† Duminica a 15-a de peste an (B): Chemați și trimiși (omilie)

„I-a trimis doi câte doi” - de Bernardette Lopez

Evanghelia Marcu 6,7-13: În acel timp, Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la cingătoare, dar încălţaţi cu sandale şi: „să nu purtaţi două tunici!” Apoi le-a spus: „Dacă intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până când veţi pleca din locul acela, iar dacă nu veţi fi primiţi în vreun loc şi nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturaţi praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor!” Ei au ieşit şi au predicat ca oamenii să se convertească. Şi scoteau mulţi diavoli, ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau.

 

Omilie

 

 

„Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui”. Isus, deci, a părăsit sinagoga din satul său. Câteva secole mai devreme, profetul Amos a fost dat afară din țara sa. Douăzeci de secole mai târziu, mulți creștini trebuie să părăsească regiunea lor, deoarece sunt persecutați sau pur și simplu din cauza credinței lor ei nu pot găsi de lucru.

 

Prima lectură ne vorbește despre profetul Amos. El nu este binevenit în sanctuarul de la Betel. Cuvintele sale despre dreptate și justiție deranjează afacerile preotului Amasia. Când denunță „activitățile necinstite”, trebuie să ne așteptăm la represalii. Amasia vrea să împedice planurile lui Amos și să-l trimită de unde a venit. Dar Amos răspunde că a fost chemat și trimis de Dumnezeu. Ascultând această lectură, spunem că și astăzi trebuie să avem profeți ca Amos. Ar trebui multe de spus împotriva acestor politici strâmbe, acestor trișorii comercianți, acestor judecători de cumpărat. Papa Francisc are cuvinte foarte puternice pentru a denunța tot ceea ce distruge omul. Cuvântul lui Dumnezeu trece primul. Nu poate fi legat de nici o ordine stabilită, nici chiar politică. Dumnezeu nu poate suporta să vadă copii care suferă de nedreptate, violență și intoleranță.

 

Apostolul Paul a fost trimis de Domnul să predice Evanghelia. Astăzi el mulțumește lui Dumnezeu pentru drumul parcurs. Toată viața sa și întreaga lui ființă este cu adevărat pătrunsă de iubirea care este în Isus. Această lectură este un imn lui Cristos, care ne-a copleșit cu binecuvântările sale. El ne-a obținut iertarea păcatelor. Ne-a descoperit misterul credinței. Ne-a dat înțelepciunea și inteligența pentru a le înțelege. El ne-a dat Biserica pentru a-i păstra mesajul și ghidul pentru drumul nostru. Acest imn ni se adresează și nouă astăzi pentru a ne ajuta să iubim pe Cristos și Biserica. Cristos este în centrul vieții noastre. Ne trimite să fim martori ai iubirii sale.

 

În Evanghelie citim că Isus trimite pe discipolii săi doi câte doi pe căile lumii. Ei trebuie să meargă cu un minim de echipament. Nu este necesar să se ocupe cu lucruri secundare. Adevăratul misionar trebuie să se concentreze asupra lucrurilor esențiale. Nimic pentru a seduce, nimic pentru a atrage, simplu să mergi să-i întâlnești pe oameni pentru a le duce vestea cel bună, și, mai presus de toate, a nu uita că Domnul se folosește de ceea ce este slab pentru a face minuni.

 

Pentru Isus, trimiterea celor doisprezece nu este numai trimiterea apostolilor. Numărul „12”, este numărul apostolilor aleși de Isus care evocă cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Deci, poporul lui Dumnezeu ca un întreg. Prin cei doisprezece,  întreaga Biserică este trimisă în misiune. Suntem cu toții preocupați. Și pentru a înțelege ce așteaptă Domnul pentru noi, să ne întoarcem la Evanghelie: „Ei au ieşit şi au predicat ca oamenii să se convertească. Şi scoteau mulţi diavoli, ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc 6,12-13).

 

Predica că trebuie să se convească nu este numai cu cuvântul ci trebuie să profite de orice ocazie pentru a anunța Evanghelia. Acest anunț se face pentru prima dată cu mărturia unei vieți evanghelice. Dacă viața noastră nu este de acord cu ceea ce voim să anunțăm, este o minciună. Desigur, Cuvântul va fi totdeauna necesar. Dar nu va fi necesară chemarea tuturor. Din contra, toți creștinii sunt chemați să dea mărturie despre viața lor conform Evangheliei. Dacă suntem chemați la convertire atunci să începem cu noi înșine. Toate se rezumă în aceste cuvinte ale lui Isus: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1,15).  

 

„Scoteau diavoli…”  Ne gândim la exorciștii care au primit această misiune. Isus a venit pentru a învinge puterile răului. Dar el nu vrea să facă fără noi. Vrea să luăm parte la lupta împotriva celui rău. El pune în noi puterea iubirii, puterea sfințeniei. El ne trimite să luptăm cu el împotriva a tot ce-l împiedică pe om să fie imaginea lui Dumnezeu.

 

Ungerea cu ulei pentru bolnavi spre vindecare... Ne gândim la uleiul sacramental pentru bolnavi. În acest caz, preotul este cel care se cheamă. Dar nu trebuie să uităm că acestă chemare de a copleși cu grijă pe cei bolnavi se adresează tuturor celor botezați. Este vorba de a fi acolo cu cei care suferă, să ai timp pentru a-i asculta și a-i mângâia. Dacă vom merge la ei cu Isus și cu Maria, vizitele noastre ar deveni vizitele lui Isus și ale Mariei. Nu se vindecă fizic, dar atunci când suntem plini de iubirea care este în Dumnezeu, se schimbă totul.

 

În această zi, Doamne, tu vrei să ne conduci înapoi la esențial. Eliberează-ne de tot ce ne încurcă. Puterea cuvântului și suflarea Duhului tău să ne facă disponibili pentru a fi martori și vestitori ai mesajului tău de iubire și de împăcare.

 

(pr. Jean Compazieu [03 iulie 2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

 http://dimancheprochain.org/5326-homelie-du-15eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

 

 

 

 

Spovedanie neterminată - de Gena Geamanu (fragmente) [3]

 

 

Conferință susținută de maica Siluana Vlad,
la biserica 'Metocul maicilor' din Iași (2 iunie 2015).
 Maica Siluana Vlad, sub pseudonimul

Gena Geamanu, Spovedanie neterminata.

 

28 martie 1988

 

(...)

 

Acum e altfel. Oamenii se văd altfel. Am început să-i văd fără să-i mai compar cu mine sau cu concepţia mea despre cum s-ar cuveni să fie. Am început să aud, să simt durerea şi suferinţa celor din jur şi când motivele sunt, sau mi se par mie minore. Suferinţa este puternică şi autentică şi când motivul este imaginat. Şi am descoperit că poţi „asista o asemenea suferinţă”, că o poţi eventual uşura fără să-i faci morală celui în cauză sau să-i explici ce stupid este motivul. El, sufletul acela suferă şi are nevoie de alinare. Şi o poţi oferi doar ascultând sau rugându-te în taină pentru el.

Ce minune este rugăciunea! Rugându-mă în taină am făcut mai multe pentru alţii decât vorbindu-le (de cele mai multe ori îi irită când le spun să se roage sau să aibă încredere în Dumnezeu!).

…

 

Mă uimeşte că această durere pentru altul nu e compasiunea pe care o cunoşteam, ci un fel de asumare, un fel de dorinţă de preluare. Ca atunci când ajuţi pe cineva să ducă nişte bagaje grele. După ce stau lângă o astfel de durere îmi vine să mă aşez şi să răsuflu. Parcă aş fi alergat. Dar nu trupul îmi este istovit.

Şi tu, Stăpâne, mereu îmi zâmbeşti prin alţii. Nu mă părăsi!

 

Ce copil sunt închipuindu-mi că aş fi venit la credinţă mai demult dacă mi-ar fi vorbit cineva despre Dumnezeu. Nu cred. Cred că nici n-am auzit. Pe mine de ce nu mă aud cei cărora le vorbesc? De ce nu mă aud când le spun ce simplu se poate ieşi din durere? Că durerea este greu de suportat numai când este trăită ca o închisoare şi nu când e trecere, uşă, cale. E aici o taină de nepătruns! În orice caz eu nu sunt apostol. Cel mai vechi prieten îmi spune că e un teatru credinţa mea. Că aşteaptă să-mi „treacă” aşa cum mi-au trecut „marile iubiri” şi altele. Cei de la Securitate cred că „sub masca credinţei fac nişte chestii…” Alţii: „se poate, la cultura ta să crezi că…!” uneori stârnesc reacţii violente la o simplă expresie pe care o folosesc şi cei necredincioşi „Doamne ajută”, „Ferească Dumnezeu”… Îmi pare rău şi nu vreau să-i stârnesc spre hulă. Mă doare pentru ei, nu pentru Dumnezeu. Şi mă simt vinovată pentru rana lor. Încerc să mă ascund dar mi-e greu. Doar să-i ocrotesc. Dar şi asta e greu. Dacă m-aş duce la mănăstire… Încet, încet, credinţa mea se transformă într-o taină în care însă nu mă izolez ci, dimpotrivă, mă deschid spre o iubire în măsura în care mă închid. Nu ştiu dacă sunt legate cauzal. Nevoia mea de a-i ajuta pe ceilalţi nu se mai manifestă numai în tendinţa de a le da „cheia” (nu eu am această cheie), ci de a-i sluji aşa cum sunt. Când vor vedea singuri că fără Dumnezeu nu este viaţă adevărată vor cere şi vor primi. Eu te voi mărturisi Doamne în continuare cu cuvântul fără să le răpesc semenilor mei libertatea pe care tu le-o respecţi şi, mai ales, mă voi strădui să te mărturisesc cu viaţa mea. Iar de mă voi ascunde în Cuvânt, nu de teamă o voi face (tu ştii că nu-mi e frică de ei), ci ca să nu-i oblig pe cei dragi mie şi necredincioşi să păcătuiască ironizând. Sunt sigură că şi ei, în felul lor, te caută şi te strigă pe limba lor, nu vreau să-i alung eu cu felul meu de a te vedea. Tu eşti şi cu ei şi ei te vor primi, nădăjduiesc, la ceasul lor. Te rog, Stăpâne, să nu-i laşi în întunericul de afară! (p. 243-244).

(sursa: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Gena%20Geamanu%20-%20Spovedanie%20neterminata.htm).

Spovedanie neterminată - de Gena Geamanu (fragmente) [2]

Maica Siluana Vlad, sub pseudonimul

Gena Geamanu, scria în

Spovedanie neterminata:

„Trebuie sa ajung la iubire!”

Duminică 15 iunie 1986

 

Cine sunt eu acum ?

Încerc să scriu în această stare „nefierbinte” când, sper, voi reuşi să vorbesc despre ce mi se întâmplă în ultimul timp. În primul rând trebuie să amintesc faptele de care acum sunt sigură:

1) S-a încheiat ocolirea cea de trei ori a muntelui şi cel ce m-a trimis în ocolirea muntelui a apărut în viaţa mea reală: e tot cu barbă albă dar nu poartă costum popular, ci haine preoţeşti. E părintele G. Prin sfinţia sa am reuşit să îngenunchez în faţa lui Dumnezeu, Adevărul pe care-l caut şi pe care vreau să-l cunosc şi să-l iubesc. Fără el viaţa e o ruşine sau o eroare, sau şi una şi cealaltă. Încet, încet se face tot mai multă lumină în mintea mea cea înceţoşată. Cu cât mă smeresc mai mult acceptând cuvintele sfintei Scripturi, chiar dacă nu le înţeleg bine, cu atât sunt mai răsplătită şi dăruită cu harul înţelegerii.

 
Există două înţelesuri: unul al „literei” şi altul tainic, duhovnicesc. Cel dintâi e aici, la îndemâna oricui: Biblia, Liturghia, sfintele Taine cu partea lor văzută. Sunt la vedere şi totuşi învăluind, tăinuind înţelesul celălalt care se dă când vrea el, cum voieşte el.

Cum a fost posibil? Cum a putut mintea mea să-mi dea voie să mă aşez în genunchi la picioarele icoanei mântuitorului? A fost şi este un miracol. Un miracol atât de mare încât lucida mea minte abia a putut să schiţeze câteva îndoieli şi răzvrătiri. În rest, fascinată şi zguduită se aşază, se pliază pe cât îi este posibil pe nevoile sufletului, inimii de ase dărui Dumnezeului iubire. La început trebuia să o ţin aproape cu forţa în rugăciune. Când citeam Evangheliile o lăsam să „analizeze”. Apoi, începând să cunoască şi să înţeleagă a început să-l iubească şi ea pentru că el e şi Iubire şi Adevăr. Când citesc însă teologie sau din sfinţii Părinţi texte ce vin în flagrant cu filozofiile „cunoscute” de mine intră în panică. Nu poate trece de aspectul care pare puţin naiv. Zâmbeşte când citeşte despre „draci”. Nu vrea să creadă în existenţa lor. Nu poate. N-o pot obliga. Dacă ei există ea va cunoaşte cu ajutorul lui Dumnezeu. Eu cred însă. Cred aşa, fără ea. Încet, încet, începe să se smerească şi vine tot mai des cu mine în rugăciune sau lecturi. Şi mergem împreună acolo. Cum aş putea să descriu acea trecere? De fapt nu ştiu dacă eu trec sau el vine. E prea copleşitor sentimentul darului. Ştii că nu eşti tu, că nu e de la tine. Apoi totul se topeşte sub o nemaipomenită dulceaţă ce-ţi năpădeşte fiinţa. Termenul „dulceaţă” nu e exact dar e singurul pe care-l găsesc cât de cât capabil să aproximeze ce simt. E ca atunci când ai în gură ceva foarte, foarte gustos şi aromat şi bunătatea şi aroma îţi umplu întreaga gură încercând să cuprindă şi nasul şi ochii şi urechile. Aşa e şi aici numai că are loc în inimă, în piept, ţâşnind apoi prin ochi un prea plin ce se prelinge sub formă de lacrimi. Şi totul se înalţă într-un şi mai mare dor.

Spovedanie neterminată - de Gena Geamanu (fragmente) [1]

 

Cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la Editura Doxologia a apărut a treia ediţie, revizuită, a cărţii Genei Geamănu, „Spovedanie neterminată”. Cartea cuprinde patru părţi intitulate sugestiv: „Presimţiri”, „Căutări”, „Marea ocolire” şi „Iluminări şi poticniri”, are o prefaţă semnată de Adrian Lemeni şi o postfaţă de Mihai Zamfir.

„Spovedanie neterminată” este un jurnal al convertirii la creştinism al autoarei. Zbuciumul sufletesc al Genei coincide cu ultima decadă a ceauşismului, când tânăra era obsedată de inutilitatea vieţii, chiar dacă ea căuta calea folosind mijloace diferite, inclusiv exerciţii yoga. După moartea unei prietene, spre sfârşitul anului 1985, Gena, îndrumată de duhovnic, părintele Galeriu, reuşeşte să se ridice din mocirla spirituală, să se detaşeze de lumesc şi să ia calea mănăstirii. Însă lupta cu sinele, cu răul dinăuntru şi din afară nu se încheie, ci urmează o altă luptă, aceea de a vieţui duhovniceşte, în concordanţă cu învăţăturile mântuitorului Isus Cristos.

Ultima parte a confesiunii, din decembrie 1989, descrie renaşterea spirituală a Genei care coincide cu renaşterea României. Asemenea apostolului Toma – numit Geamănul – care până nu-l atinge pe mântuitorul Isus Cristos nu crede în învierea lui, Gena Geamănu îşi încheie confesiunea cu mărturisirea credinţei: „Da, Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuitorul meu, vreau să te urmez cu toată fiinţa şi viaţa mea!”

Lupta Genei, căutările şi zbuciumul sufletesc, trăirea demnităţii de creştin şi traseul spiritual sunt de fapt luptele lăuntrice pe care fiecare dintre noi le ducem pe cale.

Lectura cărţii ne va ajuta să ne re-descoperim trăirile sufleteşti cele mai intime, dar totodată răspunde şi unor întrebări nepuse, de frică sau din cauza unor clişee de gândire şi trăire.

„De câteva zile ocolesc acest caiet. E pueril că trebuie (acesta e cuvântul) să scriu din când în când. Nu este un jurnal. E poate o parte din mine cu care stau de vorbă când nu mai pot să fiu singură. Dacă aş putea reciti tot ce am scris până acum aş realiza că, într-un fel sau altul, am scris mereu despre aceleaşi realităţi. Şi niciodată n-am găsit un răspuns la stupidele sau nestupidele mele întrebări. De ce? Oare chiar nu ştiu să răspund? Nu cunosc răspunsul sau refuz să cunosc? Trebuie să mă gândesc la asta. Ar trebui însă să fiu sinceră, şi nu ştiu dacă pot. Toată viaţa mea afectivă este o minciună. De ce? Cred că din nevoia mea de a nu lua lumea aşa cum este, de a descoperi dincolo de orice banalitate ceva, un ceva pe care l-am construit eu peste tot şi mai ales în oameni. Şi tot eu îi condamn că sunt mincinoşi! Eu am minţit, eu n-am luat niciodată ceea ce mi se dădea, ci ceea ce voiam eu să mi se dea. Dacă aş încerca să-mi povestesc viaţa, n-aş reuşi s-o fac. De ce? Pentru că, în primul rând, neg tot ce-am făcut până acum având convingerea (pe care nu prea văd cum aş putea s-o justific) că aş fi putut face altceva. Cu totul altceva. Sunt lucruri pe care le povestesc ca fiind ale mele şi care nu mi s-au întâmplat dar sunt convinsă că le-am trăit, încurc amintirile cu plăsmuirile imaginaţiei mele bolnave. Da, cred că am o imaginaţie bolnavă. E drept, într-o vreme mă ajuta să scap de realitatea care, de fapt, m-a schilodit. Acum însă, când trebuie şi vreau să aflu ce este adevărat în mine, mă încurcă. De ce mint? De ce mă mint? De ce m-am minţit mereu minţind mereu? De ce nu mint cum minte lumea? De ce nu sunt la fel ca toată lumea? Sau dacă sunt, de ce nu trăiesc ca toată lumea? Iar pun întrebări fără răspuns. Nu e bine aşa. Trebuie să limpezesc anumite lucruri. Să mă uit în viaţa mea de acum, de astăzi, şi să văd. S-o văd. Şi văd: sunt disperată. Cuvântul pare mare, pompos, şi pentru că l-am spus de prea multe ori şi totuşi am continuat să trăiesc, şi pentru că azi îţi e ruşine să mai spui anumite cuvinte care s-au golit de conţinut... Şi totuşi, sunt disperată. De ce? 1). Pentru că mi-e foame şi nu am ce mânca. De ce nu-mi ajung banii? Nu ştiu. Nu, nu-i bine, trebuie să ştiu. Sunt de vină cărţile? Că nu mă pot stăpâni să cumpăr cărţi? Dar am nevoie de ele mai mult decât de mâncare. Iar seamănă a exagerare. Dar nu este. Fără ele, fără lumea lor, fără vecinătatea lor, fără intimitatea cu ele, n-aş reuşi să evadez din această lume. Ce altă justificare ar fi? Lăcomia? Dar când intervine foamea fiziologică, ar putea fi învinsă această lăcomie de cărţi. Poate le cumpăr din snobism? Dar cine îşi poate permite să fie un snob flămând? De ce sunt fericită când cumpăr o carte, chiar şi când dau ultimii bani pe ea? Pentru că numai cărţile au reuşit să mă mângâie în această existenţă, fără să mă rănească. Numai ele m-au ajutat să trăiesc mai mult, mai adânc, chiar dacă în alt plan decât cel real. Dar nu e mai reală lumea cărţilor decât „realitatea” din jur? M-a îmbogăţit această lume a lor, sau m-a falsificat? Nu ştiu şi nici n-ar fi important să ştiu. Altfel nu era posibil. Pentru mine, cititul e la fel de necesar cum e mâncatul pentru alţii. Din acest motiv sunt singură. Oricine ar fi fost lângă mine m-ar fi despărţit de acest fel de a citi. Şi asta nu se poate. Bun, nu se poate; atunci de ce nu sunt fericită cu cărţile mele? Pentru că, totuşi, n-aş vrea să fiu singură. Aş vrea să găsesc pe cineva la fel ca mine. Dar nu există. De fapt acesta e cel de-al doilea motiv al disperării mele. 2). Sunt îngrozitor de singură. La ce se reduce tot ce fac eu? Lucrez opt ore, una-două le pierd cu viaţa biologică şi drumurile, trei-patru dorm şi în rest citesc. Din când în când văd un film sau stau de vorbă sau mă întâlnesc cu un bărbat (sau fac mai mult decât atât). De ce nu reuşesc să rămân lângă un bărbat? De ce nu mă «distrez», nu merg la spectacole, localuri, «ceaiuri», de ce nu mă integrez măcar în rândul «disperaţilor», «răzvrătiţilor»? În nici un caz dintr-un sentiment de superioritate, ci pur şi simplu pentru că nu pot fi acolo cu ei, şi nici în altă parte. Şi totuşi, ce vreau? Aş vrea să găsesc un bărbat care să descopere ce e bun în mine, să aibă nevoie de mine în acest sens. Ar trebui să ştiu că nu-l voi găsi niciodată, că voi continua să mă mint mereu. Dar ca să mă conving de acest lucru am nevoie de o nouă decepţie. Mă îndrăgostesc mereu de cineva ca apoi să fiu iarăşi convinsă că n-am iubit niciodată. Eram gata să mă întreb dacă există iubire. Ştiu că există. Nu ştiu ce este fiindcă n-am trăit-o, dar ştiu precis ce nu este din tot ce am trăit... O dovadă este şi faptul că actul sexual mi se pare profanator; or, toţi oamenii din jurul meu, şi nu numai ei, îl consideră ca desăvârşitor al iubirii. De ce aş vrea ca bărbaţii care îmi fac curte să nu-mi ceară să se culce cu mine, dar să mă dorească totuşi ca femeie? E o perversiune? Sunt frigidă? Nu, pentru că am cunoscut plăcerea. Mi se pare însă umilitoare, dacă asta e tot. Şi e atâta agitaţie şi atât zgomot! La ce bun? Ca să fii aruncat într-o singurătate mai cumplită decât cea de care voiai să fugi în îmbrăţişare? Poate că asta e adevărata mea infirmitate. Atunci, de ce nu renunţ? Pentru că am momente în care nu mai suport să fiu singură şi am de fiecare dată impresia că acum, de data aceasta, e altfel!... Ce e mai stupid este că am avut întotdeauna sentimentul că sunt nedreptăţită. Că nu pot fi la fel ca toţi ceilalţi, că minciuna îmi face rău şi totuşi nu pot să nu mint şi să nu mă mint, că nu pot exista aşa cum aş dori eu ... De fapt, cum aş dori? Cred că aş vrea să am bani, bani mulţi. Dacă aş avea bani, aş duce următoarea viaţă (nu sunt sigură că aş fi fericită, cred că tot aş suferi, dar ar fi un chin uman, străin de chinul provocat de imposibilitatea de a mânca până te saturi, de imposibilitatea de a ignora biologicul): aş sta zile întregi în bibliotecă, m-aş ocupa de tot ceea ce vreau să ştiu şi, poate, chiar aş crea ceva. Am făcut o descoperire: pe oameni i-am citit aşa cum am citit şi cărţile, prin mine, prin afectivitatea mea, prin limitele bietului meu eu. Deci nu i-am cunoscut! Poate că nici n-am suferit cu adevărat! Nu mai cred în nimic, nu mai am curajul să sper nimic, şi totuşi continui să trăiesc şi, poate inconştient, să sper. Ce? Mă detest! Nu voi reuşi niciodată să fiu un om ca toţi oamenii. Poate pentru că mereu voi sesiza o superficialitate în care ei se complac de parcă n-ar avea conştiinţă. Dar, atâta timp cât conştiinţa nu se va elibera de stomac, sau măcar stomacul nu va fi redus la dimensiunile lui morfo-fiziologice şi omul nu va uita că nu munceşte ca să mănânce, cât nu va descoperi că nu există ca să-şi câştige pâinea, că-şi câştigă pâinea ca să existe, omul nu va fi cu adevărat om. Astăzi oamenii din jurul meu se plâng că nu găsesc nimic pe piaţă, că nu sunt cartofi, ceapă, că viaţa e scumpă..., ca apoi să spună în şedinţe că totul e bine, că ei sunt oameni de tip nou! Cum pot eu găsi aici ceea ce caut? Am reuşit să fug de această corvoadă riscând să fiu veşnic flămândă. Am reuşit să nu mint pe tema «omului nou» renunţând la răsplata ce mi-ar fi făcut viaţa mai comodă. Ce ar deveni această societate dacă toţi oamenii ar fi ca mine? Dar, fiind aşa cum sunt, ce devine? Ce sens are chinul lor? Sau al meu? Ce anume are sens? Şi dacă nimic nu are sens, de ce să nu trăiesc ca ei, fără să mă chinuie problema sensului? Iar dacă mă chinuie, înseamnă că există. Atunci eu de ce nu-l văd? Mă întreb de ce nu scrie nimeni despre oamenii aceştia reali, «socialişti», aşa cum sunt ei de fapt. Pentru că nu e voie. Şi pentru că, dacă ar fi voie, nu cred că le-ar plăcea să fie demascaţi. Şi apoi, la ce bun? Tot ce se întâmplă este absurd, dar oamenii nu au voie (dar nevoie oare nu au?) să ştie acest lucru. Ei se încăpăţânează să se epuizeze în această existenţă fără măcar să se întrebe pentru ce şi până când. Vorbe, vorbe..., peste tot vorbe pe care le repetă toţi, în care nimeni nu mai crede, dar pe care le acceptă. De ce? E felul lor de a se minţi? Parcă e mai frumoasă totuşi minciuna mea. Numai că, pe zi ce trece, nu mă mai pot minţi, fug tot mai greu din acest real. Ce voi face? Mă detest cu adevărat, pentru că din vina mea sunt aşa cum sunt, pentru că nu ştiu să fiu altfel, pentru că mă lamentez în loc să învăţ. Dar învăţatul la ce-mi foloseşte? E sigur că nu învăţ ca să termin facultatea, pentru a «trăi mai bine». Atunci ca să ştiu mai multe? Dar la ce-mi va folosi acest «mai mult»? Voi găsi poate o soluţie teoretică, sau poate voi ajunge să am un «nume», poate chiar un «renume», dar la ce-mi va folosi acest lucru dacă e la fel de absurd şi multul şi puţinul, şi înaltul şi josnicul? Dar mai bine să fug în învăţat. Şi când voi ridica iarăşi ochii din carte, îmi voi aminti că-mi e foame, mă voi întreba de ce şi până când, apoi voi adormi şi viaţa va curge în continuare de parcă totul ar fi normal şi firesc. Am nevoie de o minciună mai puternică. O voi găsi?

17 iulie

Trebuie să scormonesc în mine după putere şi după un scop care să mă fure cât de cât.

20 iulie

În aceste minute omul ajunge pe Lună. E emoţionant. Ei, cei doi, ce simt oare? Se gândesc la sensul vieţii? Sau drumul lor îi scapă de întrebarea aceasta? Sau nu fac parte din cei ce se întreabă?

2 august 1971

În locul nostru, nişte locuri goale în care ne căutăm şi-i căutăm pe cei ce ne sunt şi ne-au fost dragi. Gol, dar nu întuneric. Dacă ar fi întuneric, nădejdea unei iluminări ne-ar întări. Dar se vede limpede că locul e gol. Nu există nimic lângă care ne-am putea opri sau de care ne-am putea împiedica, cel puţin... Cum se cheamă dorul de a construi minuni în locuri goale? Cred că trebuie să umplem locurile goale. Sună ca: «Să facem zece filme bune pe an»! Există oare soluţii practice la problema sensului? Dacă nu, de ce ne întrebăm?”

(sursa:

http://editura.doxologia.ro/20101214/spovedanie-neterminata).

Ce-ngustă e calea

Ce-ngustă e calea
ce duce-n Sion!
La stânga e teama,
la dreapta, Mamon.

Năpârca pândeşte
şi leii se-aţin.
În numele jertfei,
loveşte în plin!

Ce-ngustă e calea!
Un pas şi te pierzi.
Păcatul te-nghite
în mlaştine verzi.

Ca îngeri de slavă
toţi demonii vin.
în numele jertfei,
loveşte în plin!

Ce-ngustă e calea
pe muchii de stânci
Satan se ridică
din râpele-adânci.

Cuvântul ţi-e spada,
e da şi amin.
În numele jertfei,
loveşte în plin!

Ce-ngustă e calea
spre veşnicul plai.
îngustă şi aspră,
dar duce în Rai!

Aleargă spre poartă,
căci nu eşti străin!
În numele jertfei
vei bate în plin!
 

Costache Ioanid

Atât de puțin

 

În măsura în care o înţeleg, fericirea mi se pare o problemă a liberului arbitru. Făptura noastră fizică şi făptura noastră spirituală îşi ştiu împinge graniţele rezistenţei incredibil de departe atâta timp cât numai de ele depinde să o facă. Nenorocirea ne înfrânge nu pentru că este mai tare decât noi, ci pentru că am intrat în raza ei fără voia noastră. Suntem nefericiţi nu pentru că ne lipseşte fericirea, ci pentru că absenţa ei nu atârnă de noi. Putem renunţa la orice, mândri, fericiţi chiar, cu condiţia să nu fim obligaţi de alţii să renunţăm. Liberul arbitru, dreptul de a-ţi hotărî singur soarta, este prin el însuşi o condiţie necesară, şi de multe ori suficientă, a fericirii.

 

Suportăm greu frigul, dar am pornit în expediţii la poli; nu putem suporta foamea dar am făcut greva foamei; urâm războaiele, dar plecăm voluntari pe front; putem tăcea, dar nu ni se poate impune tăcerea; cunosc oameni disperaţi de a fi părăsiţi de femei pe care le-ar fi părăsit singuri oricând; sunt fericită când reuşesc să fiu singură şi sufăr câineşte când sunt lăsată singură.

 

M-am întrebat adesea dacă, fără interdicţia divină, Eva ar fi muşcat din măr. Probabil nu, cu siguranţă nu, dar faptul că împotriva legilor a făcut-o dovedeşte strălucitor că o fericire impusă înseamnă mai puţin decât o nefericire aleasă. Orice fruct oprit sfârşeşte prin a fi mâncat şi, cu puţin umor, autorii revoltelor pot fi socotiţi nu cei ce le-au făcut, ci aceia care au încercat să le împiedice.

 

Rezultă din toate aceste ciudate reacţii umane o paradoxală lege potrivit căreia prezenţa libertăţii este de natură să schimbe proprietăţile unor stări, ale unor situaţii.

 

Rezultă că omul are nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit...

 

(Blandiana Ana, Calitatea de martor, LiterNet.ro 2004). 

Les mains ouvertes - cântă John Littleton

Les mains ouvertes

Auteur: Odette Vercruysse,
Catégories: offertoire
Temps liturgiques: autre

Les mains ouvertes devant toi, Seigneur,
Pour t'offrir le monde,
Les mains ouvertes devant toi, Seigneur,
Notre joie est profonde.

1 - Garde-nous tout-petits devant ta face,
Simples et purs comme un ruisseau.
Garde-nous tout-petits devant nos freres
Et disponibles comme une eau.

2 - Garde-nous tout-petits devant ta face,
brűlants d´amour et pleins de joie.
Garde-nous tout-petits parmi nos frères,
Simples chemins devant leurs pas!

3 - Garde-nous tout petits devant ta Face,
Comme la Vierge immaculée!
Garde-nous transparents á tous nos frères,
De l'amour qui l'a consumée.

4 - Apprends-nous á chanter ton Evangile,
Comme Marie auprès de Toi.
Comble de ton amour le sȗr des pauvres,
Le sȗr des riches, change-le.

 

Partituri: http://abba.pere.free.fr/Partitions/Les%20mains%20ouvertes.pdf