† Duminica a 5-a a Paştelui (B): Isus, vița adevătată (omilie)

 

Evanghelia Ioan 15,1-8: Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul. Orice mlădiţă care este în mine şi nu aduce rod, el o înlătură şi oricare aduce rod o curăţă ca să aducă şi mai mult rod. Voi sunteţi deja curaţi, datorită cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în mine şi eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădiţa, şi se usucă. Se adună, se aruncă în foc şi arde. Dacă rămâneţi în mine şi cuvintele mele rămân în voi, orice voiţi, cereţi şi vi se va face. În aceasta a fost glorificat Tatăl meu, ca să aduceţi rod şi să fiţi discipolii mei.

Omilie

În evanghelia după Ioan sunt cuvintele lui Isus de care suntem obișnuiți și le ascultăm sau le citim în modul superficial. Într-adevăr mărturisesc că aceste cuvinte par o nebunie, par pretenții absurde pe care un om echilibrat poate să le avanseze. Atunci când le citesc sau le ascult ca și cuvintele celui Înviat, Kýrios, – Domnul în mijlocul bisericii sale (cf. In 20,19.26) – mă simt că primesc cuvintele adevărului și ale vieții. Dar mai apoi sunt aproape amețit și mă faci să mă simt necorespunzător în fața revelație misterului… Fragmentele evangheliei după Ioan pe care le ascultăm în timpul pascal și care înainte de toate dau mărturie – după cum se vedea duminica trecută – despre afirmațiile lui Isus „Eu sunt…”, pot să mă deranjeze, pot să pară de neînțeles… și totuși sunt cuvintele Domnului!

 

Pagina de astăzi este luat din „discursurile de adio” (cf. In 13,31-16,33) cuvinte – o repet – ale celui Înviat.  Isus afirmă: „Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul”. Pentru un evreu credincios viţă de vie este o plantă familiară, care împreună cu grâul și măslinul însemnează țara lui Israel; este planta din care se trage „vinul, care înveselește inima omului” (Ps 104,15). Până acolo că a devenit imaginea poporului lui Israel, comunitatea Domnului: vița aleasă, ruptă din Egipt și transplantată (cf. Ps 80,9-12), cultivată cu grijă și cu iubire de Domnul, care așteaptă struguri (cf. Is 5,4). Isus, revelându-se ca adevărata viță de vie (alethiné) – cum proclama Ieremia în fața lui Israel: „Eu te-am plantat ca o viță de soi, sămânță genuină (alethiné)” (Ier 2,21) – se definește lui Israel ca autentic, plantat de Dumnezeu, prin urmare pretinde să reprezinte tot poporul. El e vița de vie cea adevărată și Dumnezeu – chemat cu îndrăzneală „Tată” – este viticultorul, cel care cultivă. Profeții în predica lor s-au folosit de această imagine pentru a vorbi de credincioși: Dumnezeu este viticultorul care iubește via sa dar este păgubit (cf. Is 5,1-7; Ier 2,21; 5,10; 6,9; 8,13); Dumnezeu este viticultorul care se plânge de via sa, o dată înfloritoare dar acum arsă (cf. Os 10,1; Ez 15,1-18); Dumnezeu este viticultorul invocat la salvarea viei sale devastată și tăiată (cf. Ps 80,13-17). Da, Isus, Mesia lui Israel, este via care rezumă în sine toată istoria poporului lui Dumnezeu, luând asupra sa păcatele și suferințele sale.

 

Însă Isus este și vița de vie care este comunitatea sa, biserica și – cum spune Paul folosind metafora unui trup format din cap și membrele sale (cf. Rom 12,4-8; 1Cor 12,12-27) – este plantat și credincioșii îi sunt ramurile: dar plantarea vițelor de vie este mereu una! Tatăl viticultorul, având grijă de vie și dorind să facă roade îmbelșugate, intervine nu numai muncind pământul dar și cu tăierea, acțiune pe care țăranul o face iarna, când vița nu are frunze și pare este moartă. Știm bine că tăierea este necesară pentru ca vița să poată să crească și astfel să producă nu frunziș, nici ramuri goale, dar struguri mari, alimentate până la maturitate. Când țăranul taie via atunci via „plânge” unde este tăiată, până când rana se vindecă și se cicatrizează. Tăierea, atât de necesară, este întotdeauna o operație dureroasă pentru vie și multe corzi sunt tăiate și aruncate în foc…

 

Isus nu are frică să spun că și Tatăl său, Dumnezeu, trebuie să îndeplinească acesta tăierea, că viaţa pe care el o dă trebuie să fie curățată și, deci, rănile ar trebui să fie simțite în propriul său trup. Este cuvântul lui Dumnezeu care împlinește această tăiere, deoarece el este și judecata care separă; în rest, nu era cuvântul lui Dumnezeu care curățând comunitatea lui Isus – cu ieșirea din cenacol a lui Iuda trădătorul – în seara precedentă patimii (cf. In 13,30)? Pentru discipolii lui Isus există o necesitatea de a rămâne mlădițe ale viței de vie care este el – Cristos, de a rămâne (verbul méno) în Isus (făcând să rămână cuvintele sale) cum el rămâne în ei. A rămâne nu înseamnă doar a sta, a locui dar mai înseamnă a fi în comunicarea în şi cu Isus în aşa măsură că poți trăi din acelaşi limfă, aceeaşi viaţă. Fiecare dintre noi, ucenicii lui Isus, este o coardă de viță care, dacă nu dă roade, este tăiată de la viță și se usucă și apoi este aruncată în foc; dar rămâne o coardă de viță de vie, atunci când dă roade și, prin tăierea Tatălui, va aduce rod bun și abundent!

 

Dar în aceste cuvinte ale lui Isus se aminteşte că nu via, nici corzile de viță tăiate, separate și smulse: numai Dumnezeu o poate face, nu biserica – via Domnului, nu ramurile. Și să nu uităm că, chiar via de multe ori devine prosperă și luxuriantă, dar rămâne întotdeauna expuse riscului de a face frunze şi nu fructe. Pentru aceasta este absolut necesar ca în viața credincioșilor să fie prezent cuvântul lui Dumnezeu cu toată puterea sa și domnia sa: Cuvântul care curăță (verbul kathaíro) biserica și comunitatea; Cuvântul care, ca o sabie cu două tăișuri (cf. Ev 4,12), taie corzile seci, curăță ramurile și se pregătește pentru o recolta bună și abundentă.

 

(pr. Enzo Bianchi [03.05.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9117-Gesu-vite-vera).

La mulți și fericiți ani, preasfințite Petru!

 

La mulți și fericiți ani,

preasfințite Petru Gherghel!

 



Scrisoare de felicitare din partea Sfântului Părinte

 

Venerabilului frate,
Petru Gherghel,
episcop de Iaşi

Ţie, venerabil frate, care, din nemărginita bunăvoinţă a lui Dumnezeu, la începutul lunii mai, îţi vei sărbători jubileul de argint întru episcopat, şi căruia la puţin timp îi va urma şi al cincizecilea aniversar al hirotonirii preoţeşti, îţi trimitem din inimă această scrisoare, pentru a ne manifesta sentimentele noastre de bucurie şi pentru a dovedi un semn de comuniune fraternă cu tine întru episcopat.

Fiindu-ne bine cunoscută râvna neobosită cu care ai împlinit misiunea sfântă încredinţată, dorim cu această ocazie să te felicităm pentru eforturile depuse în timpuri grele, dar care au adus rod bogat, şi să rememorăm momentele cele mai de seamă ale apostolatului tău.

Tânăr fiind, după absolvirea studiilor seminariale, ai fost hirotonit preot şi ţi-ai împlinit cu zel, în dieceza proprie, în timpuri de restrişte, diferite îndatoriri în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor, până ce fericitul papă Paul al VI-lea te-a desemnat "ordinarius ad nutum Sanctae Sedis", iar, mai apoi, sfântul Ioan Paul al II-lea, văzându-te înzestrat cu calităţile recerute şi bun cunoscător al realităţilor Bisericii locale, te-a numit episcop al acestei dieceze.

Împlinindu-ţi misiunea pastorală, încrezător în Dumnezeu, împărţitorul tuturor darurilor, ai fost râvnic în lucrarea de evanghelizare, în încurajarea comuniunii cu preoţii şi mai ales în susţinerea tinerilor şi a familiilor, în întărirea poporului creştin în credinţă, speranţă şi iubire, fiind mereu fidel şi devotat pontifului roman şi magisteriului acestuia.

De asemenea, cunoaştem bine grija ta pentru reorganizarea congregaţiilor călugăreşti şi pentru a avea preoţi buni, dintre care ai trimis şi în Kenia, Coasta de Fildeş şi Italia sau ai orientat tineri pentru seminariile acestor ţări.

Reflectând, de asemenea, asupra istoriei atât de bogate a vieţii tale, venerabile frate, bucură-te în Dumnezeu, proclamând acest cântec de preamărire: "Laudă, suflete al meu pe Domnul! Voi lăuda pe Domnul în toată viaţa mea, voi cânta Dumnezeului meu cât voi trăi (Ps 146,1).

Mai mult decât atât, şi noi, ca succesor al sfântului Petru, te însoţim cu rugăciunea noastră, cerând cu stăruinţă de la principele apostolilor şi de la preafericita Fecioară Maria, pentru tine, vrednice păstor, darurile suprafireşti pe care ţi le doreşti cel mai mult.

Comunicându-ţi cu bucurie toate acestea, ţie, venerabile frate, şi prin tine episcopului auxiliar şi iubitei comunităţi, îţi oferim din inimă binecuvântarea apostolică, drept mărturie a comuniunii şi a iubirii, solicitându-vă rugăciunea voastră pentru noi şi pentru ministerul nostru petrin.

Să fie pururea cu voi, iubiţi fii daco-romani, "pacea şi bucuria în Duhul Sfânt" (cf. Rom 14,17).

Cetatea Vaticanului, 16 aprilie 2015, al treilea an al pontificatului nostru

                                           Papa Francisc

 

(traducere de pr. Iosif Dorcu)



 

Catedrala „Sfânta Maria Regină” - Iași:
Liturghie de multumire la 25 de ani de episcopat (1 mai 2015)  

 

(foto: Ionuț-Gabriel Giurgică)

 

 

 

(sursa: http://ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20150506).

Sfântul Iosif Muncitorul (1 mai)

Pius al XII-lea, instituind în anul 1955 sărbătoarea "Sfântul Iosif Muncitorul", a intenţionat să ofere muncitorului creştin un model şi un protector. "Orice muncă - spusese deja în radiomesajul de Crăciun din 1942 - are o demnitate inalienabilă şi, în acelaşi timp, o legătură intimă cu perfecţionarea persoanei: nobilă demnitate şi prerogativă, pe care nu le micşorează în nici un mod oboseala şi povara care trebuie suportate ca efect al păcatului original, în ascultare şi supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu". Cristos însuşi a voit să fie muncitor manual, petrecând o mare parte a vieţii în atelierul lui Iosif, sfântul cu mâinile bătătorite, tâmplarul din Nazaret.

Cu puţini ani înainte ca sfântul Iosif să-şi deschidă umilul atelier, Cicero scria: "...Au o meserie de jos toţi meşteşugarii, pentru că într-un atelier nu poate fi nimic prestigios". Filozoful Aristotel fusese mai categoric, întrebându-se în prima carte a Politicii: "Trebuie recunoscuţi printre cetăţeni şi meseriaşii?".

Răspunsul a fost dat de către exemplul lui Cristos, care a voit să aibă parte de condiţia de muncitor alături de Iosif, şi ne-a venit din conştientizarea mişcării muncitoreşti însăşi, care în această zi celebrează sărbătoarea muncii şi realizările din domeniul social, sindical şi economic. "Din punct de vedere creştin - citim în manualul dell'aclista - mişcarea muncitorească nu este decât o formă a mişcării generale de înălţare a omenirii, un aspect special al acelui fenomen general de asceză exprimat prin parabola talanţilor".

Pentru a sublinia nobleţea muncii, Biserica îl propune meditaţiei noastre pe sfântul Iosif muncitorul. Sărbătoarea de astăzi o substituie pe cea a patronatului sfântului Iosif asupra Bisericii universale, prescrisă în anul 1847 de către Pius al IX-lea.

Pius al XII-lea şi Ioan al XXIII-lea (papa Roncalli a introdus numele sfântul Iosif în Canonul Misei) au adus omagiu acestui maestru exemplar al vieţii creştine, omului laborios, onest, fidel cuvântului lui Dumnezeu, ascultător, virtuţi pe care evanghelia le sintetizează prin două cuvinte: "bărbat drept". "Proletarii şi muncitorii - scria Leon al XIII-lea, în enciclica Rerum novarum - au dreptul special de a recurge la sfântul Iosif şi de a-şi propune imitarea lui. Într-adevăr, Iosif, fiind din neam regesc, unit în căsătorie cu cea mai mare şi mai sfântă dintre femei, tată purtător de grijă al Fiului lui Dumnezeu, cu toate acestea îşi petrece viaţa lucrând şi aşteaptă de la munca sa de meşteşugar tot ceea ce este necesar pentru menţinerea familiei".

 

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei; sursa:

 http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

FILM: Joseph of Nazareth (în engleză)

 

Sonia – un model de penitență (Dostoievski F. M., Crimă și pedeapsă)

 

Imagini de P. Boklevskii, D. Șmarinov.
(sursa: https://fiindimagine.wordpress.com/tag/razumikhin/).

Sonia, personajul secundar din romanul Crimă şi pedeapsă, reprezintă femeia cu o trăsătură rar întâlnită până atunci în literatură, femeia cu spirit de sacrificiu. Sonia se anulează aproape ca om, se jertfeşte ca fiinţă pentru a-şi ajuta familia să iasă din mizerie. Ajunge să se prostitueze pentru ca fraţii ei mai mici să aibă hrană în fiecare zi pe masă. E plină de generozitate, se dăruieşte pe sine, mută munţii din loc pentru binele aproapelui.

 

Sonia este femeia păcătoasă, pe care o întâlnim şi în Sfânta Scriptura, femeia care ajunge să verse lacrimi de pocăinţă şi să-şi îndrepte viaţa, precum Maria Magdalena sau Maria Egipteanca. Conştient de păcatele ei, Raskolnikov o consideră, totuşi, superioară lui, de aceea într-o zi se apleacă şi-i sărută piciorul, căci ea înţelegea perfect starea-i infamantă şi penibilă în care trăia. Dispreţul celor din jur, deşi o tortura, nu-i schimbase întru nimic sufletul pur. Lui Raskolnikov îi era limpede că Sonia, prin caracterul ei şi cu educaţia religioasă (în camera ei pe scrin se afla Noul Testament, din care îi citea lui Raskolnikov pasajul despre învierea lui Lazăr), în pofida împrejurărilor, nu se putea complace la infinit în acea situaţie. Perdiţia nu-i afectase decât trupul, nicio picătură de depravare nu-i alunecase în inimă.

 

Spre deosebire de Raskolnikov, care credea ca ucisese un parazit, şi nu se simţea deloc vinovat de fapta săvârşită, Sonia are mereu în faţă conştiinţa că greşeşte, că păcătuieşte în faţa lui Dumnezeu, dar şi nădejdea iertării şi a mântuirii. Ea îl îndeamnă pe Raskolnikov să se predea, zicându-i că suferinţa e un lucru mare şi sfânt, că mereu în suferinţă respiră o idee.

Înainte de a se preda, Raskolnikov vine să ia de la Sonia crucea din lemn de chiparos, pe care şi-o atârnă de gât, semn că s-a decis să-şi poate crucea. Deşi Raskolnikov o respinge, Sonia îl urmează de departe pe acesta pe drumul spre poliţie, apoi se mută în Siberia unde fusese trimis pentru ispăşirea pedepsei, ca oarecând mironosiţele femei pe drumul Golgotei.

Sonia rămâne un mister pentru Raskolnikov, care nu pricepe cum, în Siberia fiind, ea reuşise să fie îndrăgită de toţi deţinuţii, care o cunoşteau foarte bine, la fel şi soţiile şi ibovnicele care o vizitau. Când o vedeau deţinuţii îşi scoteau căciulile, o salutau: „Măicuţă Sofia Semionovna, măicuţa noastră scumpă şi dragă!”. Ea devine model de viaţă şi trăire pentru acei oameni izolaţi, cărora le zâmbea cu blândeţe, ajutându-i, dându-le sfaturi şi leacuri când erau bolnavi.

De ce mister? Pentru că însuşi Dostoievski nu vedea omul decât în mişcare, în contradicţii mistuitoare, în devenire: „Omul este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei, şi chiar dacă am să-mi dedic toată viaţa acestui ţel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba: eu mă concentrez asupra acestui mister pentru că vreau să fiu om”.

 

Ultima scenă a romanului, cea a întâlnirii dintre Raskolnikov şi Sonia, reprezintă scena în care eroul este salvat, ca şi Faust de către Margareta, prin dragoste. Dragostea îi regenerează pe amândoi, căci inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viaţă pentru inima celuilalt.

 

(Emilia Neacşu, „Dostoievski şi crezul creştin”; sursa:
http://www.studiiinterdisciplinare.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=74%3Adostoievski-i-crezul-cretin&catid=34%3Aforum&Itemid=73&lang=ro).

Crimă și pedeapsă (de F. M. Dostoievski) – PDF

 

https://isichi.files.wordpress.com/2014/09/crima-si-pedeapsa-de-f-m-dostoievski.pdf

Am gustat şi am văzut (de sfânta Ecaterina din Siena)



 



O, dumnezeire veşnică, veşnică Treime, care, prin unirea naturii divine, ai dat atâta valoare sângelui Fiului tău unul-născut! Tu, Treime veşnică, eşti ca o mare adâncă în care, cu cât încerc să caut mai mult, cu atât găsesc mai mult şi cu cât găsesc mai mult, cu atât creşte mai mult setea de a te căuta. Sufletul meu nu este nicio­dată sătul de tine. Săturându-se în abisul tău, nu se satură, pentru că rămâne înfometat de tine şi doreşte tot mai mult, Treime veşnică, să te vadă cu lumina luminii tale.

    

Eu am gustat şi am văzut cu lumina intelectului în lumina ta abisul tău, Treime veşnică, şi frumuseţea crea­turii tale. Pentru aceasta, văzându-mă pe mine în tine, am văzut că sunt chipul tău prin acea inteligenţă care îmi este dată din puterea ta, Părinte veşnic, şi din înţelep­ciunea ta, care este înţelepciunea Fiului tău unul-născut. Apoi, Duhul Sfânt, care purcede din tine, Tată, şi din Fiul tău, mi-a dat voinţa cu care să te pot iubi.

    

Într-adevăr, tu, Treime veşnică, eşti creator iar eu sunt creatură, şi am cunoscut – pentru că tu mi-ai dat inteligenţa atunci când m-ai recreat prin sângele Fiului
tău unul-născut – că eşti îndrăgostit de frumuseţea crea­turii tale.

  

O, abis, o, Treime veşnică, o, dumnezeire, o, mare adâncă! Ce puteai să-mi dai mai mult decât pe tine însuţi? Tu eşti un foc ce arde mereu şi nu se consumă. Tu con­sumi orice iubire proprie a sufletului cu căldura ta. Tu eşti foc ce îndepărtează orice răceală şi luminezi minţile cu lumina ta, cu acea lumină cu care m-ai făcut să cunosc adevărul.
    

Oglindindu-mă în această lumină, te cunosc ca bine suprem, bine mai presus de orice bine, bine fericit, bine de neînţeles, bine de nepreţuit. Frumuseţe mai presus de orice frumuseţe. Înţelepciune mai presus de orice înţelep­ciune. Ba mai mult, tu eşti însăşi înţelepciunea, tu, hrană a îngerilor, care te-ai dat oamenilor cu foc de iubire.

    

Tu, haină ce acoperi orice goliciune a mea. Tu, hrană care îi hrăneşti pe cei înfometaţi cu dulceaţa ta. Tu eşti dulce fără nici o amărăciune. O, Treime veşnică!

 

(Din Dialogul despre providenţa divină, al sfintei Ecaterina din Siena: cap. 167, Gratiarum actio ad Trinitatem, ed. lat., Ingolstadii, 1583, f. 290-291; Breviarul II, Liturgia orelor, Editura Sapientia, Iași 2004, 1493-1494).

De vorbă cu părintele Zosima... (Dostoievski F. M., Fraţii Karamazov)

Bătrânul stareţ... 

 

„Arta

este o necesitate umană primară,

ca pâinea şi apa.

Nevoia de frumos,

ca şi creaţia care o întruchipează,

este inseparabilă de om,

iar fără ea omul poate că n-ar dori

să traiască pe pământ”

(Feodor Mihailovici Dostoievski).

F.M. Dostoievski este, siguranţă, cea mai importantă personalitate a literaturii ruse din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Despre Dostoievski s-a scris foarte mult, fiind studiat nu numai ca romancier, ci şi ca gânditor religios, autor de adevărate tratate de morală sau psihologie, scriitor normativ pentru politică şi chiar metafizică. Dimensiunea religioasă a operei lui Dostoievski merită, însă, pe mai departe, atenţia omului credincios. Câteva reflecţii pe această temă sunt prezentate în continuare.

De vorbă cu părintele Zosima

La Dostoievski convertirile personajelor sunt spontane, năvălind peste cititor şi copleşindu-l. Un astfel de caz este cel al ofiţerului Zinovie care se pocăieşte într-o dimineaţă luminoasă de iunie când, deschizând fereastra, observă verdele orbitor de frumos din grădină, aude ciripitul păsărelelor şi simte căldura soarelui ce răsărea. Însă, cu toată bucuria de afară, peste sufletul său apăsau munţi de remuşcare pentru că, în urmă cu o noapte, îşi bătuse ordonanţa fără un motiv anume. Afanasie stătuse drept înaintea sa, ca şi când s-ar fi aflat pe front, tresărind la fiecare lovitură, fără a îndrăzni măcar să ridice braţul ca să se apere. Amintirea aceasta îi rămăsese înfiptă ca un ac ascuţit în inimă, în timp ce stătea nemişcat privind soarele ce scălda pământul în lumină. Zinovie se căieşte, plânge cu lacrimi, intră la Afanasie şi îi cere iertare, îngenunchind înaintea sa, apoi merge la comandament, îşi dă demisia şi se călugăreşte, ajungând stareţul Zosima din romanul Fraţii Karamazov.

 

Dostoievski pune în stareţul Zosima tot ce este mai frumos în sufletul unui om: dragostea, blândeţea, bucuria, compasiunea, fericirea. Părintele Zosima, stareţ peste două sute de călugări, era un monah plin de viaţă, un om luminos care proclama iubirea ca fiind cel mai înalt sentiment. El considera că „oamenii au fost făcuţi să fie fericiţi” şi că „viaţa e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinţei”. Stareţul îi învăţa pe ucenicii săi că raiul este posibil şi pe pământ cu o singură condiţie: ca oamenii să accepte adevărul, care este iubirea aproapelui, şi să fie conştienţi că „fiecare în parte este vinovat pentru toţi […] şi pentru fiecare dintre ei în parte”.

Era înţelept cu adevărat, fiind în stare să lămurească tainele cele mai mari şi dureroase ale vieţii, să povăţuiască omul să iasă din încurcăturile sufleteşti şi materiale cele mai grele, şi aparent fără cale de ieşire. De-a lungul anilor, bătrânul stareţ a fost ca o „mamă” prevăzătoare şi iubitoare pentru oamenii în suferinţă. Zeci de oameni veneau la el în fiecare zi, fiecare având tulburarea, întrebarea ori durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea lui, nimeni nu pleca neliniştit ori nemângâiat. Cu toţii se simţeau ca nişte copii în faţa unui părinte cu experienţă, blând şi înţelept. Sufletul său era de o cuprindere şi o bogăţie foarte mare. Părintele Zosima a îmbinat înlăuntrul său credinţa vie, viaţa lucrătoare, severitatea cu blândeţea, asprimea cu un simţ al umorului, mărinimia, simplitatea, o viaţă în întregime împreună cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător. Înţelepciunea părintelui Zosima era atât de mare, bunătatea inimii şi căldura simţămintelor erau atât de profunde, încât era în stare să înţeleagă bine pe fiecare om şi să se apropie de rănile sale sufleteşti.

 

Dostoievski pune în cuvintele stareţului Zosima esenţa teologiei Bisericii, mila lui Dumnezeu faţă de noi: „Dacă eu, un biet păcătos ca şi tine m-am înduioşat de soarta ta, dacă mie mi s-a făcut milă de tine, cu atât mai vârtos se va milostivi Dumnezeu”. De altfel, la întrebarea unei femei cum să creadă în Dumnezeu, stareţul îi răspunde: „Prin experienţa unei iubiri active. Străduiţi-vă să iubiţi din toată inima pe cei din preajma voastră, să-i iubiţi din toată inima şi neprecupeţit. Pe măsură ce iubirea va triumfa, veţi ajunge să vă convingeţi şi de existenţa lui Dumnezeu”. Din marea iubire a lui Zosima va izvorî smerenia, când acesta se scoală de pe patul de moarte şi face o metanie în faţa lui Ivan Karamazov, pentru ca acesta să îl ierte pe tatăl său.

 

Întreaga viaţă şi trăire duhovnicească ale stareţului Zosima devin pilde vii pentru ucenicii şi credincioşii săi. Acesta îi îndeamnă să citească în toată vremea Sfânta Scriptură: „Doamne, ce izvod şi ce învăţătură! Ce minunat izvod e Sfânta Scriptură, ce har şi ce putere fost-au dăruite odată cu ea omului! Parcă lumea întreagă, şi omul, şi firea lui cea lăuntrică sunt săpate în piatră, totul e arătat, totul capătă un nume, şi asta pentru vecie!” şi să se întoarcă la tradiţiile poporului: „Cine n-are credinţă în Dumnezeu, acela nu crede nici în poporul lui. Iar cine crede în poporul lui Dumnezeu se va învrednici să-I vadă cucernicia, chiar dacă până atunci n-a avut ochi s-o cunoască. Numai norodul, cu puterea ce va să vină a duhului său, va izbuti să întoarcă la dreapta credinţă pe oaspeţii noştri ce s-u rupt de pământul strămoşesc. Şi apoi, ce preţ mai are învăţătura lui Cristos când nu vine să se adauge pilda? Fără cuvântul sfânt, norodul e ursit pieirii, căci sufletul său este însetat de acest cuvânt şi de orice pildă grăitoare”.

[...]

(Emilia Neacşu, „Dostoievski şi crezul creştin”; sursa:

http://www.studiiinterdisciplinare.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=74%3Adostoievski-i-crezul-cretin&catid=34%3Aforum&Itemid=73&lang=ro).

Frații Karamazov (de Fiodor Mihailovici Dostoievski) – PDF

 

https://isichi.files.wordpress.com/2015/01/fratii-karamazov-de-fiodor-mihailovici-dostoievski.pdf



Scoate plugul liniştit

Arătură...

 

Nu căta c-ai rătăcit
Azi într-o Sahară
Scoate plugul liniştit,
Pune-te şi ară...

Şi din tot ce-ai semănat
Trudnic, să nu-ţi pese
Că din lutul blestemat
Nici un fir nu iese...

Va rămâne-n viitor
Înfruntând arsura
Pentru alt semănător
Gata arătura!

 

(de Vasile Voiculescu; sursa:
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/13975613/Scoate_plugul_liniştit). 

Blândul Păstor [muzică sacră]

Media 0 din 0 voturi
 

Muzica: folclor

Solistă: Paula Seling
Text: prelucrare dupa Traian Dorz
Orchestratie: Sergiu Tuhutiu
 

Odată l-am văzut trecând

cu turma pe Păstorul blând;
mergea cu dânsa la izvor

blândul Păstor, blândul Păstor.

Pe-o oaie ce căzuse jos

a ridicat-o el duios
şi-a dus-o-n braţe iubitor

blândul Păstor, blândul Păstor.

Pe-o alta care la pământ

zăcea cu picioruşul frânt
el o legă mângâietor,

blândul Păstor, blândul Păstor.

El le-a iubit cu dor nespus

şi viaţa pentru oi și-a pus
şi pentru mântuirea lor

blândul Păstor, blândul Păstor.

Dar mai târziu l-am intâlnit,

cu spini era împodobit
într-o mulțime de popor

blândul Păstor, blândul Păstor.

Când l-am văzut, l-am întrebat

cine sunt cei ce l-au scuipat.
A suspinat sfâşietor

blândul Păstor, blândul Păstor.

Şi mi-a răspuns îndurerat:

„Acei ce m-au încununat
sunt oile ce le-am fost lor

blândul Păstor, blândul Păstor.

Toţi cei ce mă batjocoresc

şi cei ce crucea-mi pregătesc
sunt cei la care iubitor

le-am fost Păstor, le-am fost Păstor”.

Tăcu... şi ochii lui senini

de lacrimi limpezi erau plini;
plângea de mila oilor

blândul Păstor, blândul Păstor.

Şi-atuncea oile-au venit,

pe cruce sus l-au răstignit.

El se ruga spre mila lor,

blândul Păstor, blândul Păstor.