.jpg)
Iubirea este criteriul de discernământ al credinciosului
Lecturi biblice: Exod 22,20-26; 1Tesaloniceni 1,5c-10; Evanghelia Matei 22,34-40; lecturi biblice
Omilie
Tema lecturilor de astăzi va fi dificil s-o înțelegem fără a lua în seamă contextul istoric și cultural al textelor biblice, prezentate în liturgie. O privire superficială fuge de bogăția și profunzimea mesajului alianței divine despre iubirea plină de compasiune și fidelitate a lui Dumnezeu față de oameni, căci atinge inima revelației biblice despre definirea celei mai importante porunci dintre toate, căci este direcția voinței lui Dumnezeu. Isus reconduce la exigențele Domnului, la rădăcina unică a iubirii. Iubirea nu este o poruncă, deoarece iubirea nu poate fi poruncită prin „lege”. Prin urmare, cerința voinței lui Dumnezeu este un stil de viață inspirat de iubire, de neatins de cei care caută în „lege” voia Domnului. Pornind de la afirmația evanghelică a dublei iubiri – „să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! […] să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mt 22,37.39) –, cele două lecturi se concentrează asupra exigențelor iubirii. Prima lectură relatează câteva prevederi divine privind relațiile cu ceilalți, cu „străinii” – „să nu faci rău celui străin şi să nu-l asupreşti” (Ex 22,20) –, în timp ce a doua lectură indică prima manifestare a unei relații corecte cu Dumnezeu: „ei înşişi povestesc ce fel de primire am avut la voi şi cum v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu şi adevărat şi să-l aşteptaţi pe Fiul său din ceruri, pe care el l-a înviat din morţi, pe Isus, cel care ne mântuieşte” (1Tes 1,9-10). Toată învățătura este centrată pe evanghelie: să-l iubești pe Dumnezeu și pe aproapele ca pe tine însuți! Iubirea este criteriul de discernământul al credinciosului!
În prima lectură (Ex 22,20-26), Dumnezeu îi eliberează pe evrei de orice asuprire și face cu ei o alianță ce este văzută ca act ce inaugurează istoria mântuirii (cf. Ex 3,7-9; 19,1-25; 20,1-21). Alianța îi angajează pe credincioși să colaboreze cu Dumnezeu în această lucrare de „dreptate”. Iată un prim exemplu: față de străini [să nu-i hărțuiți, nici să nu-i asupriți] și ajutați-i pe văduvă și orfan. Vai de maltratarea lor! Dumnezeu îi asumă apărarea: îi voi auzi strigătul. „Să nu faci rău celui străin şi să nu-l asupreşti, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului!” (v. 20). „Străinul” este cineva care trăiește în afara tribului și se bazează pe protecția comunități. Întrucât în această condiție el nu are pământ propriu și nu are reprezentare juridică, nu are de ales decât să i se aplice „drepturile străinilor” pentru a evita să fie „oprimat”: exploatarea economică. Dumnezeu ne întreabă pe Sinai: cine va sta alături de mine în apărarea celor marginalizați? cine îi va asculta strigătul? „Să nu faci rău niciunei văduve, nici orfanului! Dacă le faci rău şi ei strigă la mine, eu le voi asculta strigătul. Mânia mea se va aprinde şi vă voi nimici cu sabia!” (v. 21-23). Văduva și orfanul să se bucure de protecția legii, întrucât le lipsește protecția juridică a soțului și, respectiv, a tatălui, și sunt expuși exploatării brutale în munca lor. „Dacă împrumuţi bani celui sărman […], să nu te comporţi cu el ca un cămătar […] Dacă iei zălog haina aproapelui tău, să i-o dai înapoi până la apusul soarelui, căci este singura lui învelitoare” (v. 24-26). E colaborarea cu Dumnezeu în „dreptate” față de cei săraci. „Dacă strigă spre mine, eu îl voi asculta, căci eu sunt milostiv” (v. 26), spune Domnul. În acest caz, este a restabili „dreptatea”, a remedia situațiile care ofensează pe cei nevoiași. Dumnezeu este de partea săracilor. Trebuie să ne angajăm față de cei oropsiți.
În lectura a doua (1Tes 1,5c-10), Paul le arată tesalonicenilor exact ce este iubirea de Dumnezeu și îi încurajează să răspundă la această iubire. Silvan şi Timotei „povestesc ce fel de primire am avut la voi şi cum v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu şi adevărat şi să-l aşteptaţi pe Fiul său din ceruri, pe care el l-a înviat din morţi, pe Isus, cel care ne mântuieşte de mânia ce vine” (v. 9-10). Toți sunt chemați să devină modele de credință și iubire pentru cei din jur, căci toți au fost eliberați de idolii. Pe timpul lui Paul, cetatea Tesalonic era un important port grecesc cu aproximativ 200.000 de locuitori. Ce bucurie a fost pentru apostol să vadă o comunitate născându-se într-un astfel de mediu: o mână de creștini într-un oraș păgân. Vedem imboldul începuturilor într-o biserică nouă: „primind cuvântul în multe necazuri cu bucuria Duhului Sfânt, aşa încât voi aţi devenit exemplu pentru toţi cei care cred în Macedonia şi Ahaia” (v. 6-7). Acum sunt invitați de adevăratul Dumnezeu să lucreze pentru venirea „împărăției”. Este logica evangheliei, care nu încetează niciodată să se dovedească adevărată și care este înmugurire minunată! Acești creștini din Tesalonic, convertiți la Dumnezeu, slujesc, zi de zi, în viața lor, Dumnezeului viu și adevărat, în sfințenie, și îl așteaptă din ceruri pe Fiul său, Isus, la parusie, adică la doua venire a Domnului, ce ne mântuiește și ne eliberează.
Evanghelia după Matei (Mt 22,34-40), inserează acest text în seria discuțiilor lui Isus cu diferite grupuri ale iudaismului: farisei, cărturari sau scribi, saducei, irodieni. Acum este din nou rândul fariseilor. Nu vin unul câte unul, ci sunt un grup, aproape înconjurându-l, să nu-i lase nicio scăpare. Unul dintre ei a primit o însărinare să-i pună la încercare cu o întrebarea dificilă: „Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?” (v. 36). Întrebarea este academică, științifică, convențională și rece și poate fi înțeleasă în contextul școlilor și tradițiilor rabinice ale vremii. Răspunsul lui Isus este piatra de temelie a întregii revelații din Vechiul Testament. O declarație, în acest sens, ar putea fi motivul atitudinii nu în favoarea lui Isus și poate fi chiar acuzații. Dar, răspunsul pe care îl aud, se întoarce împotriva lor. „El i-a zis: «Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău!» Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!» În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii” (v. 37-40). Domnul nu se sustrage întrebării și răspunde cu prima parte a lui Shema Israel [„Ascultă Israel” – e „crezul” evreilor], ce se referă la iubirea lui Dumnezeu (cf. Dt 6,5), dar, alături de aceasta pune pe același nivel [în greacă – homoia – „asemenea”, „de același rang”], porunca iubirii aproapelui (cf. Lev 19,18). Isus arată clar că prima nu poate fi realizată fără a doua. Trebuie notat faptul că verbul „a iubi” nu se referă aici la un sentiment sau la o mișcare a psihicului uman. În Vechiul și Noul Testament, iubirea este caracterizată prin alegeri concrete de bunătate și solidaritate, în special față de cei slabi și lipsiți de apărare. Isus răspunde fără ezitare: „să iubești!” El afirmă cu tărie primatul iubirii: cu toată inima, cu intensitatea afectivă, cu tot sufletul, cu ascultarea vie și puternică, cu toată mintea, cu reflecție tare și meditație activă. Aceasta este cea mai mare și prioritară poruncă. Iar „a doua” este asemenea acestuia: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Dumnezeu iubește omul așa cum este el: nu cu idealuri, ci omul adevărat și real; nu o lume imaginară, ci una concretă. Noi împărțim lumea după criteriile noastre; Dumnezeu nu. Adevărata convertire [metanoia, în greacă], nu este simpla împărtășire a unei iubiri generice, ci împărtășirea „acestei” iubiri, ce iubește omul în dezonoare și umilință, în disperare și vinovăție. Iubirea e plinătatea Legii, adică a Cuvântului lui Dumnezeu așa cum este manifestat în cărțile istorice și în profețiile Vechiului și Noului Testament.
Iubirea față de Dumnezeu și față de om este criteriul de discernământ al credinciosului!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu