† Duminica a 6-a a Paştelui: Acea iubire care nu ne lasă singuri (omilie)

Vălul Veronicăi (1580-1582) - de El Greco,
olio su tela, 51x66 cm, collezione privata

Evanghelia - Ioan 14,15-21: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ¹⁵ "Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele, ¹⁶ iar eu îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Apărător vă va da vouă, ca să fie cu voi pentru totdeauna. ¹⁷ El este Duhul adevărului pe care lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte; însă voi îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi pentru că este în voi. ¹⁸ Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi. ¹⁹ Peste puţin timp, lumea nu mă va mai vedea; însă voi mă veţi vedea, pentru că eu sunt viu şi voi de asemenea veţi fi vii. ²⁰ În ziua aceea veţi recunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, că voi sunteţi în mine şi eu în voi. ²¹ Cine primeşte poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte; iar cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de către Tatăl meu, şi-l voi iubi şi eu, şi mă voi arăta lui.

 

Omilie

 

Liturgia din duminica aceasta continuă lectura capitolului 14 din evanghelia lui Ioan, din care am citit deja prima parte duminica trecută. Tema este iubirea, aşa cum apare la început („dacă mă iubiţi...”) şi din concluzie („cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de Tatăl meu şi-l voi iubi şi eu, şi mă voi arăta lui”).

 

Cred că ideile dominante din evanghelia de astăzi sunt două. Prima este că criteriul cel mai bun pentru a verifica realitatea iubirii lui Cristos este ascultarea de voinţa sa, adică respectarea poruncilor, care în Ioan se reduc la porunca iubirii fraterne. Iar a doua: practica iubirii este locul în care se arată Isus. Iubirea este epifania lui Dumnezeu, locul darului Duhului, al întâlnirii cu Sfânta Treime, al manifestării lui Isus. Înălţându-se la cer şi nemaifiind prezent în mod vizibil, Isus nu-i lasă singuri pe ucenicii săi, doar că este prezent într-un mod diferit de mai înainte. Cât priveşte iubirea, se subliniază concretizarea ei: nu cuvinte, nu idei, ci fapte. În concretizarea iubirii, a dăruirii de sine, se întâlneşte prezenţa Domnului.

Duhul Sfânt

 

În ceea ce priveşte Duhul, este afirmată o opoziţie dintre ucenici şi lume. Lumea nu este în stare să înţeleagă şi să primească Duhul. Manifestările Duhului sunt vizibile, şi totuşi lumea este incapabilă să-şi dea seama pentru că privirea sa vede numai ceea ce o interesează. Pentru a fi luminaţi de Duhul Sfânt trebuie să ieşim din noi înşine. Dar dacă este adevărat că lumea nu-l recunoaşte pe Duhul Sfânt, Isus subliniază că Duhul în schimb este înţeles de ucenici.

 

Prezenţa intimă şi spirituală a Duhului este noua prezenţă a lui Isus, este „actualitatea” lui Isus: „nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” (In 14,16). Şi datorită Duhului ucenicii vor înţelege realitatea profundă a lui Dumnezeu, a lui Isus şi a lor înşişi. Isus atrage atenţia, după aceea, că ucenicii vor fi urâţi de lume şi persecutaţi. Dar totodată îi asigură că ura lumii şi persecuţia vor fi ambientul în care se va manifesta mărturia Duhului şi a lor. În marele proces dintre Cristos şi lume, care se desfăşoară în istorie, Duhul dă mărturie în favoarea lui Isus. În faţa ostilităţii pe care o vor întâlni, ucenicii vor fi expuşi dubiului, scandalului şi descurajării. Duhul îl va apăra pe Isus în inima lor, îi va face siguri în neascultarea lor faţă de lume. Ucenicii vor avea nevoie de siguranţă: Duhul le-o va da.

 

(Don Bruno Maggioni [01.05.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4154).

Gândul zilei [copilăria]

Primele mângeri (1866)

by William Adolphe Bouguereau

 

“Lumea modernă are doi duşmani,

copilăria şi sărăcia.

Într-o civilizaţie tehnică în care

singura regulă este eficacitatea,

ce este copilăria,

dacă nu o perioadă ineficace a vieţii,

şi pe care trebuie să o scurtezi

cât mai mult posibil,

dar chiar să o suprimi.

A suprima copilăria,

ce recuperare enormă de muncă

şi de energie!

Copilăria nu slujeşte la mare lucru

iar sărăcia nu serveşte la nimic”

(G. Bernanos, “Dans l'amitié de Léon Bloy”, EEC II, 1234).

Sfânta Rita din Cascia [sfântul zilei]

Sfânta Rita din Cascia (film: Rita de Cascia - 2004)

 –  Cum se poate iubi un criminal? –  Fii alaturi de el. Încearcă să-l înțelegi pe soțul tău înainte de a pretinde ca el să te înteleagă pe tine. Poate tu ești unica lui speranța. Dumnezeu ne învața doar să iubim.

Privită de aproape, fără haloul legendei, ne dezvăluie chipul foarte uman al femeii care nu a trecut indiferentă prin faţa tragediei durerii şi a mizeriei materiale, morale şi sociale. Existenţa sa pământească ar putea fi de ieri, ca şi de astăzi. Ea s-a născut în anul 1381 într-un colţ îndepărtat al Umbriei, la Roccaporena. Crescută în teama faţă de Dumnezeu alături de bătrânii părinţi, le-a respectat în aşa măsură autoritatea, încât a renunţat la hotărârea de a se închide în mănăstire şi a acceptat să se unească în căsătorie cu un tânăr violent şi neastâmpărat, Paolo di Ferdinando. Biografiile sfintei ne prezintă un cadru de familie neobişnuit: o femeie blândă, ascultătoare, atentă să nu trezească susceptibilitatea soţului, ale cărui fapte rele le cunoaşte, dar suferă şi se roagă în tăcere.

Bunătatea sa a reuşit la sfârşit să înmoaie inima lui Paul, care şi-a schimbat viaţa şi obiceiurile fără a reuşi, totuşi, să dea uitării vechile ranchiune ale atâtor duşmani, pe care şi-i făcuse. Într-o seară a fost găsit ucis pe marginea drumului. Cei doi fii, deja mărişori, au jurat să-şi răzbune tatăl. Când Rita şi-a dat seama de inutilitatea eforturilor proprii de a le schimba părerea, a găsit curajul de a-l ruga pe Dumnezeu să-i cheme mai degrabă la sine, decât să permită a se păta prin crimă. Rugăciunea sa, de neînţeles din punct de vedere uman, a fost ascultată. Rămasă fără bărbat şi fără fii, Rita s-a dus să bată la poarta mănăstirii surorilor augustiniene din Cascia. Cererea sa nu a fost acceptată.

Întoarsă la căminul gol, s-a rugat neîncetat celor trei sfinţi protectori ai săi, sfântul Ioan Botezătorul, sfântul Augustin şi sfântul Nicolae din Tolentino, şi, într-o noapte, s-a întâmplat minunea. Cei trei sfinţi i-au apărut, au invitat-o să-i urmeze, au deschis larg poarta mănăstirii, foarte asigurată cu zăvoare, şi au condus-o în mijlocul corului unde surorile de clauzură recitau rugăciunile utreniei. Rita a putut astfel să îmbrace haina augustinienelor, împlinind vechea dorinţă de dăruire totală lui Dumnezeu, dedicându-se pocăinţei, rugăciunii şi iubirii faţă de Cristos cel răstignit, care a asociat-o chiar în mod vizibil la patima sa, înfigându-i în frunte un spin.

Acest stigmat miraculos, primit în timpul unui extaz, i-a marcat faţa cu o foarte dureroasă rană purulentă până la moarte, adică timp de paisprezece ani. Faima sfinţeniei sale a trecut dincolo de zidurile severului convent din Cascia. Rugăciunile Ritei au obţinut prodigioase vindecări şi convertiri. Pentru sine nu a cerut decât să ia asupra sa durerile, pe care le uşura aproapelui său. A murit în mănăstirea din Cascia în anul 1457 şi a fost canonizată în anul 1900. (Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini Edizioni Paoline, 1978; trad. de pr. Iosif Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

Balada lui Constantin Brâncoveanu

Astăzi este sfântul Constantin Brâncoveanu

și fii săi - în Biserica Ortodoxă (21 mai)

Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui din viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Şi amar se spăimânta!

- Dragii mei, coconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat,[1]
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!

Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toţi şase mi-i prindea
Şi-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare[2]
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.[3]
Mult acolo nu zăceau
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.

- Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin,
Adevăr e c-ai gândit,
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Bani de aur ai bătut,[4]
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să dai seamă!

- De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pre pământ,
Cată-acum de vezi ce sunt!

- Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene!
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

- Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toţi de ne-aţi tăia
Nu mă las de legea mea!

Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor,
Doi gealaţi veneau curând
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau
Din coconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos
Şi-l puneau pe scaun jos.
Şi când spada repezea
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Cei gealaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl punea
Şi capul îi reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna
Şi cu milă îi grăia:
- Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Patru fii tu ai avut,
Din ei, trei ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas!
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

- Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci drăguţă nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta,
Că tu ceru-i căpăta!

Imbrohorul se-ncrunta,
Gealaţii înainta,
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatii fecioraş,
La pământ îl arunca
Şi zilele-i ridica
Brâncoveanu greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
- Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii de vânt,
Să n-aveţi loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
- Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin!

* - Sf. Constantin Brâncoveanu a domnit 26 ani în Ţara Românească şi a fost ucis de turci în 15 august 1714 la vârsta de 60 ani. Şincai scrie în Cronica românilor că odată cu Brâncoveanu au pierit patru feciori ai lui cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: ,,Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem înca şi sufletele… Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta…” etc. ,,Apoi, adaugă Şincai, aceste zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncoveanu, şi aruncară trupurile în mare: şi creştini, dup-aceea, aflându-le, le-au astruncat la Patriarhie.”

[1] Mustafa Paşa era imbrohor

[2] Prin turnul mare se înţelege negreşit cetatea numită de turci Edicale, ridicată pe malul Mării de Marmara în capătul oraşului Stambul, şi pe care europenii o numesc Şapte turnuri.

[3] Când năştea vreo neînţelegere serioasă între sultan şi puterile europene, se închideau ambasadorii străini în cetatea Edicale, până la sfârşitul certei sau a războiului.

[4] Între pârile trimise la Poartă în contra Brâncovanului era şi aceasta, că bâtuse monedă de aur în Ardeal, de câte doi şi până la zece galbeni una.

Turmă blândă

Bunul Păstor - by Bartolomé Esteban Murillo

— Turmă blândă, turmă mică,
pradă lesne de-nghiţit,
două mii de ani cum oare
n-ai pierit?

Prin străvechile pustiuri,
leii cei cu coama-n vânt
cum de nu ţi-au şters şi urma
pe pământ?

Ai tu oare, turmă blândă,
corn de taur, dinţi de lup,
colţ de viperă sau gheare
care rup?

— Nu. N-avem nici colţi, nici gheare,
nici venin otrăvitor.
Dar avem cu noi o forţă:
un Păstor...

Prin străvechile pustiuri,
El, Păstorul înţelept,
şi-a purtat pe umeri mieii
şi la piept!

Astfel, chiar dacă ni-e frică,
nu pierim ca fulgu-n zbor.
Căci suntem o turmă mică,
dar o turmă
ş-un Păstor!

Costache Ioanid

Sfânta Clara de Assisi (de Victtoria Marina) – PDF

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/clara-de-assisi-de-victtoria-marina.pdf

Sfânta Lidia din Tiatira, sec. I

Sfântul Paul o învata pe sfânta Lidia

 

A trăit în primul secol. Nu există nici o certitudine dacă Lidia a fost cu numele său sau mai degrabă cu originile sale. S-a născut în Tiatira, cetate a Lidiei, o regiune din Asia Mică. A trăit la Filipi, în Macedonia şi nu se ştie dacă acestea a fost necăsătorită sau căsătorită. A făcut comerț cu purpură şi a avut astfel o poziţie socială şi economică importantă. Afacerile nu au împiedicat-o să se dedice chiar spiritului. Aparținea „temătorilor de Dumnezeu”,  acei păgâni, care s-au convertit la credinţa iudeilor. Până când ea s-a întâlnit cu Paul din Tars, în prima sa misiune în Europa. Episodul este povestit în Faptele Apostolilor: sfântul Paul a venit la Filipi cu Timotei, Silas şi Luca. Atunci s-a convertit Lidia și urmând exemplul său toţi membrii familiei au cerut să fie botezați. Prima ucenică a lui Paul, Lidia i-a primit în casa ei, pe sfântul Paul şi pe însoţitorii săi pe tot timpul misiunii. În acele zile de predică a sfântului Paul au existat convertiri şi s-a format o comunitate de creștini crezând în Evanghelie. În casa Lidiei s-a născut prima Biserica fondată în Europa de sfântul Paul din Tars.

 

Cuvântul Domnului - Primele convertiri la Filipi. „Îmbarcându-ne de la Troas, ne-am dus direct în Samotracia, iar a doua zi, la Neapoli și, de acolo, la Filipi, care este o cetate importantă în ținutul Macedoniei, o colonie. În cetate am rămas câteva zile. Într-o zi de sâmbătă, am ieșit în afara porții, lângă un râu, unde credeam că este loc de rugăciune. Așezându-ne, le-am vorbit femeilor care se adunaseră. O femeie cu numele Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, adoratoare a lui Dumnezeu, ne asculta. Acesteia Domnul i-a deschis inima ca să asculte cu atenție cele spuse de Paul. După ce a fost botezată ea și casa ei, ne-a invitat, zicând: „Dacă ați judecat că sunt credincioasă Domnului, veniți și rămâneți în casa mea!” Și ne-a obligat să acceptăm” (Faptele Apostolilor 16,11-15).

Sf. Lidia, ucenica sfântului Paul (sec. I)

Pe când Sfântul apostol Paul, în timpul celei de a doua călătorii apostolice, se afla în localitatea Troas de pe ţărmul Asiei Mici, are o vedenie în care i se arată un bărbat macedonean şi-l roagă: „Treci în Macedonia şi vino în ajutorul nostru”. Era glasul lui Dumnezeu, care îl chema în Europa, căci până acum nu trecuse de hotarele Asiei Mici. Ascultător, Paul se urcă în corabie şi se îndreaptă spre Macedonia, împreună cu tinerii săi ucenici, Sila, Timotei şi Luca. Ajung în Portul Neapolis din Nordul Mării Egee şi de aici se duc în oraşul Filipi, aflat în provincia Tracia, ţinut ce astăzi aparţine Greciei. Misionarii lui Cristos, după ce au pus piciorul pe pământ european, au aşteptat ziua de sâmbătă pentru a se întâlni cu co-religionarii lor evrei; aceştia se întruneau într-un anumit loc pe malul râului, neavând, probabil, sinagogă, pentru a se ruga şi a citi câteva pagini din Sfânta Scriptură. „Sâmbăta” – istoriseşte Sfântul Luca în Faptele Apostolilor – „am ieşit dincolo de poarta oraşului şi ne-am îndreptat spre râu, unde presupuneam că se afla un loc de rugăciune. Ne-am aşezat şi noi şi le-am vorbit femeilor adunate acolo. Una dintre ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură[1], de loc din Tiatira, femeie temătoare de Dumnezeu, stătea şi asculta cu atenţie. Dumnezeu i-a deschis inima, ca să înţeleagă ceea ce spunea Paul. După ce a primit botezul, ea şi familia ei, ne-a invitat, zicând: «Dacă socotiţi că sunt o credincioasă a Domnului, veniţi şi staţi în casa mea»” (Fapte XVI, 11–15).

Putem considera că Lidia se bucura de o oarecare stimă, dat fiind preţul mare al materialului pe care îl comercializa, şi de multă autoritate în casa ei, căci a fost suficientă mărturia dată de ea, pentru ca toţi să ceară botezul şi să-i reţină pe misionari în casa lor, ca oaspeţi de onoare. Apostolii lui Cristos, mergând oarecum la voia întâmplării, au realizat prima lor recoltă pe pământ european: botezarea femeii „temătoare de Dumnezeu”, Lidia, prototip şi simbol al tuturor femeilor ce vor aduce şi vor întreţine între pereţii casei flacăra credinţei în Cristos. Bogata negustoreasă, urmând insuflarea harului, a pus interesele spirituale mai presus decât cele economice, întrerupând vânzarea în magazin, pentru a se întâlni cu alte femei în proseuca, locul de rugăciune de pe malul râului Gangos.

Lidia, recunoscătoare pentru bucuria ce i-au adus-o în suflet cuvintele Apostolului şi harul botezului, i-a rugat cu delicată insistenţă, ba chiar i-a şi „silit” pe misionari să accepte ospitalitatea ei. Casa Lidiei devine, în felul acesta, primul centru comunitar, prima ecclesia - „biserică” - din Europa. Pentru comunitatea creştină din Filipi, şi probabil îndeosebi pentru casa Lidiei, în Scrisoarea către Filipeni, Sfântul Paul are cuvinte de o gingăşie mişcătoare, numindu-i pe aceştia fraţi în Cristos „mult-doriţi, bucuria şi coroana mea”.

Referitor la cultul Sfintei Lidia lipseşte orice informaţie, până la introducerea ei în Martirologiul Roman de către învăţatul Baronius; dar sfinţenia Lidiei este dovedită în mod evident de răspunsul ei la chemarea harului dumnezeiesc.

După un obicei din vechime, când o persoană se mută într-o altă localitate, este strigată de către vecini cu numele localităţii de unde a venit. E probabil că numele de Lidia a fost atribuit iniţial persoanelor venite din provincia vest-asiatică Lydia, ocupată de perşi în anul 546 înainte de Cristos. Deoarece limba vorbită de locuitorii de atunci este foarte puţin cunoscută, nu se poate spune nimic despre înţelesul cuvântului ca atare. Femeilor creştine, acest nume le aminteşte exemplul luminos de credinţă şi bunătate al Sfintei Lidia.

(Sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/2764/Sf-Lidia-ucenica-sf-Paul.aspx).

---

^[1] Purpura era o substanţă colorantă de culoare roşie închisă, obţinută din sucul unor scoici; se folosea la vopsirea stofelor din care se confecţionau haine foarte scumpe, în general, purtate de împăraţi şi demnitari, şi alte obiecte de mare preţ.

Gândul zilei

Gregorian - Abbaye bénédictine de Ligugé [France]