Evanghelia de astăzi încheie învăţătura pe care am primit-o în parabola fecioarelor înţelepte şi nechibzuite şi în parabola talanţilor. Isus a spus: „Ţineţi candela aprinsă până în ultima zi. Investiţi toţi talanţii vieţii voastre”. Apare întrebarea: dar care va fi concluzia vieţii?
Evanghelia de astăzi ne răspunde. Isus spune: „Când va veni Fiul Omului în gloria sa...” Lumea nu se termină aici: acel „va veni” este toată certitudinea, speranţa şi seninătatea noastră. Adesea mă gândesc: cel care nu crede, cine ştie cum face să spere atunci când priveşte spectacolul acestei vieţi. Înţeleg perfect tristeţea sa şi frica sa de viitor. Cel care crede, însă, poate să-şi repete: aştept viaţa lumii care va veni; am siguranţa că viaţa mea este în mâinile lui Dumnezeu şi într-o zi îl voi vedea. De fapt aşa gândeau martirii atunci când, cântând, urcau la locul de execuţie sau coborau în arene. La aceasta se gândesc misionarii care pleacă, tinerii care dintr-o dată se decid pentru Cristos şi lasă totul. Lumea care va veni este ca o muzică fericită, care transformă pătimirea noastră scurtă de aici. Sf. Paul exclamă: „Prefer să mor ca să stau cu Cristos”. Sf. Petru: „După o scurtă suferinţă, mare va fi sărbătoarea”.
Aşteptarea lui Cristos face să apară o întrebare: ce mi se va întâmpla atunci când îl voi vedea şi cum mă va judeca? Este o întrebare în cadrul credinţei, dar pe deplin legitimă. Cristos răspunde cu evanghelia de astăzi. Ne spune cu anticipaţie despre materia de examen sau, dacă vreţi, criteriul lui Dumnezeu în a gândi viaţa noastră. Cristos va spune: „Veniţi la sărbătoare”. Sărbătoarea este Dumnezeu. Paradisul nu este un loc special, ci este o Prezenţă. Acolo unde Dumnezeu se face prezent, acolo este Paradisul. Cristos va spune: „Veni, pentru că eram flămând, însetat, gol, bolnav, în închisoare...” Pare ciudat: sunt atâtea situaţii concrete; Isus vorbeşte atât de practic încât ne uimeşte. Iată, atunci, minunatul răspuns: Cristos ne va întreba ce am făcut. De fapt, nu ajunge să gândim bine pentru a sta bine cu Dumnezeu. El ne va întreba ce bine am făcut aproapelui. Da, aproapelui. El a spus: „Nu cel care spune, dar cel care face...” şi încă: „Pomul este bun dacă face roade bune”. Cristos nu ne va întreba nici ce am promis – promisiuni se fac atâtea – dar ce am ţinut. Parohul de Ars spunea: „Drumul iadului este pietruit cu promisiuni bune”. Cristos, în sfârşit, nu ne va întreba despre credinţă, dar despre fapte, pentru că credinţa fără fapte este moartă. Sf. Paul, care a înţeles bine această învăţătură, le scria creştinilor din Corint: „Dacă aş avea plinătatea credinţei, aşa încât să mut din loc munţii, dar nu am dragoste, nu sunt nimic”.
Iar Isus recurge la o povestire pentru a face lumină asupra ultimei situaţii, asupra ultimului moment. Cei drepţi vor spune: „Şi când, Doamne, te-am văzut flămând, însetat, gol, bolnav şi în închisoare...? Răspunsul: „Ori de câte ori aţi făcut aceasta celui mai mic dintre fraţii mei, mie mi-aţi făcut”. Cuvinte minunate, dar teribile. Dacă sunt adevărate aceste cuvinte, atunci Dumnezeu este aici, este aproape, este incredibil de aproape. Dumnezeu, de fapt, este ascuns, dar nu absent; de atâtea ori confundăm ascunderea lui Dumnezeu cu absenţa sa.
Din aceste cuvinte ale lui Cristos decurg nişte consecinţe: eu pot într-adevăr să-l slujesc, să-l asist, să-l îngrijesc... pe Dumnezeu în fratele sau în sora care îmi sunt aproape. În timp ce-l aştept pe Domnul, eu deja îl slujesc şi îl iubesc. Acesta este creştinismul care dă plinătate vieţii şi află bucuria de a trăi. (Angelo Comastri).
