Cămașa lui Cristos (de Douglas Lloyd) - PDF

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/camasa-lui-cristos-de-douglas-lloyd.pdf

Douglas Lloyd

 

CĂMAŞA LUI CRISTOS

 

 Cămașa lui Cristos, romanul lui Lloyd C. Douglas a ramas de-a lungul anilor un besteller absolut, tiparit in zeci de milioane de exemplare. Este bine-cunoscuta poveste a omului care a câstigat cămașa lui Cristos la un joc de zaruri. Marcellus, un ofiter roman, câstiga la zaruri cămașa lui Cristos. În scurt timp, pornește în căutarea adevărului despre cămașa Nazarineanului – o preocupare care îl va conduce către rădăcinile și esența creștinismului și va înfățișa cititorului, în culori vii, lumea Romei antice.

 

O poveste mereu actuală, despre aventura, credința și iubire, despre năzuințele adânci ale sufletului, dar și despre mântuirea lui. De-a lungul acestei aventuri, atât Marcellus, cât și cititorul sunt siliți să-și analizeze credința și să-și evalueze standardele după care și-au trait viața.

 

Primele însemnări despre Camasa lui Cristos sunt cuprinse în Noul Testament și au fost scrise de cei patru evangheliști: Matei, Marcu, Luca și Ioan. Cea mai completa și mai convingatoare descriere îi aparține lui Ioan care menționeaza că la piciorul crucii, după ce și-au împarțit celelalte veșminte, soldații romani au tras la sorți, pentru a nu taia în bucați camașa cea fără cusătură:

 

„După ce soldații l-au răstignit pe Isus, au luat hainele lui și au făcut patru părți, fiecărui soldat o parte, și tunica. Însă tunica era fără cusătură, țesută dintr-o bucată, de sus [până jos]; așadar, au zis unii către alții: «Să nu o rupem, ci să tragem la sorți pentru ea, a cui să fie». Aceasta ca să se împlinească Scriptura: Au împărțit între ei hainele mele și pentru tunica mea au aruncat zaruri. Soldații au făcut acestea” [Ioan 19,23-24]).

 

 

O introducere

 

Andrew M. Greeley

 

Când am citit Cămașa lui Cristos, aveamvreo 14 ani și eram prin clasa a VIII-a. Cartea a avut asupra mea o influenţă hotărâtoare. Această introducere pe care o scriu la o nouă ediţie este, probabil, o modalitate de a-mi achita o datorie de mult uitată faţă de Lloyd C. Douglas.

 

Cămașa lui Cristos a fost primul roman pe care l-am citit în viaţa mea și mi-a schimbat concepţia despre religie, despre ficţiune și despre relaţia care poate exista între cele două. De-a lungul anilor, am continuat să meditez la această relaţie, mai ales după ce am început să-i devorez pe așa-numiţii romancieri catolici despre care se discuta foarte mult în Biserică pe vremea când eram tânăr: Graham Greene, Evelyn Waugh, François Mauriac, George Bernanos, Leon Bloy. În sfârșit, după patruzeci de ani, când eu însumi m-am apucat să scriu beletristică, această activitate a fost consecinţa unui proces intelectual și imaginativ care a început cu lectura romanului Cămașa lui Cristos.

Am început cartea în tihna camerei mele din casa părintească, de pe bulevardul Mayfield & Potomac, din vestul orașului Chicago, cu oarecare ezitări și chiar cu un sentiment de vinovăţie. Pe de o parte, cartea fusese deja citită și discutată de mulţi dintre prietenii părinţilor mei: unora le plăcuse, însă alţii se declaraseră șocaţi de felul în care interacţionează cu textele biblice. Pe de altă parte, romanul fusese vehement contestat de către presa catolică oficială.

 

Acuzaţia, din câte îmi aduc eu aminte, era că lucrarea lui Douglas ar fi „naturalistă” și „raţionalistă” în descrierea minunilor lui Isus, o învinuire care, privită retrospectiv, pare absurdă chiar și pentru presa catolică de azi. Probabil că Douglas a găsit o explicaţie naturală pentru preschimbarea apei în vin – la nunta din Cana – și pentru înmulţirea pâinilor și peștilor, dar cu siguranţă că nu a încercat să explice astfel majoritatea minunilor. Ba dimpotrivă. Marcellus a ajuns, în cele din urmă, să creadă tocmai datorită minunilor despre care a auzit sau la care a asistat el însuși. Faptul că acum patruzeci de ani Douglas era acuzat că n-ar fi suficient de literal, iar azi este învinuit de către unii bibliști catolici că ar fi prea literalist indică o transformare în sânul catolicismului.

 

În ciuda temerilor că aș fi fost infidel moștenirii mele catolice, n-am putut lăsa cartea din mână. Era pentru prima dată în viaţă când experimentam forţa unui narator priceput în a crea o lume proprie și personaje proprii care îmi subjugau atenţia și îmi antrenau întreaga fiinţă. Iată, îmi spuneam, așa lucrează un adevărat povestitor și de aceea citesc oamenii romane!

Mai mult decât atât, lumea pe care o înfăţișa era o lume cu care eram deja familiarizat de la orele de religie, din școala catolică – lumea din vremea lui Isus, cu Ierusalimul și Roma, cu Grecia și Galileea primului veac d.C. (sau e.n. – era noastră – cum îi spunem acum, de teama că i-am putea ofensa probabil pe necredincioși făcând referire la Domnul). Dar, în vreme ce la orele noastre de religie, Isus și contemporanii săi păreau să aparţină unei alte lumi și unei alte specii, personajele din Cămașa lui Cristos erau la fel de reale precum vecinii, colegii de clasă sau față de vizavi.

 

Pentru mine, aceasta a fost o experienţă religioasă foarte intensă. Straturile de pioșenie, sentimentalism și evlavie adăugate la Biblie au făcut-o dacă nu cu totul ireală, atunci cel puţin au transformat lumea ei într-un univers ce părea să existe după cu totul alte legi decât cele ale realităţii. Faptul de a-i întâlni pe Ioan, Petru, Ștefan, Paul sau Bartolomeu și de a asculta oameni adevăraţi care chiar îl întâlniseră pe Isus în carne și oase a schimbat radical și definitiv percepţia mea religioasă. Acum puteam spune că Noul Testament și lumea mea se înlănţuiau unitar, nu mai era o ruptură între ele.

 

Poate că felul în care învăţătorii noștri vorbeau despre Biblie n-a avut același efect asupra tuturor, dar am înţeles de-a lungul anilor că, încercând să prezentăm eroii biblici ca pe niște super-oameni, noi, cei care îi învăţăm pe alţii, ajungem adesea să-i facem inumani, astfel încât devin cu totul neinteresanţi pentru oamenii de rând. Nu aceasta a fost, cu siguranţă, intenţia evangheliștilor, dar adesea distorsionăm intenţiile lor ca să se potrivească mai bine cu ţelurile și spaimele noastre. Un roman precum Cămașa lui Cristos reînvie lumea din timpurile biblice și restabilește legătura între noi și oamenii care au trăit evenimentele relatate în Scriptură.

 

Iar asta nu e puţin lucru. Isus și prietenii săi au devenit mai reali ca niciodată pentru mine în acele seri de lectură în tihna camerei mele. A fost un moment de cotitură în viaţa mea.

 

Oare de ce, m-am întrebat, nu există mai multe scrieri de acest fel? Această întrebare e și astăzi, cred eu, pertinentă.

 

Când am reluat cartea ca să pregătesc acest text, am fost nerăbdător să văd dacă nu cumva amintirile mele nostalgice exageraseră impactul cărţii. Oare avea să mă ţină și acum cu sufletul la gură? Oare avea să reînvie lumea din secolul I? Oaremai păstra capacitatea de a reîmprospăta relatările din Noul Testament? Oare, pe paginile scrise de Douglas, moartea lui Ștefan, de pildă, despre care am auzit de atâtea ori în Faptele Apostolilor, avea să devină un eveniment mai degrabă „real” decât unul „devoţional”?

 

Sunt fericit să mărturisesc că nu am fost dezamăgit. Încă sunt atașat de Marcellus, Demetrius sau Diana. Încă sunt încântat de întâlnirea cu Marele Pescar sau cu Paul care stă deoparte lângă mulţimea care-l lapidează pe Ștefan. Îmi dau seama cât de tare mi-a influenţat Douglas „imaginea” pe care o am despre personajele Bibliei. Cămașa lui Cristos a rămas încă o carte fermecată, scrisă de un narator iscusit. O nouă generaţie care nu a citit cartea și care nu-și mai amintește nici măcar filmul (primul film istoric pe ecran lat, din câte îmi amintesc, cu incredibil de tânăra și frumoasa Jean Simmons în rolul nenorocitei Diana) o poate găsi la fel de interesantă precum a fost pentru noi cu patruzeci de ani în urmă. Ar trebui să fie şi azi la fel de populară ca atunci. Lloyd Douglas a scris un roman religios clasic, care nu se adresează numai unei anumite epoci, unui spaţiu anume.

 

Cea mai importantă decizie pe care a luat-o ca narator – unul care, pentru mine, tinde către genialitate – a fost să nu-l aducă pe Isus în scenă ca personaj. Aflăm despre el din amintirile și experienţele celor care l-au cunoscut. Asemeni lui Marcellus, nu suntem martori oculari, ci pelerini care caută să afle despre Isus de la martorii oculari. Această strategie narativă sporește suspansul cititorului și, totodată, îi permite lui Douglas să evite o portretizare directă a lui Isus – demers în care au eșuat toţi dramaturgii sau naratorii care s-au încumetat să-l întreprindă.

 

Domnul este – dacă ar fi să folosesc o exprimare mai puţin ortodoxă – un personaj alunecos. Artele vizuale pot să-l înfăţișeze, mai bine sau mai prost, deoarece în tablouri el nu vorbește și nici nu acţionează. Însă în literatură el apare fie prea bun ca să fi fost om, fie prea uman ca să fi fost bun. Uneori, ca în cazul filmului Jesus Christ Superstar, autorul cade în amândouă greșelile.

 

Lăsându-l pe Isus în afara naraţiunii, Douglas păstrează nealterate câteva din trăsăturile sale esenţiale: misterul, capacitatea lui de a surprinde, refuzul deconcertant de a se lăsa prins în categoriile în care ne străduim să-l fixăm și să-l cuprindem.

 

Tocmai pentru că îl întâlnim pe Isus doar prin intermediul celor care l-au cunoscut și al lucrării lui în ei, iar în final prin felul în care i-a afectat pe Marcellus și pe Diana, El rămâne mereu cumva mai cuprinzător decât viaţa. Singurul Isus adevărat este acela care e mai mare decât viaţa, care nu poate fi prins în categoriile noastre, care evită tentativele noastre de a-l reduce la dimensiuni convenabile care l-ar face util cauzelor noastre.

 

În recentul său studiu The Silence of Jesus, John Breech analizează o mulţime de parabole și afirmaţii ale lui Isus a căror autenticitate nu este contestată de către savanţi. Breech susţine că oricine privește la Isus așa cum este el văzut prin prisma acestor parabole (Fiul risipitor, Pilda lucrătorilor viei sau Samariteanul milostiv) întâlnește o persoană mai surprinzătoare și mai contrariantă decât acel Isus pe care îl știm din tradiţiile noastre religioase, un om care nu doar că uimește, dar propovăduiește mirarea și surpriza. Isus nu a venit să furnizeze răspunsuri la probleme politice sau religioase, susţine Breech, ci să ne intrige cu nemăsurata putere a bunătăţii sale care dă viaţă Universului și care poartă numele de Tată din ceruri.

 

Unii vor considera această imagine prea săracă și inconsistentă. Mulţi savanţi vor contesta unele interpretări ale parabolelor. Totuși, e greu de contestat că Isus a venit ca să dovedească minunata, surprinzătoarea și uimitoarea dragoste a lui Dumnezeu. În împărăţia milei lui Dumnezeu, observa un scriitor, există întotdeauna loc pentru surpriză și mirare. Și, după cum remarca prietenul meu, părintele John Shea, poate că cea mai bună cale de a ne pregăti de moarte – noi, cei care suntemucenicii lui Isus – este să ne dezvoltăm receptivitatea la surprize.

 

În prezent, nimeni nu ar mai accepta explicaţia pe care o dă Douglas pildei lucrătorilor viei; este aproape unanim acceptat că nu avem de-a face cu o povestire moralizatoare, ci cu una care vorbește despre Dumnezeu. După standardele omenești, gospodarul era nebun. Nu răzbești într-o afacere dacă îi plătești și pe cei care nu lucrează. Ideea parabolei este că dragostea lui Dumnezeu e atât de puternică, atât de fierbinte, atât de iertătoare, încât, după măsura omenească, poate părea foarte bine o nebunie: Isus ca un om al miracolelor, un om al surprizelor. În ciuda tentativei lui Douglas de a raţionaliza interpretarea parabolei și în ciuda faptului că nu avea la dispoziţie toate studiile făcute asupra pildelor în ultimele patru decenii, Douglas și-a păstrat nealterată intuiţia că Isus era un om minunat, plin de surprize, pricepând astfel că tocmai misterul care-l înconjoară, ne face incapabili să-l fixăm pe Isus în categoriile noastre și îl face atât de atractiv.

 

Orice reprezentare a lui Isus care a fost închisă în formulele noastre a devenit neatractivă tocmai datorită faptului că un asemenea Isus numai este minunat, misterios și surprinzător. Pentru a ne putea justifica ideologia politică, putem adesea să-l reducem pe Isus la un model de conservator de dreapta sau la cel al unui revoluţionar marxist cu arma în mână. Dar, procedând astfel pentru propria satisfacţie, vom descoperi cu groază că oricine ar fi acel cineva pe care ni l-am luat ca aliat, sigur nu e Isus. Putem să-l definim în categoriile ilustre, și în mare parte ininteligibile, ale filosofiei grecești vechi, exultând cu emfază că aceasta este adevărata credinţă a înaintașilor noștri, însă vom descoperi curând că oamenii se vor închina altcuiva. Ori putem să-l transformăm într-un literalist, care joacă după cum Îi cântăm noi, însă credincioșii iar se vor închina altuia. Odată fixat în anumite categorii imobile, Isus nu mai e adevăratul Isus.

 

Desigur că pot exista interpretări filosofice și teologice, se pot deduce concluzii politice și sociale din mesajul său, dar trebuie să păstrăm în toate smerenia și prudenţa, știind că Isus este mult prea imprevizibil, mult prea minunat, prea misterios și imposibil de încadrat, mult mai măreţ decât viaţa însăși, ca să-l putem fixa perfect într-o anumită matrice interpretativă.

 

Dacă ar fi scris în zilele noastre, Douglas ar fi dat mult mai multă atenţie mărturiei pe care a depus-o Isus despre Tatăl – năucitorul, pe jumătate nebun (după standarde umane), a cărui dragoste face toate lucrurile posibile. O asemenea subliniere n-ar face decât să sporească impactul depoziţiei lui Douglas. El a știut, ori a intuit, că taina lui Isus rezidă în surpriză și mirare, în misterul necuprins și pasionant care nu poate fi niciodată pe deplin elucidat sau înţeles în categoriile cognitive, aserţiunile teologice și filosofice omenești, oricât de utile și necesare ar fi acestea. Tocmai acesta emotivul pentru care, printr-o lovitură de maestru al tehnicii narative, autorul Îl ţine pe Isus în afara intrigii, de unde el îi uimește, unul după altul, pe Demetrius, pe Marcellus, apoi pe Diana.

 

Și de unde, dacă-i lăsăm măcar o portiţă, ne va surprinde iarăși și pe noi, din paginile acestei cărţi. (sursă: http://www.ecasacartii.ro/pdf/pdfpagini/340.pdf).