Logodnicii, „o carte ce s-ar putea citi într-un cor de fecioare condus de Preacurata"

Alessandro Manzoni - 
Francesco Hayez (1791–1881)

 



Alessandro Manzoni (1785-1873), scriitor italian; a scris I Promessi Sposi („Logodnicii”), roman istoric considerat capodopera inegalabilă a literaturii  italiene.

 

Giuseppe Verdi îl stima într-atât, încât i-a dedicat Missa Requiem, scrisă la moartea scriitorului, în 1873, şi interpretată un an mai târziu, pe 22 mai 1874, în biserica Sfântul Marcu din Milano, orchestra fiind condusă chiar de compozitor.

 

Într-o scrisoare din 7 iulie 1868, maestrul Verdi scria despre Manzoni contesei Clara Maffei, patroana celor mai râvnite saloane culturale milaneze din acea epocă: „Cum aş putea să vă explic acea senzaţie extrem de plăcută, indefinibilă, nouă, ivită în mine în prezenţa acelui sfânt, cum îl numiţi voi?”, scria compozitorul italian referindu-se la Manzoni.

 

 

Nu este de mirare că autorul romanului I Promessi Sposi a suscitat în conaţionalii săi, mai ales în cei dotaţi cu sensibilitate intelectuală şi artistică, aprecieri hiperbolizate cu privire la trăsăturile sale sufleteşti.

Doamne, când...

 

Doamne,

- când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană;

- când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă;

- când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit;

- când sufăr, trimite-mi pe cineva pe care să-l mângâi;

- când crucea mea începe să fie prea grea, dă-mi crucea altuia s-o împart cu el;

- când sunt sărac, adu-mi pe cineva care e-n nevoie;

- când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă;

- când mă simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care să-l încurajez;

- când simt nevoia de a fi înțeles, dă-mi pe cineva care să aibă nevoie de înțelegerea mea;

- când aș vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să am grijă;

- când mă gândesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către alții. (don Bruno Ferrero).

Viaţa şi suferinţele pr. Alexandru Nicula, secretarul ep. Iuliu Hossu

Ep. Iuliu Hossu

 

Surprinzător, la cei 99 de ani ai săi, Alexandru Nicula - fost protopop unit de Cluj in anul 1946 şi secretar al cardinalului Iuliu Hossu – arată cu cel puţin douăzeci de ani mai tânăr. După o discuţie purtată iniţial pe fereastra de la parterul imobilului său din Dej, acesta ne invită în locuinţa bătrânească, ticsită cu cărţi, icoane şi tablouri provenind din epoci demult apuse. Totul printr-o mare şansă, în prezenţa unui strănepot de-al său, fiindcă părintele se află într-o dispoziţie excelentă. Ne-a explicat, uşor stânjenit că, datorită sănătăţii sale precare, în ultima perioadă nu mai primeşte decât arareori pe cineva.

Ziua Mondială a Tineretului (World Youth Day) - Liturghia de la Rio de Janeiro (28 iulie 2013)

 

Trei milioane de tineri pe plaja de la

Copacabana strânși împrejurul Papei.

Cantate Domino - gregorian

 

 

Cantate Domino - Gregorian Chant by:

Choir of the Benedictine Nuns of Sainte Marie de Maumont

Track Listings:

1. Et nunc sequor - Antiphon
2. Posuit - Antiphon 7th Mode
3. Annulo suo - Antiphon 7th Mode
4. Ecce quod - Antiphon 1st Mode
5. Tibi dixit - Introit 3rd Mode
6. Exaudi, Domine - Introit 1st Mode
7. Adjuvabit eam - Gradual 5th Mode
8. Exsulta satis - Offertory 3rd Mode
9. Exsulta - Communion 4th Mode
10. Hodie Nobis - Christmas Responsory 8th Mode
11. Verbum - Christmas Responsory 8th Mode
12. Adorate Deum - Introit 7th Mode
13. Recordare - Offertory 1st Mode
14. Deus, vitam - Gradual 8th Mode
15. Sciant gentes - Gradual 1st Mode
16. Audi filia - Gradual 7th Mode
17. Cognovi, Domine - Introit 3rd Mode
18. Me exspectaverunt - Introit 2nd Mode
19. Principes - Communion 1st Mode
20. Confundantur - Communion 1st Mode
21. Ego Autem - Introit 1st Mode
22. Confortamini - Offertory 4th Mode
23. Dicite - Communion 7th Mode
24. Caligaverunt - Good Friday Responsory 5th Mode
25. Plange quasi - Holy Saturday Responsory 5th Mode
26. Ecce quomodo - Holy Saturday Responsory 4th Mode
27. Pacha nostrum - Alleluia 7th Mode



XVII TPA (C): Un Tată cu chip iubitor (omilie)

 

 

Luca 11,1-13 - ¹ Într-o zi, Isus se afla în rugăciune. Când a terminat, unul dintre ucenicii săi l-a rugat: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum şi Ioan Botezătorul i-a învăţat pe ucenicii săi". ² El le-a răspuns: Când vă rugaţi spuneţi: "Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta. ³ Dă-ne zilnic pâinea de care avem nevoie. ⁴ Iartă-ne păcatele, căci şi noi iertăm oricui ne-a greşit, şi nu ne duce pe noi în ispită". ⁵ Isus le-a mai spus: "Dacă unul dintre voi are vreun prieten şi merge la el în miez de noapte ca să-i spună: «Prietene, împrumută-mi trei pâini, ⁶ căci unul dintre prietenii mei, aflat în călătorie, a venit la mine şi n-am nimic să-i pun înainte», ⁷ şi dacă dinăuntru, celălalt îi răspunde: «Lasă-mă în pace, uşa e deja încuiată, copiii mei şi cu mine ne-am culcat. Nu pot să mă scol şi să-ţi dau ce-mi ceri», ⁸ vă spun: Chiar dacă nu s-ar scula ca să-i dea, pentru că-i este prieten, se va scula totuşi din cauza insistenţei lui şi-i va dat tot ce-i trebuie. ⁹ De aceea vă spun: Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide. ¹⁰ Căci cel care cere primeşte, cel care caută găseşte şi celui care bate i se va deschide. ¹¹ Sau este printre voi vreun tată care i-ar da un şarpe fiului său, când îi cere un peşte, ¹² sau un scorpion, când îi cere un ou? ¹³ Deci dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi lucruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult nu-l va da Tatăl ceresc pe Duhul Sfânt, acelora care i-l cer".

 

 

Omilie

 

 

Exemplul lui Isus face să se nască în ucenici dorinţa de rugăciune (Lc 11,1-13). Făcând să izvorască rugăciunea ucenicului din exemplul lui Isus, Luca vrea să ne amintească că rugăciunea noastră trebuie să se asemene cu a sa. Invocaţia „Tată” – lipsită de orice alt adjectiv – este tipică pe buzele lui Isus: exprimă filiaţia sa. Ucenicul trebuie să se roage în unire cu Cristos, în calitate de fiu. În acest raport stă originalitatea creştină.

 

În prima invocaţie „sfinţească-se numele tău” verbul este la pasiv: conform uzanţei ebraice aceasta înseamnă că protagonistul este Dumnezeu, nu omul. Rugăciunea este simplu o atitudine care dă spaţiu acţiunii lui Dumnezeu. Expresia „sfinţească-se numele tău” nu înseamnă o recunoaştere generică a lui Dumnezeu, nici o simplă laudă, ci a-i permite lui Dumnezeu să dezvăluie în istoria mântuirii şi în viaţa comunităţii, chipul său. Ucenicul se roagă pentru ca comunitatea să devine un înveliş transparent care lasă să transpară prezenţa lui Dumnezeu. Pentru a înţelege expresia „vie Împărăţia ta” este necesar să facem trimitere la toată predica lui Isus, centrată exact pe vestirea Împărăţiei. Ucenicul aşteaptă Împărăţia ca un dar şi totodată cere curajul de a o construi.

 

„Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Verbul („dă-ne”) este la imperativul prezent şi indică o acţiune repetată, zi de zi, aşa cum este subliniat de precizarea că este vorba despre pâinea zilnică, suficientă pentru o zi. De notat în această întrebare sobrietatea (pâinea suficientă) şi fraternitatea (pâinea noastră, la plural).

 

A patra cerere este iertarea de păcate. Dar modul concret de a arăta că am primit iertarea lui Dumnezeu este de a ierta la rândul nostru pe fraţi.

 

„Şi nu ne duce pe noi în ispită”: este interesant să ne întrebăm care sunt tentaţiile. În folosirea lui Luca cuvântul ispită se aplică celor pe care le are de îndurat Isus în pustiu (Lc 4,1-11) care sunt tipul de tentaţii ale comunităţii. Adică: a desfăşura propria datorie conform Cuvântului lui Dumnezeu (şi deci într-o perspectivă de slujire şi acceptând slăbiciunea crucii) sau a căuta siguranţa în puterea oamenilor?

 

Luca însă se gândeşte şi la tentaţiile pe care comunitatea care crede le va întâlni în timpul pătimirii şi al persecuţiei, în dubiu şi tulburare. Isus s-a rugat pentru ca ucenicii să nu cadă în astfel de situații. În sfârşit, tentaţiile obişnuite ale încercărilor zilnice care, zi de zi, riscă să slăbească credinţa. Ucenicul cere cu umilință să fie ajutat. Nu cere să fie lipsit de tentaţie, dar să fie ajutat să o depăşească. (don Buno Maggioni [29/07/2007]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Sfinții Ioachim și Ana, părinții Sfintei Fecioarea Maria



 

Sfintele evanghelii nu amintesc nimic despre părinţii Preacuratei Fecioare Maria, dar scrierile apocrife, nerecunoscute de Biserică, deoarece conţin şi adăugiri inexacte, ne dau multe amănunte. Din ele se ştie că mama Fecioarei Maria se numea Ana, iar tatăl, Ioachim. Amândoi erau din tribul lui Iuda, tribul din care a fost ales regele David, şi trăiau o viaţă sfântă; stăpâneau mari turme de oi, dar, din nefericire, o grea durere le umbrea viaţa: nu aveau copii. La evrei, faptul acesta se considera o pedeapsă de la Dumnezeu şi constituia o dezonoare pentru familie; uneori, li se refuza primirea darurilor pe care le aduceau la templu. Mâhnit şi umilit, Ioachim a plecat cu turmele la munte, unde a rămas timp de cinci luni, până când un înger îl sfătuieşte să revină la Ierusalim; acelaşi înger, trimis de Dumnezeu, îi destăinui Anei că, la întoarcerea soţului de pe munte, ea va fi mamă. Plină de fericire, Ana merge în întâmpinarea lui Ioachim şi-l întâlneşte la „Poarta aurită". O bucurie adâncă le cuprinde sufletele când se privesc unul pe altul şi, împreună, îi mulţumesc lui Dumnezeu că le-a ascultat rugăciunea îndelungată. În prima perioadă a cultului Sfinţilor Ioachim şi Ana, pictorii au ales tocmai această întâlnire a soţilor fericiţi pentru a le cinsti amintirea în sfintele icoane. Mai târziu, Sfânta Ana va fi reprezentată ţinând-o în braţe, sau alături de ea, pe copila Maria şi citind împreună Cartea Sfântă. Urmând exemplul mamei lui Samuel, despre care se vorbeşte în Cartea I a Regilor, cap. 1 şi 2, părinţii Mariei au încredinţat-o pe copila lor, încă de la frageda vârstă de 3 ani, templului din Ierusalim, pentru a fi crescută şi formată în cunoaşterea Cărţii Sfinte şi în iubirea de Dumnezeu; momentul prezentării în templu a Maicii Domnului este amintit de Biserică în ziua de 21 noiembrie.

 

Cultul părinţilor sfinţi ai Maicii Domnului este foarte vechi, îndeosebi în părţile Răsăritului; în anul 550, împăratul Justinian a zidit la Constantinopol o bazilică în cinstea Sfintei Ana; şi astăzi, Biserica Orientală ţine anual trei sărbători în cinstea bunicii Domnului nostru Isus Cristos. Din Răsărit, Cinstirea Sfintei Ana s-a răspândit în Apus şi, în anul 1584, a fost instituită o sărbătoare oficială pentru întreaga Biserică.

 

Referitor la soţul Sfintei Ana, s-a păstrat o anumită rezervă, deoarece cărţile apocrife care îl aminteau îi atribuiau nume diferite; în afară de numele Ioachim, tatăl Maicii Domnului a mai purtat numele de Cleofa, Sadac, Eli. În anul 1584, când s-a fixat sărbătorirea Sfintei Ana, Sfântul Ioachim a fost trecut în calendar la 20 martie, pentru ca, din 1738, să fie sărbătorit în duminica de după Sfânta Maria Mare, iar din 1913, în ziua de 16 august; noul calendar liturgic îl readuce alături de soţia lui şi se hotărăşte comemorarea Sfinţilor Ioachim şi Ana la data de 26 iulie.

 

„După roade se cunoaşte pomul", spunea Isus în Evanghelie; familia bătrânilor Ioachim şi Ana a dăruit lumii o floare şi un fruct unic: Preacurata Fecioară Maria, care, printr-un privilegiu divin extraordinar, a fost scutită de păcatul strămoşesc, pentru a deveni templul viu al lui Dumnezeu făcut om. După sfinţenia rodului, putem cunoaşte valoarea şi sfinţenia celor care i-au dat viaţa: Sfinţii Ioachim şi Ana.

 

Sărbătorirea în aceeaşi slujbă a Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului şi bunicii lui Isus, este un omagiu adus bunicilor şi o reamintire a datoriei de a-i cinsti pe părinţii părinţilor noştri.

 

Ioachim este un nume folosit şi în Vechiul Testament; se compune din numele lui Dumnezeu, Iahvé, şi un alt cuvânt care poate însemna: „a acorda, a împlini", sau „a ridica, a uşura (pe un nenorocit)"; împreună au înţelesul: „Dumnezeu acordă" ceea ce i s-a cerut, sau: „Dumnezeu ridică", îl scapă pe cel nenorocit de ocară. Numele acesta se dădea copiilor doriţi şi ceruţi în rugăciune de la Dumnezeu; prin naşterea lor, împlineau rugăciunea părinţilor şi ridicau ocara ce apăsa familia fără copii. În româneşte, mai are formele: Achim, Ichim, Oachim, Ioachim, Chima, Chimel, Chinea, Chinu; din limba italiană se preia uneori şi numele Gioachino.

 

Ana este unul dintre cele mai răspândite prenume feminine. După diferitele forme ale unui cuvânt ebraic, poate avea înţelesul de „graţioasă, amabilă, drăguţă", sau „Iahvé - Dumnezeu - a avut milă, a fost îndurător, a fost darnic", cu înţelesul de: „a revărsat multe daruri, calităţi". De ziua Sfintei Ana, 26 iulie, îşi sărbătoresc ziua numelui şi persoanele care poartă numele derivate din cuvântul Ana: Anica, Nica, Anicuţa, Nicuţa, Cuţa, Anişca, Nişca, Anişoara, Aniţa, Niţa, Anuca, Anuşa, Nuşa, Anuşca, Anuţa, Nuţa, Uţa, Anca, Ancuţa; precum şi formele mai noi: Aneta, Neta, Neţi, Netuţa, Anita, Anina, Ani, Nana. Toate aceste nume invită la grija de a cultiva darurile sufleteşti în care se vede adevărata frumuseţe a unei femei.

 

Sfântul Paul doreşte ca femeile „să-şi facă podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din împletirea părului, din aur, din mărgăritare sau din veşminte de mare preţ, ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei care afirmă că sunt credincioase" (1Tim 2, 9-10).

Cum să găsim seninătatea astăzi

Rio de Janeiro



Tradiţia spirituală a dezvoltat numeroase metode pentru a ne ajuta să găsim pacea, seninătatea. Totuşi, scopul principal al acestor metode nu era pacea ci rugăciunea. Preocuparea maeştrilor spirituali era cum să ne rugăm pentru a deveni una cu Dumnezeu. Pentru Evagrie, scopul cel mai înalt era de a se ruga fără a se lăsa distras. Pentru a reuşi trebuie ca pasiunile, dorinţele şi gândurile să nu ne mai tulbure. Dar aceasta nu se poate face printr-o simplă decizie a voinţei. Este necesar un lung proces spiritual pentru a accede la această stare de pace. Încă de la primii călugări era important să se aplice metode bune. Evagrie apreciază că cel care se luptă fără metodă se luptă în zadar. De aceea Părinţii spirituali au acordat atâta importanţă metodei. Ea trebuie să ia în considerare psihicul uman şi să-i cunoască legile. Desigur, de-a lungul secolelor, căi obscure au violentat fiinţa umană. Totuşi, adevărata tradiţie spirituală s-a axat pe căi care au condus omul la viaţă, la libertate şi la pace interioară.

 

 

Chiar dacă există un mare număr de căi încercate de către tradiţie, nu are sens să le adoptăm pe toate deodată. Fiecare trebuie să-şi găsească pentru el însuşi calea care îi este cea mai potrivită la un moment dat. Trebuie totuşi să ne ferim să trecem de la o cale la alta pentru că nu ne putem atinge scopul decât urmând o cale de o manieră cu consecventă. Dar nu trebuie să ne hotărâm asupra unei sau alte metode pentru faptul că s-a dovedit a fi eficientă. Trebuie să avem intuiţia a ceea ce este bun pentru noi astăzi. Trebuie să căutăm în propria noastră tradiţie ca şi în viaţa noastră căile care duc la pace şi la Dumnezeu. Persoanei pe care o îndrum din punct de vedere spiritual îi cer întotdeauna să-mi spună unde şi în care moment s-a simţit cel mai bine în copilărie, în ce moment a putut să se bucure de clipă, uitând cu totul de sine. Reflectând, această persoană va putea să găsească calea care o va conduce astăzi spre ea însăşi, o va ajuta să ajungă la seninătate şi să se deschidă lui Dumnezeu. Trebuie ca cele două să se întâlnească, calea tradiţiei şi cea pe care o găsim noi înşine spontan. (Sursă: Anselm Grun http://www.ceruldinnoi.ro/).

Gândul zilei

 



Lumina credinţei (Lumen fidei):

cu această expresie, tradiţia Bisericii a indicat marele
dar adus de Isus, care în Evanghelia după sfântul Ioan,
aşa se prezintă:

"Eu, lumina, am venit în lume, pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric" (In 12,46).

Şi sfântul Paul se exprimă în aceşti termeni:
 "Într-adevăr, Dumnezeu, care a zis:

«Să strălucească lumina din întuneric»,

el însuşi a strălucit în inimile noastre"
(2Cor 4,6).

În lumea păgână, înfometată de lumină,

se dezvoltase cultul adus zeului Soare,

Sol invictus, invocat la răsăritul său.

Chiar dacă soarele renăştea în fiecare zi,

se înţelegea bine că era incapabil

să iradieze lumina sa asupra

întregii existenţe a omului.

De fapt, soarele nu luminează

toată realitatea, raza lui este incapabilă

să ajungă până la umbra morţii,

acolo unde ochiul uman
se închide la lumina sa.

"Pentru credinţa sa în soare – afirmă

sfântul martir Iustin – nu s-a văzut

nimeni gata să moară"[1].

Conştienţi de marele orizont care

li se deschidea, creştinii l-au numit

pe Cristos adevăratul soare,

"ale cărui raze dăruiesc viaţa"[2].

Martei, care plânge din cauza morţii

fratelui Lazăr, Isus îi spune:

"Nu ţi-am zis că, dacă vei crede,

vei vedea gloria lui Dumnezeu?" (In 11,40).

Cine crede, vede; vede cu o lumină care luminează întregul parcurs al drumului, pentru că vine la noi de la Cristos înviat, stea de dimineaţă care nu apune.
(Francisc, Scrisoarea enciclică
Lumen fidei, nr. 1).

Lumen fidei (Lumina credinței) – Scrisoarea enciclică (de papa Francisc)

http://isichi.wordpress.com/2013/07/24/lumen-fidei-lumina-credintei-scrisoarea-enciclica-de-papa-francisc/

Lumen fidei – Scrisoarea enciclică (de Francisc) – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/07/lumen-fidei-scrisoarea-enciclicc483-de-francisc.pdf

 



Iov (de Ioan Alexandru)

Iob - Leon Bonnat (1833–1922)

 

 

Pierduse tot şi toate îl dureau

Carnea pe trup şi orice amintire

Dar ceva în el crescuse uriaş

Şi-nţelegea că asta e iubire

 

 

Părasit de prieteni şi averi

Sugrumat de răni şi de puroaie

Lins de flăcări şi de remuşcări

Sta pe rug cântând în vâlvătaie

 

 

Se-ncinsese-n suflarea lui

În adâncul neputinţei sale

Ca un fel de dans mistuitor

Trâmbiţând la ceruri osanale.

 

 

Înecat de milă şi de dor

Copleşit de fericiri senine

Iov ştia de moarte c-a scăpat

Şi traia de-acum făra de sine.

 de Ioan Alexandru

Gândul zilei

 



Tiziano Vecellio -
Binecuvântarea lui Cristos

 

„Modelul meu moral, idealul meu este

unul singur, Cristos” scria Dostoievski.

În pleiada scriitorilor fracezi ai timpului său,

 alături de Leon Bloy, Georges Bernanos

este „un pelerin al Absolutului”,

pe care l-a identificat

„cu acest Domn

pe care noi am învăţat să-l cunoaştem

ca un minunat prieten viu,

care suferă pedepsele noastre,

se emoţionează cu bucuriile noastre,

va împărţi cu noi agonia noastră,

ne va primi în braţele sale, la inima sa”

(G. BERNANOS, Journal d’un curé de campagne, 1051).

Căutarea absolutului înseamnă pentru Bernanos,

de fapt, căutarea sfinţeniei,

 care nu este un obiect de atins în sine, ci condiţia unei întâlniri plenare cu Dumnezeul care este foc ce „devorează”: e focul iubirii nestinse, care „ne transformă în el însuşi,

ne înghite în unitatea sa, (...)

ne îndumnezeieşte fiinţa.

«Foc am venit să aprind pe pământ»;

(...) el dovorează (...).

Recunoştinţa lui este mai profundă:

el îşi comunică incandescenţa;

dintr-un corp întunecat şi rece,

el face să ţâşnească lumina şi căldura”

(G. THIBON, Ignoranţa înstelată, 83).

Cântece gregoriane

XVI TPA (C): Ucenicul – ascultare şi slujire (omilie)



Isus cu Marta și Maria

Luca 10,38-42 - În acel timp, ³⁸ Isus a intrat într-un sat. O femeie, cu numele de Marta, l-a primit în casa ei. ³⁹ Ea avea o soră, numită Maria, care, aşezată la picioarele Domnului, îi asculta cuvântul. ⁴⁰ Marta în schimb era ocupată până peste cap cu o mulţime de treburi. De aceea s-a dus şi i-a spus lui Isus: "Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i să mă ajute!" ⁴¹ Dar Domnul i-a răspuns: "Marta, Marta, pentru multe te zbaţi şi te frămânţi. ⁴² Însă un singur lucru este necesar. Maria şi-a ales partea cea mai bună, care nu i se va lua".

 

 

OMILIE

 

 

Acest scurt episod din evanghelia lui Luca (10,38-42) poate fi observat din diferite unghiuri, toate interesante. Marta are faţă de oaspete un rol tipic feminin: întru totul preocupată să pregătească masa. Maria, dimpotrivă, se întreţine cu oaspetele, luând un rol pe care mentalitatea timpului o rezerva bărbaţilor: un fapt neobişnuit pe care nici Marta nu-l împărtăşeşte. Maria se aşează la picioarele Învăţătorului şi îi ascultă Cuvântul: este figura tipică a ucenicului. Iar aceasta este o noutate. Rabinii de fapt nu acceptau femei care să-i urmeze, iar a deveni ucenic era rezervat bărbaţilor. Pentru Isus nu este la fel. Şi femeile sunt chemate la ascultare şi la ucenicie.

 

 

Cuvintele cu care îi răspunde Isus Martei amintesc că slujirea nu trebuie să ajungă până acolo că duce la uitarea ascultării: „Marta, Marta, te preocupi şi te agiţi pentru prea multe lucruri...” A aplica aceste cuvinte ale lui Isus la perspectiva vieţii active din lume (Marta) şi a vieţii contemplative din mănăstire (Maria) înseamnă a le reduce. Perspectiva este mai amplă şi atinge două atitudini care trebuie să facă parte din viaţa fiecărui ucenic: ascultarea şi slujirea. Tensiunea nu este între ascultare şi slujire, dar între ascultare şi slujirea care distrage atenţia. Marta este atât de preocupată să-l slujească pe oaspete că nu mai are spaţiu ca să stea de vorbă cu el. Spunea un bătrân rabin vorbind despre un coleg: este atât de ahtiat să vorbească despre Dumnezeu că uită că mai există. Marta este „preocupată” şi „agitată”. Luca foloseşte aici acelaşi cuvânt folosit în altă parte ca să spună că nu este nevoie să se agite atât pentru hrană, haine şi pentru ziua de mâine (Lc 12,22-31). A se preocupa şi a se agita este atitudinea păgânilor. Şi a se agita pentru Dumnezeu şi pentru aproapele poate fi a deveni „păgân”. Nu pentru că este păgân obiectul cercetării, dar pentru că este păgân modul de a-l căuta: preocupat. Motivaţia unei astfel de agitaţii sunt lucrurile prea multe. În acest punct tensiunea care străbate episodul dobândeşte o nuanţă nouă: este între prea mult şi esenţial, între ceea ce este secundar şi ceea ce este esenţial. Prea mult este totdeauna în dauna esenţialului. Prea multe lucruri împiedică nu numai ascultarea, dar şi adevărata slujire. Ospitalitatea are nevoie de companie, nu numai de lucruri. „A da” prea mult, chiar dacă este din iubire, riscă să reducă spaţiul relațiilor. (don Bruno Maggioni [22.07.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Melancolia lui Moise (o povestire talmudică)



Moise primind porumcile

 

Moise se urcă la cer unde îl vede pe Dumnezeu aşezat, punând coroniţe pe fiecare literă a Torei. Amintesc că ebraica Torei ne-a parvenit numai în consoane, fără vocale.

 

- “De ce nu laşi textul aşa cum e? De ce îi mai adaugi coroniţe?” întreabă Moise pe Dumnezeu.

- “În viitor va veni un om, Akiva ben Yossef, care va da mii şi mii de interpretări fiecărei coroniţe” îi răspunde Dumnezeu.

- “Arată-mi-l pe acest om !” îi cere Moise lui Dumnezeu.

- “Întoarce-te!…” îi spune Dumnezeu.

Moise se trezi în rândul al optulea al casei de înţelepciune a lui Rabi Akiva care comenta Tora. Moise nu înţelese nimic din acest comentariu şi se întristă profund. Un elev puse atunci o întrebare maestrului: “Maestre, de unde deţineţi această interpretare ?”. Rabinul Akiva îi răspunse: “I-a fost dată lui Moise pe muntele Sinai.”

Moise înţelese că vorbeau despre el şi se linişti.

Tâlcul acestei povestiri este că sensul textului nu este numai acel pe care autorul a vrut să i-l dea, ci şi acela pe care îl descoperă fiecare generaţie. Nu există sensul textului, ci sensul pe care i-l oferim. Textul vrea să spună ceva dar poate să spună şi altceva. Este deschis la infinit. Există o “transcendenţă” a cuvintelor. A fi cititor înseamnă a asculta acest “dincolo” al cuvintelor, al coroniţelor aşezate deasupra consoanelor chiar de Dumnezeu, după povestirea noastră.

Trebuie să medităm la finalul povestirii. Moise revine în faţa lui Dumnezeu şi îi spune:

- “Stăpâne al lumii, ai la dispoziţia ta un asemenea om şi îi dai Tora prin intermediul meu?”

- “Taci, Eu am hotărât aşa!”

Şi din nou întreabă Moise:

- “Stăpâne al lumii, m-ai făcut să văd Tora lui, arată-mi răsplata lui”.

- “Întoarce-te!”

Moise se întoarce şi vede că lui Akiva îi este sfâşiată pielea cu piepteni de fier.

- “Asta e, deci Tora şi răsplata ei?”

- “Taci, Eu am hotărât aşa!”

Aici se încheie povestirea intitulată: “Melancolia lui Moise”…

(Relatată de Marc Alain Oauknin în cartea “Cea mai frumoasă istorie despre Dumnezeu”). (Sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

 

Procesul mântuirii noastre



Duhul Sfânt

 

 

1. Dumnezeu are iniţiativa: fiind autorul interpelării noastre interioare prin har, cât şi al chemării prin predică. Iniţiativa este a harului.

 
2. Omul, la rândul său, răspunde la chemare, dar nu fără ajutorul divin: acceptă mărturia, se încredinţează total lui.

 
3. Dumnezeu intervine din nou: el socoteşte credinţa ca dreptate, el dăruieşte din îndurare dreptatea în schimbul credinţei, dar nu ca echivalentul sau compensaţia credinţei. Până aici, harul a avut partea sa preponderentă.

 
4. Dreptatea dăruită omului îi impune obligaţia şi-i conferă puterea de a săvârşi fapte bune. Întărit de har, omul poate umba din virtute în virtute, dar roadele pe care le dobândeşte, deşi îi aparţin, nu sunt exclusiv ale sale, deoarece el le-a fructificat pe baza fondurilor lui Dumnezeu, cu ajutorul avansurilor lui Dumnezeu.

 
5. Dumnezeu încununează lucrarea sa: el justifică pentru totdeauna  omul, declarându-l drept înaintea sa. (Cf. Eduard Ferenț, Antropologia creștină).
   

Gândul zilei

Iruperea harului în viaţa omului este o cale cu totul aparte. Însă, mai există o altă cale, obişnuită. Dumnezeu are nevoie de un „instrument” pentru a dărui harul său. Iar abatele Donissan, de exemplu, este acest intrument: „În ochii noştri problema stă într-un alt mod. Delincventă sau nu, acea copilă a fost sau nu obiectul unui har excepţional? Şi dumneavoastră, abate, aţi fost instrumentul acestui har? Înţelegeţi-mă... Înţelegeţi-mă! În fiecare moment poate fi inspirat cuvântul necesar, singurul de neînlocuit pentru acea intervenţie infailibilă. Şi atunci, asistăm la adevărate învieri ale conştiinţei. Un cuvânt, o privire, o strângere a mâinii, şi vedem căzând dintr-o dată aroganţe care păreau invincibile” (G. Bernanos, Sous le soleil de Satan, OR, 223).

 

„Pironit pe gratia sonoră a confesionalului, cu şalele apăsate dureros pe scaunul pe care nu îndrăznea să se aşeze, cu gura deschisă ca să respire aerul slâios, plin cu totul de sudoare, nu simte decât acel murmur indistinct, glasul fiilor săi în genunchi, în umilinţă” (G. Bernanos, Sous le soleil de Satan, OR, 276), el este „omul Crucii prezente nu pentru a învinge, dar pentru a fi martor până la moarte” (G. Bernanos, Sous le soleil de Satan, OR, 276) a harului Răscumpărătorului. Pare că Bernanos insistă mult pe o mărturie care nu se epuizează în cuvinte, dar care se plasează pe linia „memorialului” şi a „semnului eficace”. Astfel, Donissan apare ca instrument, martor şi rugăciune arzătoare: „Pater, dimitte illis, non enim sciunt quid facient!” (G. Bernanos, Sous le soleil de Satan, OR, 276). Cu alte cuvinte: este sfinţenia – o altă cale pe care intră harul în lume. (Din Scrierile mele).

Catholica, Biblia de la Iași - Universul credinței, TVR

Sunt străin și călător (de Costache Ioanid)

 

"Sunt strain și călător,
n-am aici palate.
Dar în țara fără nor
ale mele-s toate.

Toate stelele de sus,
tot ce n-are-n veci apus,
prin iubirea lui Isus,
ale mele-s toate.

Domnul meu în infnit
multe ceruri ține.
Pentru cine le-a zidit,
decât pentru mine?

Din neant când le-a chemat,
Domnul mult s-a bucurat,
însă viața nu și-a dat
decât pentru mine...

Dar nici eu nu-s al oricui;
Lui îi sunt cununa.
Casa mea și cerul lui
tot ce-avem e una!

Și la bine și la greu
eu al lui sunt, el, e-al meu;
eu, nimic – el, Dumnezeu,
dar ce-avem, e una!"

de Costache Ioanid

 

Tatăl, finalitatea spiritualităţii lui Isus (de Tereza-Brînduşa Palade)

 

 

Creştinismul este religia cristocentrică prin excelenţă – şi, prin aceasta, este singura dintre marile religii ale lumii care este, în acelaşi timp, teocentrică şi antropocentrică. În centrul revelaţiei creştine se află Persoana Cuvântului Întrupat, Isus Cristos. Totuşi, dacă vrem să pătrundem în spi­ritualitatea lui Isus, va trebui să mergem mai departe şi să vedem care este cea mai semnificativă Persoană din punctul său de vedere. În această Persoană va trebui să vedem şi finalitatea propriei noastre spiritualităţi creştine, chiar dacă ea se aflădeopotrivă în Cristos, „plinătatea întregii revelaţii“. Răspunsul privitor la Persoana pe care o reprezintă şi o dezvăluie Isus poate fi exprimat în cuvintele unui teolog dominican, Emma­nuel Durand: „caracterul cristocentric ireductibil al revelaţiei este în acelaşi timp ordonat înspre o teleologie paternă. Dacă Cristos este într-adevăr figura centrală şi decisivă a întregii economii istorice a revelaţiei, el nu este totuşi scopul său ultim“ (Emmanuel Durand, „A Theology of God the Father“, în Gilles Emery, Matthew Levering (ed.), The Oxford Handbook of the Trinity, Oxford, Oxford University Press, 2012, p. 372).

 

Prin Evanghelia după Sf. Ioan, ne este comunicată, într-o mai mare măsură decât prin Evangheliile sinoptice, revelaţia că Persoana cea mai semnificativă pentru Isus şi Cel căruia i se adresează în modul cel mai intim în rugăciune este Tatăl său. Deşi revelarea Tatălui este indirectă, fiind mediată de Fiul, prin care se realizează şi epifania întregii Treimi, Tatăl apare ca principiul creaţieişi al oricărei lucrări divine şi ca finalitatea eschatologică ultimă. Caracterul indirect al revelării Tatălui, a cărui prezenţă trebuie primită prin Isus (In 12,44), plasează figura sa în misterul cel mai inaccesibil înţelegerii noastre. Tatăl este „radical ascuns“, spre deosebire de Fiul, care ni se dezvăluie, şi de Duhul Sfânt, care ne este oferit în dar. Singurul chip revelat al Tatălui este cel al Fiului (In 12,45). Nu îl putem cunoaşte pe Tatăl decât prin Fiul – şi numai dacă devenim „mici“, acceptând misterele credinţei (Lc 18,17). Aceasta pare să însemne că toate cuvintele, gesturile şi lucrările lui Isus trebuie primite ca un semnal al intimităţii sale reciproce cu Tatăl – Tatăl cu care Isus se află, în calitate de Fiu, într-o „relaţie subzistentă“ şi cu care împărtăşeşte aceeaşi esenţă divină.

Zori de viață (adaptare după parabola Samariteanului milostiv)

XV (C): Aproapele adevărat? Îl găseşti unde te aştepţi mai puţin (omilie)

Samariteanul milostiv

Luca 10,25-37 - În acel timp, ²⁵ ca să-l prindă în vorbă pe Isus, un învăţător al Legii i-a pus această întrebare: "Învăţătorule ce trebuie să fac, ca să dobândesc viaţa veşnică?" ²⁶ Isus l-a întrebat: "În Lege ce este scris? Ce citeşti?" ²⁷ El i-a răspuns: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". ²⁸ Isus i-a zis: "Bine ai răspuns: fă aşa şi vei dobândi viaţa!" ²⁹ Însă el, voind să-şi justifice întrebarea, i-a spus lui Isus: "Şi cine este aproapele meu?" ³⁰ Isus a reluat: "Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâinile tâlharilor, care, după ce l-au jefuit şi l-au bătut, rănindu-l grav, au plecat lăsându-l aproape mort. ³¹ Din întâmplare a trecut pe acolo un preot, care l-a văzut, dar a trecut mai departe. ³² Tot aşa şi un levit, ajungând în acel loc, l-a văzut şi a trecut mai departe. ³³ Dar un samaritean, care era în călătorie, a ajuns în dreptul lui, l-a văzut şi i s-a făcut milă de el. ³⁴ Atunci s-a apropiat, i-a pansat rănile turnând pe ele ulei şi vin, apoi l-a pus pe animalul său de povară, l-a condus la un han şi i-a purtat de grijă. ³⁵ A doua zi a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Ai grijă de el, şi tot ce vei mai cheltui îţi voi da înapoi când mă voi întoarce»". ³⁶ Ce părere ai, care dintre cei trei a fost aproapele omului care căzuse în mâinile tâlharilor?" ³⁷ Învăţătorul Legii i-a răspuns: «Cel care a avut milă de el». Isus i-a zis: «Mergi şi fă şi tu la fel!».

 

Omilie

 

Cărturarul răspunde întrebării lui Isus făcând trimitere la porunca iubirii de Dumnezeu şi a iubirii de aproapele. Cele două direcţii ale iubirii – faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele – se ating profund, dar nu până acolo că dispare diferenţa. Măsura iubirii faţă de Dumnezeu este totalitatea, măsura iubirii faţă de aproapele este ca pe tine însuţi. Şi în iubire Dumnezeu rămâne Dumnezeu iar aproapele rămâne aproapele. Dar cărturarul nu este satisfăcut de ceea ce el însuşi a spus şi Isus a aprobat. Vrea să se justifice, adică vrea să spună că problema este mai puţin simplă, şi de aceea adaugă: „Cine este aproapele meu?” Isus răspunde cu o parabolă care lărgeşte întrebarea şi chiar o dă peste cap.

 

  

Aproapele este un necunoscut rănit de-a lungul străzii. Nu se spune cine este: un evreu, un păgân, un credincios? Nu se spune, şi pe drept. Proximitatea nu este definită de apartenenţă, ci de necesitate: aproapele este cel care are nevoie, este cel peste care dai fără să programezi, nu are importanţă cine este.

 

Ca figură pozitivă care se opreşte alături de cel rănit Isus nu alege un fariseu care respectă legea, nici un preot, nici un levit. Alege un samaritean, dispreţuit de evrei, considerat un necredincios. Lecţia este clară şi polemică: binele poţi să-l găseşti şi acolo unde te aştepţi mai puţin. Nici chiar binele nu este limitat de frontiera apartenenţei.

 

Parabola lui Isus pare să pună accentul pe verbul „a iubi” mai mult decât pe „aproapele” care trebuie ajutat. Samariteanul se apropie de cel rănit, îi este milă (un sentiment uman care ar trebui să locuiască în fiecare om, chiar în omul care crezi că este diferit) iar gesturile sale sunt descrise unul câte unul, aproape cu încetinitorul. Este evident că povestitorul insistă asupra acestor gesturi. Samariteanul nu s-a întrebat cine este oare cel rănit, ajutorul său este dezinteresat, generos şi concret. Iată ce înseamnă a-l iubi pe aproapele.

 

Ajuns apoi la încheiere, Isus îi pune cărturarului direct o întrebare care schimbă interesul după aceea: „Cine dintre aceştia trei ţi se pare că s-a făcut aproape pentru cel care a căzut în mâinile bandiţilor?” Din aproapele ca obiect de iubit la aproapele ca subiect care iubeşte, acesta este punctul important. Problema este alta: să te întrebi dacă tu ai înăuntrul tău apropiere faţă de nevoile altora, oricare ar fi ei. Aceasta este adevărata problemă. Cărturarul care avea de pus o problemă teologică, este invitat să se convertească el însuşi. (don Bruno Maggioni [15.07.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

 

Seminarul diecezan din Iași între 1956-2006 – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/07/seminarul-diecezan-din-iasi-dialog-teologic-18-2006-c59ftefan-lupu1.pdf

Vechea clădire a seminarului până 1977.
 



Noua clădire a seminarului din 1981.