Tatăl, finalitatea spiritualităţii lui Isus (de Tereza-Brînduşa Palade)

 

 

Creştinismul este religia cristocentrică prin excelenţă – şi, prin aceasta, este singura dintre marile religii ale lumii care este, în acelaşi timp, teocentrică şi antropocentrică. În centrul revelaţiei creştine se află Persoana Cuvântului Întrupat, Isus Cristos. Totuşi, dacă vrem să pătrundem în spi­ritualitatea lui Isus, va trebui să mergem mai departe şi să vedem care este cea mai semnificativă Persoană din punctul său de vedere. În această Persoană va trebui să vedem şi finalitatea propriei noastre spiritualităţi creştine, chiar dacă ea se aflădeopotrivă în Cristos, „plinătatea întregii revelaţii“. Răspunsul privitor la Persoana pe care o reprezintă şi o dezvăluie Isus poate fi exprimat în cuvintele unui teolog dominican, Emma­nuel Durand: „caracterul cristocentric ireductibil al revelaţiei este în acelaşi timp ordonat înspre o teleologie paternă. Dacă Cristos este într-adevăr figura centrală şi decisivă a întregii economii istorice a revelaţiei, el nu este totuşi scopul său ultim“ (Emmanuel Durand, „A Theology of God the Father“, în Gilles Emery, Matthew Levering (ed.), The Oxford Handbook of the Trinity, Oxford, Oxford University Press, 2012, p. 372).

 

Prin Evanghelia după Sf. Ioan, ne este comunicată, într-o mai mare măsură decât prin Evangheliile sinoptice, revelaţia că Persoana cea mai semnificativă pentru Isus şi Cel căruia i se adresează în modul cel mai intim în rugăciune este Tatăl său. Deşi revelarea Tatălui este indirectă, fiind mediată de Fiul, prin care se realizează şi epifania întregii Treimi, Tatăl apare ca principiul creaţieişi al oricărei lucrări divine şi ca finalitatea eschatologică ultimă. Caracterul indirect al revelării Tatălui, a cărui prezenţă trebuie primită prin Isus (In 12,44), plasează figura sa în misterul cel mai inaccesibil înţelegerii noastre. Tatăl este „radical ascuns“, spre deosebire de Fiul, care ni se dezvăluie, şi de Duhul Sfânt, care ne este oferit în dar. Singurul chip revelat al Tatălui este cel al Fiului (In 12,45). Nu îl putem cunoaşte pe Tatăl decât prin Fiul – şi numai dacă devenim „mici“, acceptând misterele credinţei (Lc 18,17). Aceasta pare să însemne că toate cuvintele, gesturile şi lucrările lui Isus trebuie primite ca un semnal al intimităţii sale reciproce cu Tatăl – Tatăl cu care Isus se află, în calitate de Fiu, într-o „relaţie subzistentă“ şi cu care împărtăşeşte aceeaşi esenţă divină.

 

„Imanenţa reciprocă“

 

Observăm că o căutare autentică a misterului Tatălui presupune şi o deschidere faţă de „imanenţa reciprocă“ dintre Tatăl şi Fiul, care nu este însăposibilă decât printr-un dar divin oferit gratuit omului: „Nimeni nu ştie cine este Fiul decât Tatăl şi nici cine este Tatăl, decât Fiul, şi cel căruia vrea Fiul să-i descopere“ (Lc 10,22).

 

„Imanenţa reciprocă“ dintre Tată şi Fiu înseamnă o „locuire reciprocă“: a Tatălui în Fiul şi a Fiului în Tatăl. Iubirea, care este, cum afirmă Dionisie Pseudo-Areopagitul, cea mai puternică forţă unificatoare, permite „locuirea“ celui iubit în inima iubitorului. În „rugăciunea ceasului“ lui Isus este exprimat cu claritate acest raport de unitate care este subzistent numai în cazul Persoanelor divine, întrucât este întemeiat pe unitatea de fiinţă şi esenţă a divinităţii: „ca toţi săfie una precum Tu, Tată, în mine şi Eu în Tine“ (In 17,21).

 

Dar Tatăl este în Fiul şi Fiul este în Tatăl nu numai pentru că au o esenţă comună, ci şi datorită iubirii care îi uneşte în mod inseparabil. În fapt, numai prin pătrunderea în acest raport de iubire dintre Tatăl şi Fiul, care este un dar oferit credinciosului de Duhul divin al iubirii, este posibil accesul la misterul de neînţeles al Tatălui. Tatăl poate fi privit ca finalitatea prin excelenţă a spiritualităţii şi a misiunii lui Isus pe pământ numai prin raportul de iubire al Fiului cu El – întrucât iubirea personală are întotdeauna ca finalitate persoana iubită.

 

Aşadar, dacă privim contemplativ inima Fiului, îl putem descoperi pe Tatăl, care locuieşte în Fiul şi vrea să ni se reveleze prin El. Teofania devine posibilă numai dacă ne apropiem, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, de inima Fiului, în care locuieşte Persoana Celui Nenăscut, care este principiul dumnezeirii întreite. Numai misterul iubirii ne poate dezvălui persoana – iar când această persoană este transcendentă, numai o iubire supranaturală, care este Duhul Sfânt, ne poate ajuta să ne apropiem de Tatăl, care este finalitatea Fiului.

 

Textele evanghelice ne dezvăluie că Tatăl este finalitatea Fiului nu numai prin felul în care voinţa lui Isus se manifestă întotdeauna prin subordonarea acţiunilor sale faţă de voinţa Tatălui, ci şi prin setea sa de prezenţa Tatălui care îl face să se retragă în pustietate, în intimitatea rugăciunii sale către El. În orizontul înţelegerii noastre omeneşti, această sete de intimitatea cu Tatăl poate fi comparată cu dorul pe care îl simte o persoană îndrăgostită atunci când cel pe care îl iubeşte este absent şi când în inima ei se cască un gol care nu poate fi îndurat decât dacă invocă numele celui iubit, încercând să intre într-o comuniune spirituală şi afectivă cu el, care învinge distanţele şi inerţia corporalităţii. Şi, dacă se poate naşte o asemenea comuniune între persoane umane care se iubesc, dar care, deşi sunt fiinţe spirituale, sunt condiţionate de trup, de distanţe fizice şi de limitele înţelegerii lor, este firesc să concluzionăm că, între Tatăl şi Fiul, care sunt liberi de orice condiţionare în comuniunea fericităa Sfintei Treimi, uniunea spirituală de iubire trebuie să fie perfectă.

 

Să observăm, mai departe, că nu este lipsit de semnificaţie, pentru a ne apropia de misterul Tatălui prin rugăciunea iubitoare a Fiului, faptul că această rugăciune îi este adresată Tatălui de Fiul care se retrage solitar „pe munte“ sau în locuri pustii. Soli­tudinea şi locul pustiu sunt mai expuse asaltului direct al forţelor demonice decât mulţimile şi locurile mai umblate – în deşert, omul este cel mai vulnerabil faţă de acţiunile Diavolului. Dar pus­tiul este şi cadrul cel mai prielnic pentru intimitate şi pentru o comuniune mai profundă şi mai spirituală cu Dumnezeu, întrucât permite depăşirea temerilor şi a limitelor de comunicare impuse de prejudecăţi, convenţii sociale şi condiţionări materiale. Solitudinea ascute simţul interior şi deschide, în plus, cuvintele către sensul misterului, învăluindu-le într-un mediu protector – de aceea rugăciunile sunt rostite cu o mai mare libertate de omul desprins de condiţionări, datorită retragerii sale (periodice, cel puţin) în solitudine. Putem înţelege astfel de ce „muntele“, pustiul sunt şi cadrul cel mai propice pentru rugăciunea lui Isus către Tatăl, prin care Fiul i se adresează în modul cel mai intim şi direct Celui care îl iubeşte din veşnicie.

 

Iubirea ca ieşire din sine

 

Când i se adresează Tatălui în rugăciune, Isus cunoaşte momentul ex-tatic al iubirii, „ieşirea din sine“ către un altul în a cărui inimă se regăseşte. Şi Tatăl, la rundul său, se regăseşte în inima Fiului, aflundu-şi în el bucuria (Mt 17,5). În reciprocitatea iubirii, în care Tatăl locuieşte în Fiul şi Fiul în Tatăl, acest extaz spiritual către celălalt este total – dar „ieşirea din sine“ este, în acelaşi timp, dublată de „rămunerea în sine“ a fiecărei Persoane, datorită libertăţii spiritului iubirii. Fiul iese din sine către Tatăl în care „locuieşte“, dar, în acelaşi timp, rămune în sine – rămune o alteritate în raport cu Tatăl. În felul acesta, Tatăl rămune finalitatea „exterioară“ a lui Isus, deşi locuieşte în El cu toată plinătatea dumnezeirii. Dar Tatăl este totodată „ascuns“ în inima Fiului. El poate fi descoperit, de aceea, numai prin Isus, prin Cuvântul şi prin Persoana sa.

 

Dumnezeu-Tatăl are, astfel, o încredere nesfurşită în capacitatea iubirii care îl uneşte cu Fiul şi care ne este şi nouă dăruită, aceea de a revela Persoana lui ascunsă. Întreaga revelare a Tatălui depinde, de fapt, de această putere a iubirii de a conduce la cunoaşterea celor mai profunde mistere. Încrederea Tatălui este însă întemeiată pe faptul că numai iubirea poate motiva o persoană să iasă din sine pentru a tinde către un altul, către o persoană ce devine finalitatea care oferă sens vieţii sale. Iar misterele cele mai profunde ale divinităţii sunt prezente în Persoana Tatălui, în Persoana Fiului şi în comuniunea de iubire dintre ele în Duhul Sfânt. Astfel, omul este atras către scopul ultim al vieţii sale prin iubirea Tatălui, care îi este dăruită prin Fiul – Fiul care locuieşte în inima fiecărui om prin Duhul care unifică şi „dă viaţă“: viaţa mereu proaspătă, plină de o indescriptibilă savoare lăuntrică, a comuniunii cu Dumnezeu. (Sursa: http://www.observatorcultural.ro/Tatal-finalitatea-spiritualitatii-lui-Isus*articleID_27465-articles_details.html).