să ne mulţumim cu o existenţă mediocră, apoasă, inconsistentă. În realitate, chemarea la sfinţenie este prezentă în diferite feluri încă din primele pagini ale Bibliei. Domnul o propune în felul următor lui Abraham: „Umblă în faţa mea şi fii neprihănit!” (Gen 17,1). [2] Nu trebuie să ne aşteptăm aici la un tratat despre sfinţenie, cu multe definiţii şi deosebiri care ar putea să îmbogăţească această temă importantă sau cu analizări care s-ar putea face cu privire la mijloacele de sanctificare. Ţelul meu modest este să fac să răsune încă o dată chemarea la sfinţenie, urmărind să o concretizăm în contextul actual, cu riscurile, provocările şi oportunităţile sale. Pentru că Domnul ne-a ales pe fiecare dintre noi „ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui în iubire” (Ef 1,4). 

Sinteza exortaţiei apostolice 

Se devine sfinţi trăind fericirile evangheliei, o cale regală pentru că este „contracurentului” în raport cu direcţia lumii. Devin sfinţi cu toţii, pentru că Biserica a învăţat întotdeauna că sfinţenia este o chemare universală şi la îndemâna oricui, după cum dovedesc numeroşii sfinţi „de la uşa de alături”. Viaţa de sfinţenie este, totodată, strâns legată de viaţa de milostivire, „cheia cerului”. Prin urmare, sfânt este cel care ştie să se lase mişcat şi se mişcă la rândul său pentru a-i ajuta pe cei săraci şi a vindeca formele de mizerie. Cel care respinge „elucubraţiile” vechilor erezii mereu actuale şi cel care, pe lângă toate celelalte, într-o lume „accelerată” şi agresivă, este capabil să trăiască cu bucurie şi simţul umorului”.

„Amoris laetitia” [sinteză] – exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc (08.04.2016)

 

https://drive.google.com/file/d/0B-ixvbrTZGlWbHFoNVIxSEEzMWM/view

„Amoris laetitia” – exortaţia apostolică (în italiană):

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/amoris-laetitia-italiano-testo.pdf

 

„Amoris laetitia” – Struttura e significato dell’Esortazione apostolica post-sinodale di Papa Francesco – di Antonio Spadaro S.I.

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/amoris-laetitia-di-a-spadaro.pdf

 

Amoris laetitia („Bucuria iubirii”)

Exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc

 

(sinteză)

 



 Exhortația apostolică post-sinodală a papei Francisc „Amoris laetitia”, despre iubirea în familie, a fost prezentată vineri, 8 aprilie 2016, la Sala de Presă a Sfântului Scaun. La conferința de presă, care a început de câteva minute, au intervenit secretarul general al Sinodului Episcopilor, cardinalul Lorenzo Baldisseri, arhiepiscopul de Viena, cardinalul Christoph Schönborn, O.P., și soții Francesco și Giuseppina Miano, profesor de filozofie morală, respectiv, profesor de filosofie. Textul exhortației apostolice ”Amoris laetitia” este disponibil în traducere oficială în italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă și portugheză. Conferința de presă poate fi urmărită în transmisiune directă pe pagina noastră de Internet ro.radiovaticana.va, făcând click pe bannerul Transmisiune video.

Vă prezentăm mai jos sinteza exortației apostolice post-sinodale pusă la dispoziție de Sala de Presă a Sfântului Scaun, urmând traducerea îngrijită de Secretariatul general al Conferinței Episcopilor din România. 

 

Sinteză 

a exortației apostolice post-sinodale „Amoris laetitia” despre iubire în familie

 

 „Amoris laetitia” (AL – „Bucuria iubirii”), exortaţia apostolică post-sinodală „despre iubirea în familie”, datată nu întâmplător la 19 martie, solemnitatea sfântului Iosif, adună rezultatele a două Sinoade despre familie convocate de papa Francisc în 2014 şi în 2015, ale căror Rapoarte conclusive sunt citate pe larg, împreună cu documente şi învăţături ale Predecesorilor săi şi cu numeroasele cateheze despre familie ale aceluiaşi papă Francisc. Totuşi, aşa cum s-a întâmplat deja pentru alte documente magisteriale, papa se foloseşte şi de contribuţiile diferitelor Conferinţe episcopale din lume (Kenya, Australia, Argentina…) şi de citate din personalităţi semnificative ca Martin Luther King sau Erich Fromm. Deosebit un citat din filmul „Prânzul lui Babette”, pe care papa îl aminteşte pentru a explica termenul de gratuitate.

Premisă

Exortaţia apostolică uimeşte prin mărime şi articulare. Ea este subîmpărţită în nouă capitole şi peste 300 de paragrafe. Dar se deschide cu şapte paragrafe introductive care scot în evidenţă deplină conştiinţa complexităţii temei şi aprofundarea pe care o cere. Se afirmă că intervenţiile Părinţilor la Sinod au compus un „poliedru preţios” (AL 4) care trebuie apărat. În acest sens papa scrie că „nu toate discuţiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenţii ale magisteriului”. Aşadar pentru unele chestiuni „în fiecare ţară sau regiune se pot căuta soluţii mai înculturate, atente la tradiţiile şi la provocările locale. De fapt, «culturile sunt foarte diferite între ele şi fiecare principiu general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat şi aplicat»” (AL 3). Aceste principiu de înculturare este într-adevăr important chiar şi în modul de a pune şi de a înţelege problemele care, dincolo de chestiunile dogmatice bine definite de Magisteriul Bisericii, nu poate să fie „globalizat”.

Dar mai ales papa afirmă imediat şi cu claritate că trebuie ieşit din opoziţia sterilă dintre neliniştea de schimbare şi aplicarea pură şi simplă a normelor abstracte. Scrie el: „Dezbaterile care se află în mijloacele de comunicare sau în publicaţii şi chiar între slujitorii Bisericii merg de la o dorinţă neînfrânată de a schimba totul fără suficientă reflecţie sau fundament, la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecţii teologice” (AL 2).

Viața episcopului de Iași Anton Durcovici, martir (de Florian Muller)

Episcopul de Iași Anton Durcovici (1888-1951)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/12/viata-episcopului-de-iasi-anton-durcovici-martir-de-florian-muller.pdf

Introducere

 

„Timpul aleargă dincolo de capacitatea memoriei umane şi dacă o personalitate nu‑şi găseşte din timp un biograf, ea cade în uitare”, scrie Josef Othmar Zöller în „Creştinul şi lumea”. Pericolul e şi mai mare pentru personalităţile care au trăit în ţările comu­niste fiindcă acolo era interzis să se scrie ceva despre ele. Aceasta a fost şi situaţia lui Anton Durcovici, rector al seminarului catolic din Bucureşti, om cu viaţă sfântă, mare teolog al României, episcop de Iaşi, mort în închisoarea din Sighet în anul 1951 pentru fidelitatea sa faţă de credinţă.

 

Ani întregi rupt de lume, a murit în închisoare şi nu se ştie nici unde i se află mormântul.

 

Biografia lui o pot reconstitui numai pe baza mărturiilor foştilor săi elevi şi preoţi, a celor întemniţaţi cu el şi, nu în ultimul rând, bazându‑mă pe experienţa şi pe amintirile mele. Am fost zece ani elevul său la seminarul din Bucureşti şi am colaborat trei ani cu el în calitate de prefect de studii la acelaşi seminar.

 

Toţi martorii sunt în vârstă. De aceea mă grăbesc să scriu viaţa episcopului Durcovici, înainte de a fi prea târziu, existând pericolul căderii în uitare.

 

Mulţumesc mult lui Anton Durcovici din Hainburg pe Dunăre, nepotul episcopului Anton Durcovici, care mi‑a pus la dispoziţie fotografii şi unele acte importante. În discuţia cu el, am putut constata cât de mult îl cinsteşte pe unchiul său, episcopul. Această biografie o scriu pentru aceia care îl cinstesc pe episcopul Durcovici şi sper că, prin aceasta, cinstirea sa se va răspândi şi mai mult.

 

Donzdorf, 10 decembrie 1991, comemorarea zilei morţii episcopului Anton Durcovici.

dr. Florian Müller

 

Spre amintire veșnică

 

„Fericit poporul care are păstori buni şi adevăraţi!”

 

Imaginea lui Cristos, păstorul cel bun, care‑şi dă viaţa pentru oile sale şi care le poartă la păşuni verzi, nu poate fi uitată niciodată şi s‑a înscris în istoria omenirii ca întruchipare a iubirii Părintelui veşnic, Tatăl nostru din ceruri.

 

„Cristos înviind din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui” (Rom 6,9). Cristos este viu şi prezent în istoria noastră şi continuă să ne ofere viaţa sa prin Cuvântul său şi prin sacramentele sale. Cristos, păstorul cel bun, este prezent în lume şi prin aleşii săi, prin episcopi şi preoţi.

 

Parcurgând paginile acestei lucrări îl descoperim pe Cristos, păstorul cel bun, care‑şi dă viaţa pentru oile sale, în persoana inegalabilului părinte şi episcop Anton Durcovici.

 

Întreaga sa viaţă, din primele clipe ale copilăriei, de pe tot parcursul studiilor şi ministerului său sacerdotal şi apostolic, este o mărturie vie a unei iubiri unice şi fără rezerve faţă de Dum­nezeu şi faţă de oameni. Toţi cei care l‑au cunoscut şi i‑au fost ucenici sau au avut bucuria să‑i stea în preajmă, dau mărturie cu competenţă şi entuziasm despre sufletul său nobil şi despre iubirea sa, asemănătoare lui Cristos, care „iubindu‑i pe ai săi care erau în lume, i‑a iubit până la sfârşit” (In 13,1). Viaţa sa oferită în totalitate Bisericii şi moartea sa în teribila închisoare din Sighetu Marmaţiei l‑au înscris în rândul eroilor şi martirilor neamului nostru şi ai Bisericii noastre.

 

El, asemenea păstorului cel bun, şi‑a dat viaţa pentru oile sale. El este bucuria şi onoarea Bisericii noastre. El trebuie să fie Modelul şi Ocrotitorul nostru ceresc, el, episcopul şi păstorul nostru: Anton Durcovici.

 

Le mulţumim tuturor acelora care s‑au străduit să ne readucă în faţă figura acestui titan al credinţei şi erou al iubirii; mulţu­mim într‑un chip special autorului pr. prof. dr. Johan Florian Müller, traducătorilor şi întregului colectiv al redacţiei şi tipografiei „Presa Bună” Iaşi, precum şi Conferinţei Episcopale Germane care a finanţat această lucrare.

 

Fericit poporul care are asemenea oameni, asemenea eroi şi martiri!

 

† Petru Gherghel, episcop de Iaşi

Doamne, nu mai pot (de Pierre Descouvemont)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/12/doamne-nu-mai-pot-de-pierre-descouvemont.pdf

 

Doamne nu mai pot

 

de Pierre Descouvemont

 

– prezentare –

 

„Părinte, ce remediu îmi indicaţi pentru a mă vindeca de orgoliul meu, de gelozia mea, de nerăbdarea mea? Cad mereu în aceste păcate şi aş vrea să ies din ele. Am nevoie de un sfat foarte practic care să mă ajute să progresez” – sunt cuvintele pe care părintele Pierre Descouvemont le aşează la începutul cărţii, cuvinte la care va face referire pe tot parcursul acestei lucrări. După o scurtă introducere, autorul, în cele douăsprezece capitole ale acestui volum, prezintă un total de 12 reţete luate dintr-o serie de lucrări dactilografiate pe care le-a adunat din numeroasele conferinţe ţinute de el despre diferite teme, totul fiind îmbogăţit de observaţii şi întrebări ale ascultătorilor săi. Oare cine nu s-a simţit la un moment dat descurajat, copleşit de anumite aspecte ale vieţii cotidiene, exasperat de atitudinea altora? Sau cine nu a fost vreodată îngrijorat de trecutul său apăsător, de viitorul imprevizibil sau de întregul parcurs al vieţii? Cine nu a simţit mândria sau invidia la un moment dat? Părintele Pierre a fost confidentul acestor întrebări şi, prin slujirea lui, a contribuit cu multe „remedii” concrete şi specifice lumii contemporane, pe care le prezintă în această lucrare. După cele douăsprezece capitole, autorul ne prezintă în plus şi exemplul unui neobosit căutător al voinţei lui Dumnezeu, în persoana lui Charles de Foucauld.

 

Introducere

 

„Părinte, ce remediu îmi indicaţi pentru a mă vindeca de orgoliul meu, de gelozia mea, de nerăbdarea mea? Cad mereu în aceste păcate şi aş vrea să ies din ele. Am nevoie de vreun sfat foarte practic care să mă ajute să progresez”.

 

Ca să răspund la aceste şi la alte întrebări, care adesea mi-au fost adresate cu ocazia întâlnirilor spirituale, prescriam o adevărată reţetă care expunea în mod detaliat şi cu cea mai mare precizie posibilă calea pe care cel interesat trebuia să o urmeze pentru a ajunge la scopul pe care şi l-a stabilit. Şi ca să-l fac să persevereze în efortul său, uneori adăugam în josul paginii: De repetat la fiecare cincisprezece zile!

 

Încetul cu încetul mi-am dat seama că deşi rămâneau foarte personalizate, răspunsurile mele coincideau în diferite puncte. Atunci am înţeles că unele sfaturi conveneau tuturor celor care aveau dificultăţi în acest sau în acel sector al vieţii creştine.

 

Am constatat apoi că şi călugării şi călugăriţele doreau să audă principiile care la vremea lor le-am expus cuplurilor sau persoanelor necăsătorite. Lucrul acesta e foarte normal: în definitiv sunt aceleaşi adevăruri evanghelice care îi permit unui consacrat să accepte anumite decizii ale superiorului său, unui soţ să împărtăşească anumite reflecţii ale soţiei sale… şi viceversa.

 

Cititorul va găsi, aşadar, în cele douăsprezece capitole ale acestui volum un total de „reţete” luate dintr-o serie de lucrări dactilografiate pe care le-am adunat după numeroase conferinţe ţinute de mine despre anumite teme. Totul este îmbogăţit cu observaţii făcute de ascultătorii mei, cărora le mulţumesc pentru că m-au încurajat să le propun unui public mai vast.

 

Să nu se mire dacă vor găsi ici-acolo aluzii la exemplul sau la spiritualitatea sfintei Tereza a Pruncului Isus. Ea deşi a fost chemată să trăiască în clauzura unui convent de carmelitane, a devenit un model din care se inspiră de mai bine de un secol mii de creştini de orice cultură şi de orice vârstă. Tereza nu a făcut altceva decât să profite, în termeni foarte simpli spre folosul novicelor sale, de principiile evanghelice care au inspirat viaţa tuturor sfinţilor din istoria creştină. Apoi, frecventele citate din autori foarte diferiţi vor folosi să ne amintească faptul că creştinii au găsit mereu în evanghelie secretele unei vieţi morale dinamice şi pline de bucurie.

Etica matrimonială (de Isidor Chinez)

 

 

 

 

 

Familia, celula de bază a societății, este privită de Biserică drept legământ de iubire, leagănul vieții și sanctuar al iubirii. Mai mult, familia este înțeleasă ca o „Biserică domestică”, adică locul unde fiecare se simte primit și se dăruiește lui Dumnezeu și semenului, într-un elan al iubirii care învinge barierele egoismului și individualismului. De aceea, în activitatea sa pastorală, Biserica s-a apropiat cu multă grijă și atenție de familiile creștine, afirmând demnitatea lor și susținându-le în existența și activitățile lor zilnice.

 

Timpurile moderne constată o criză a conștiinței și a existenței familiei pe diferite planuri. Cum reacționează Biserica la această provocare? Care este actualmente învățătura Bisericii cu privire la căsătorie și familie? Există o etică a iubirii conjugale? La aceste întrebări și la multe altele dorește să răspundă pr. dr. Isidor Chinez în cartea Etica matrimonială, apărută recent la Editura Sapientia.

 

Autorul și-a structurat studiul în patru capitole. După o scurtă introducere, în care prezintă etimologia și definiția realității cuplului uman de-a lungul istoriei și nuanțele diferite ce decurg din acestea, pr. Isidor Chinez tratează, în primul capitol, tema căsătoriei în istoria mântuirii. Merge mai întâi la Vechiul Testament și analizează modul cum era văzută familia perioada patriarhilor, a judecătorilor și a regilor, în relatarea creației, în perioada profetică și în perioada postexilică. Trecând la Noului Testament, autorul face referință la predica lui Isus despre căsătorie și la învățătura sfântului Paul.

 

Capitolul al II-lea dezvoltă o reflecție teologică despre căsătorie pornind de la stabilirea identității acestei comuniuni (Ce este căsătoria?), a autorului ei și a caracteristicii sale sacramentale. Analizând căsătoria în contextul transformărilor actuale, autorul identifică cauzele externe și interne ale crizei familiilor.

 

Capitolul al III-lea tratează iubirea conjugală din punct de vedere etic, descriind diferitele perspective adoptate de-a lungul istoriei (perioada patristică, scolastică, Evul Mediu, Epoca modernă, perioada contemporană), culminând cu viziunea Conciliului al II-lea din Vatican. Conchizând că iubirea este criteriul fundamental al vieții conjugale, autorul o examinează din perspectiva fidelității, a unității și a indisolubilității.

 

Al patrulea capitol, cu titlul „Familia - sanctuarul vieții”, analizează mai multe teme referitoare la viața de familie, precum paternitate responsabilă, lege morală, conștiință, procreație. Subliniind rolul familiei în transmiterea vieții, autorul prezintă criteriile morale pentru procreația responsabilă, arată diferențele dintre metodele artificiale și cele naturale, afirmă inseparabilitatea dintre unire și procreație și oferă soluții pentru actualele probleme pastorale ce privesc aceste teme.

 

Lucrarea de față se adresează în special celor căsătoriți și care doresc să se căsătorească, dar și tuturor acelora care sunt angajați în pastorația familiilor, pentru a cunoaște mai bine învățătura morală a Bisericii despre familie.

 

David Eduard Cristian

 

La Editura „Sapientia” a apărut cartea Etica matrimonială, scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în formatul 14x20 cm, are 188 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.

 

Isidor Chinez, Etica matrimonială, Iași 2015, 14x20, 188 p., ISBN 978-606-578-222-8, 20 lei.

 

(sursa: http://librariasapientia.ro/etica-matrimoniala.html).



Etica sexuală (de Isidor Chinez)

 

 



În ultimii ani, fenomenul „sexualității” a dobândit o nouă evaluare în ambientul realității umane, mai ales datorită noilor perspective în care este considerat. Afluxul mare de informații care abundă de abordări libertine, înfățișate sub falsa imagine a libertății, conduc la o relativizare a acestei minunate forțe cu care a fost înzestrat omul: sexualitatea. Se observă așadar necesitatea urgentă de a prezenta lumii de azi viziunea creștină despre sexualitatea umană ca valoare a persoanei în identitatea sa de bărbat și femeie, creată după imaginea lui Dumnezeu iubire și chemată să se realizeze în iubire în cele două moduri specifice: de căsătorie și de virginitate.

 

Acest scop și l-a propus pr. dr. Isidor Chinez, în timp ce preda teologia morală la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași, în cartea Etica sexuală, apărută recent la Editura Sapientia. Formularea corectă a eticii creștine în domeniul sexualității presupune recunoașterea contextului cultural-istoric în care ne aflăm, dar trebuie să facă referință constant la Sfânta Scriptură și la magisteriul Bisericii.

 

Argumentarea are în vedere un fundament antropologic, etica sexuală fiind analizată în dimensiunea biologică, psihologică, dialogică, socio-culturală și existențială a persoanei umane. Pentru că unul dintre aspectele pe care le are în vedere acest tratat este cel doctrinal, sexualitatea este privită din prisma mesajului creștin: Sfânta Scriptură și magisteriu. Unificarea acestor două perspective privește omul în integralitatea sa și presupune elaborarea unei etici sexuale a iubirii, caracterizată de dăruire, responsabilitate și alegere, care pune în valoare tocmai această calitate a omului total.

 

Autorul acordă un capitol special tratării problemelor speciale de etică sexuală, bineînțeles, considerându-le din prisma științelor umane, a Sfintei Scripturi și a tradiției teologice.

 

Finalitatea acestui studiu este de a-l conduce pe cititor la depășirea acelei mentalități care vede în sexualitate doar ceva banal, izolat de totalitatea persoanei, și să descopere valorile înscrise de Dumnezeu în structura persoanei umane, chemată să se realizeze în relație dialogică cu celălalt.

David Eduard Cristian

 

 



La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Etica sexuală, scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, formatul 14×20 cm, are 222 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.



 

 

(sursă: http://itrc.ro/etica-sexuala-pr-dr-isidor-chinez/).

 

Actul moral în „Veritatis Splendor”

Întoarcerea fiului risipitor - by Edouard de Jans

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/23/actul-moral-in-veritatis-splendor/

În cercăm acum să examinăm enciclica lui Ioan Paul al II-lea Veritatis Splendor cu privire la tema pe care am tratat-o, adică actul uman.

 

Enciclica – a zecea din pontificatul lui Ioan Paul al II-lea – publicată la 5 octombrie 1993, precizează deja în titlu obiectul său specific: „Scrisoarea Enciclică Veritatis splendor a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea către toţi episcopii Bisericii Catolice cu privire la câteva probleme fundamentale din învăţătura morală a Bisericii”. Ea nu vrea aşadar să trateze toată morala specială şi nici toată morala fundamentală, ci unele probleme fundamentale din învăţătura morală care, după Ioan Paul II, necesită astăzi un discernământ special, aşa cum afirmă subtitlul capitolului al doilea, central în enciclică.

 

Destinatarii direcţi sunt episcopii Bisericii Catolice, aşa cum apare din titlu şi din salutul iniţial, dar prin ei se îndreaptă spre toţi credincioşii Bisericii (VS 114) cu scopul de ai conduce pe calea lui Dumnezeu şi a binelui.

 

În plus, vrea să-i aibă ca interlocutori pe toţi oamenii, întrucât „Biserica ştie că instanţa morală atinge în profunzime pe fiecare om, îi implică pe toţi, chiar şi pe cei care nu-l cunosc pe Cristos şi evanghelia sa şi nici pe Dumnezeu. Ştie că tocmai pe strada vieţii morale este deschisă tuturor calea mântuirii, aşa cum a amintit în mod clar Conciliul Vatican al II-lea” (VS 3).

 

(Aflați mai multe, accesați link-ul de mai jos:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/23/actul-moral-in-veritatis-splendor/).

Euharistia, Biserica și lumea dupa „Gaudium et spes” [conferință – 2000]

Cina cea de Taină.

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/09/euharistia-biserica-si-lumea-dupa-gaudium-et-spes-conferinta-2000/

 

Euharistia, Biserica și lumea după Gaudium et spes
 

pr. Isidor Chinez – conferință – Traian (NT) [5 aprilie 2000]

 

1. Fuga de lume. Sunt mai multe cauzele care au provocat această atitudine a Bisericii față de lume în antichitatea creștină.

 

Mai întâi, Biserica primară avea conștiința că este comunitate de mântuire: de aici acea atitudine de rupere de lume – lumea fiind simțită nu numai ca o realitate diferită, dar ca o amenințare dușmănoasă ce-și află expresia în persecuții.

 

Apoi este influenÛa curentelor de gândire platonice și neoplatonice, pentru care întâlnirea cu Dumnezeu și propria perfecțiune sunt obstaculate de contactul cu lumea sensibilă: unica atitudine posibilă fiind aceea de „a căuta să fugi de pe pământ acolo sus, atât cât este posibil” (Teeteto, 71,a).

 

În fața unei societăți cu moravuri decăzute, este tentantă această distanțare, care se amplificată pe plan etic și spiritual prin acea asceză de separare propusă mai ales din partea ambientului monastic, a eremiților care se retrăgeau din lume pentru a trăi „separați” viața lor în Cristos.

 

 [...]

 

 

Personalismul nu este doar o reacție la abstracțiile idealismului kanțian; el vrea să depășească pesimismul existențialist (sintetizat în renumita frază a lui J.P. Sartre „infernul sunt ceilalți”) și viziunea despre omul condamnat la faliment și la lipsa de semnificație. În același timp vrea să salveze valoarea individului împotriva tendințelor absurde și ipocrite de colectivizare care, absolutizând dimensiunea socială, tind să-l respingă pe omul luat în parte într-un anonimat în care se pierde valoarea absolută a existenței personale. În general personaliștii sunt gânditori credincioși (catolici cum sunt: Charles Renouvier [1815-1903], Emmanuel Mounier [1905-1950], Romano Guardini [1885-1968]; protestanÛi ca Paul Ricoeur [n. 1913]; evrei ca Martin Buber [1878-1950], Emmanuel Levinas [n. 1906]). Aceasta explică faptul că discursul lor personalistic se deschide în mod necesar dimensiunii religioase și lui Dumnezeu. 

 

[...]

 

„Odată – scrie Teihard de Chardin pentru a explica adevărata natură a ofertoriului – se purta în templul vostru primele roade și primii născuți ai turmelor. Ofranda pe care voi o așteptați acum, aceea de care aveți nevoie în mod misterios în fiecare zi pentru a astâmpăra foamea voastră, pentru a potoli setea voastră, este cu nimic mai puțin decât creșterea Lumii purtată de universul în devenire. Primește, Doamne, această hostie totală pe care Creația, transformată prin atracția ta, ți-o prezintă în zorile celei noi. Această pâine – efortul nostru –  nu este de la sine, eu o știu, decât o dezagregare imensă. Acest vin – durerea noastră – nu este nici el decât o băutură care se dizolvă. Dar în adâncul acestei mase informe, ai pus – eu sunt sigur de aceasta, pentru că o simt – o dorință irezistibilă și sfințitoare care ne face să strigăm, de la cel necredincios la cel credincios: «Doamne, fă-ne una!»” (Chardin, P. T. de, Hymne de l’Univers, Seuil, Paris 1961, 23).

 

[...] 

 

(Aflați mai multe... 

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/09/euharistia-biserica-si-lumea-dupa-gaudium-et-spes-conferinta-2000/).

 

Conștiința morală

Sursa foto: http://foaienationala.ro/libertate-autoritate-de-ernest-bernea.html

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/constiinta-morala-de-pr-isidor-chinez.pdf

Dacă vreți să știți mai multe dați clic... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/13/constiinta-morala/

1. Introducere

 

Problema conştiinţei a devenit un fenomen central în timpul nostru; şi în reflexia morală creştină i se dă o atenţie aparte.

 

Mulţi pretind să decidă în locul nostru şi pentru noi: părinţii, autorităţile, mijloacele de comunicare, oamenii politicii, masa de oameni…, însă în realitate responsabilul ultim al vieţii mele sunt eu şi numai eu. Nimeni nu poate trăi sau muri în locul meu. Eu, şi nimeni altul, sunt responsabilul ultim al acţiunilor mele, chiar dacă alţii pot să mă influenţeze într-un anumit mod. De aceea trebuie să acţionăm totdeauna „în conştiinţă”. Conştiinţa este instanţa ultimă a comportamentului moral al omului, este realitatea decisivă pentru viaţa oricărui om şi pentru viaţa întregii omeniri, căci fondul incoruptibil al persoanei stă în conştiinţa sa. Autenticitatea cea mai profundă a omului şi demnitatea sa stă în conştiinţa sa.

 

În acest sens, experienţa şi ştiinţa, în cultura noastră contemporană polivalentă, manifestă o întorsătură: trecerea de la lege la subiectul persoană, de la extern la intern, la conştiinţa individuală şi comunitară; de la obiectiv la subiectiv, de la metafizic la antropologic. Asistăm astfel la un nou proces care pune conştiinţa pe primul plan al vieţii şi al studiului: experienţa conştiinţei este experienţa etică fundamentală a omului; fără ea omul nu ar cunoaşte ceea ce este „bine” și ceea ce este „rău”, mai mult, nu ar şti ce înseamnă aceşti termeni în general.

2.Terminologia şi conceptul

 

1. Pericolul ambiguităţii

 

Experienţa conştiinţei este unul dintre „obiectele” cele mai controversate ale discursului etic şi ale conduitei umane de fiecare zi. Este o realitate foarte complexă.

 

Termenul de conştiinţă, aplicat sectorului etic, este unul dintre aceia cu un conţinut mai puţin omogen, întrucât poate cuprinde o mare varietate de semnificaţii. Astăzi toţi folosesc acelaşi cuvânt „conştiinţă”, dar îl înţeleg în mod diferit: conţinutul termenului este diferenţiat conform celui care îl foloseşte. Oamenii de astăzi fac apel la conştiinţă atunci când protestează împotriva intoleranţei, prejudecăţii sau legalismului exagerat; deseori este identificată conştiinţa cu responsabilitatea („este un om de conştiinţă”); conştiinţa înseamnă alteori liberate în faţa deciziilor fundamentale (libertate religioasă, de exemplu); uneori conştiinţa denotă rezonanţa internă a deciziilor luate („conştiinţă bună”, „conştiinţă rea”). Unii îl identifică cu „instinctul”, „afectul spontan”, „mânia dreaptă”, „revanşă nedreaptă”, „orgoliu profesional”, „gelozie”, „ aviditate” şi aşa mai departe. Pentru alţii conştiinţa personală poate însemna imposibilitatea de a fi umilit, de a deveni „mai mic decât alţii”, de „a pierde prestigiul”, alteori înseamnă pur şi simplu „sic volo sic iubeo”. Nici unul dintre aceste exemple nu o exprimă exact.

 

Dar un fapt uimitor face să crească cel mai mult perplexitatea: se poate întâlni apelul la conştiinţă ca fundament al unor atitudini atât de contradictorii: contestatarul convins, profetul nonviolent sau simplul revoluţionar, pretinde adesea că acţionează în conformitate cu propria conştiinţă; şi reprezentantul ordinii constituite, care îl persecută sau îl condamnă, poate s-o facă şi el în numele propriei conştiinţe, a idealului societăţii. Câţi inchizitori de odinioară, călugări evlavioşi, erau convinşi de dreptul lor şi de a acţiona în conformitate cu propria conştiinţă după cum şi cel pe care îl torturau, şi el era convins că conştiinţa sa îl oprea de la o retractare. Şi s-ar putea lungi lista acestor contradicţii care manifestă complexitatea problemei.

 

Dacă mulţi concep şi explică termenul „conştiinţă” în mod atât de diferit, aceasta nu înseamnă că ei nu cunosc valorile morale, cel puţin pe cele esenţiale, sau că sunt bolnavi mintal. Vorbim despre omul normal, sănătos la minte, care însă trăieşte într-o situaţie de conflict şi în structuri de păcat, care desigur reprezintă o mare problemă pentru generaţia prezentă, pe care generaţiile trecutului nu o avea.

 

Dacă se adaugă mentalitatea laicistă din cultura noastră, avem cadrul complet al ambientului în care ne mişcăm pentru a explica „fenomenul conştiinţă”. Tema ne poartă chiar să ne confruntăm cu exemple anormale, cu bolnavi psihic, ce reprezintă o dificultate specială.

 

Oricum, în ciuda tuturor greutăţilor, studiul conştiinţei trebuie să se elibereze de orice pericol de ambiguitate. In faţa acestei complexităţi a fenomenului conştiinţă – atât în aspectul său teoretic ca şi în dimensiunea sa practică – este necesară o analiză pornind de la toate aspectele pe care le cuprinde. Ştiinţele antropologice pot şi trebuie să contribuie la clarificarea acestei realităţi complexe. Iar teologia va purta o dimensiune proprie.

 

2. Un paradox: conştiinţă şi lege

 

Apropierea dintre termenii conştiinţă şi lege poate părea aproape paradoxală în zilele noastre, atât de diferite sunt domeniile la care se referă şi atât de opuse sunt rezonanţele afective trezite de ei. Nu este de fapt conştiinţa locul cel mai intim şi mai inviolabil al persoanei, acela în care ea se afirmă în autonomia şi libertatea sa, în singularitatea şi responsabilitatea sa? Iar legea, nu este sinonim a tot ceea ce se impune din afară conştiinţei ca şi constrângere şi obligaţie?

 

Şi totuşi întreaga istorie a tradiţiei creştine, în materie de etică, ne arată cât de legaţi sunt între ei aceşti doi termeni, adesea asociaţi ca două instanţe prin care trece răspunsul la chemarea lui Cristos. Discernământul conştiinţei creştine nu-şi caută oare calea şi lumina sa în împlinirea obiectivă a voinţei lui Dumnezeu, în legea harului?

 

Conciliul Vatican II defineşte conştiinţa ca facultatea prin care omul percepe chemarea lui Dumnezeu din lege: „Omul identifică şi recunoaşte imperativele legii divine prin conştiinţa sa” (DH 3).

(Aflați mai multe... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/13/constiinta-morala/).