Savoarea unei vieți luminoase (V TPA [A] - 5 februarie 2017)

Savoarea vieții luminoase

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 08:00 (5 februarie 2017)

Lecturi: Isaia 58,7-10; 1Corinteni 2,1-5; Evanghelia Matei 5,13-16.

Duminica aceasta s-ar putea numi duminica mărturiei: evanghelia ne declară „sarea pământului” și „lumina lumii”. Sfântul Paul ne spune cum să mărturisim predicând nebunia unui Mesia răstignit.

În prima lectură, profetul Isaia (Is 58,7-10) se adresează locuitorilor Iudeii și îi îndeamnă să fie lumină pentru oameni și să împlinească fapte bune și să se întoarcă la voința lui Dumnezeu: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l” (v. 7). În timp ce au postit şi s-au mortificat, ei constată că Dumnezeu nu prea ține cont de observațiile lor scrupuloase. Postul este a împărți cu celălalt pâinea, cu nevoiașul. Dar de fapt, nu au înţeles nimic. Practică religia de fațadă. Un post steril. Este adevărat că postesc dar nimeni nu le reproșează. Problema vine din faptul că continuă să facă afacerile lor prin exploatarea țăranilor și  muncitorilor. În ochii lui Dumnezeu, cel mai important lucru este că ne iubim unii pe alții. Nu ne ajută să-l căutăm pe Dumnezeu dacă nu dispar dintre noi gesturile acuzatoare şi cuvinte nefaste. A-ți face milă de cel nevoiaș este mai însemnat decât toate liturgiile timpului. Dacă veți lucra astfel, atunci comuitatea celor credincioși va străluci ca o lumină și își va recupera forța și convingerea. „Atunci, lumina ta va răsări ca zorile!” Nu ca lumina ta personală, ci gloria Domnului te va însoți. Iar lumina este simbolul mescanic. Lumina alungă întunericul, simbolul nimicului și al morții. Gesturile concrete de dreptate şi de iubire faţă de aproapele determină oamenii să-l preamărească pe Dumnezeu: „Atunci îl vei chema pe Domnul şi el îţi va răspunde, vei striga şi el va zice: «Iată-mă!»”.

În a doua lectură din Scrisoarea către Corintieni (1Cor 2,1-5), sfântul Paul ne vorbeşte exact despre iubirea nebună a unui Dumnezeu care se lasă răstignit. „Când am venit la voi, am venit să vă vestesc misterul lui Dumnezeu nu prin măiestria cuvântului sau prin înţelepciune: n-am voit să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit” (v. 1-2). Într-o societate care preferă înţelepciunea umană şi discursurile convingătoare, acest mesaj ar trebui să treacă greu. Paul a renunțat la limbajul înțelepciunii care voia să convingă, pentru a predica o nebunie: Cristos răstignit. Să predici grecilor, îndrăgostiți de armonie, un om spânzurat de o cruce, este prea tare! Dar Paul nu se descurajează. Nu caută strategiile sau elocvenţa cuvântului. Dispare în spatele mesajului pur și simplu. El are încredere în Duhul Sfânt care lucrează cu putere asupra inimilor ascultătorilor: întrucât „credinţa voastră să fie bazată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (v. 5). Aici este puterea evangheliei.

Evanghelia după sfântul Matei (Mt 5,13-16) ne propune cuvintele adresate nouă, discipolilor săi, de astăzi: „Voi sunteți lumina lumii… Voi sunteți sarea pământului!”

Cum să fii sare? Cum să fii lumină?

Când scrie evanghelia sa, sfântul Matei s-a adresat creștinilor care sunt fără vlagă și fără strălucire; mulți au frică şi s-au ascuns căci se tem de persecuţie. Evanghelistul îi îndeamnă și le reamintește că acea flacără mai mică sau mai mare ar trebui să se dezvolte pentru a fi matrori ai credinței și pentru alții. „Voi sunteți lumina lumii… Voi sunteți sarea pământului!”

Isus vorbește direct celor care îl ascultă și folosește un limbaj simbolic ușor de înțeles, deoarece face apel la experiența de zi cu zi. El are un mesaj foarte clar: cel care dorește să-l urmeze trebuie să fie ca sarea care dă gust și înțelepciune vieții.

Folosind imagini din viața cotidiană, în cuvinte simple și directe, Isus arată care este misiunea și rațiunea de a fi a comunităților: să fie sare! Pe vremea aceea, pe căldura care era mare, oamenii și animalele aveau nevoie de multă sare. Sarea era adusă de furnizor în blocuri mari, iar aceste blocuri se puneau în piață, ca să fie consumate de lume. Sarea care rămânea, cădea pe pământ, nu mai folosea la nimic și era călcată în picioare de toți. Isus evocă această situație, pentru a le clarifica ucenicilor misiunea pe care trebuie să o desfășoare. Fără sare nu se putea trăi.

Sare și lumină nu exista pentru sine dar există pentru serviciile care i le solicită. Când Isus ne spune că suntem „sarea pământului” şi „lumina lumii”, el vrea să ne spună ceea ce este foatre important: este pământul şi lumea. Atunci când ne pregătim să dăm o farfurie de linte, punem și o cantitate mica de sare în comparaţie cu lintea. Isus ne spune că suntem sare, nu linte. Sarea nu este pentru altceva decăt să dea gust mâncării. El vrea ca noi să ne concentrăm pe capacitatea noastră de a da gust lumii. În calitatea noastră de sarea a pământului, suntem trimiși să descoperim oamenilor savoarea vieţii.

Lumina nu există pentru sine, ci ca să lumineze drumul. Isus spune că ucenicul său îl urmează întotdeauna pe el – lumina mult așteptată care îndepărtează întunericul – și de aceea și discipolul trebuie să fie lumină. Rămânând unit cu el, ucenicul este chemat să fie lumina lumii care poate fi observată asemenea unei cetăți așezate pe munte. Trăind această chemare, creștinul va deveni el însuși o candelă care va lumina și care îi va conduce pe ceilalți spre Dumnezeu. Trebuie să eliminăm asuprirea, nedreptatea, trebuie să lucrăm pentru pace și demnitatea fiecărei persoane; trebuie să ne străduim pentru a elimina foamea, bolile, exploatarea. Acestea sunt faptele care devin lumină. Și mai presus de orice, faptă bună este făcută pentru Domnul:  totul vine de la el, el susține toate. Lui să-i aducem laude, recunoștință și iubire pentru toate lucrurile pe care le putem realiza astăzi.

---

 [bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014].

---

† Duminică a 5-a de peste an (A): Sarea pământului [05.02.2017]

„Voi sunteţi sarea pământului... Voi sunteţi lumina lumii!” (Mt 5,13-14).

Evanghelia Matei 5,13-16: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce se va săra? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. Nu se poate ascunde o cetate aşezată pe munte. Nici nu se aprinde o candelă şi se pune sub obroc, ci pe candelabru ca să lumineze pentru toţi cei care sunt în casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri!”

Omilie

Texte biblice din această duminică ne adresează o chemare la a împărți şi a da cel mai bun din noi înşine. În prima lectură, Isaia se adresează locuitorilor Iudeii. În timp ce au postit şi s-au mortificat, constată că Dumnezeu nu prea ține cont de observațiile lor scrupuloase. De fapt, nu au înţeles nimic. Este adevărat că postesc şi nimeni nu le reproșează; problema vine din faptul că continuă să facă afacerile lor prin exploatarea muncitorilor. În ochii lui Dumnezeu, cel mai important lucru este că ne iubim unii pe alții. Nu ne ajută să-l căutăm pe Dumnezeu dacă nu dispar între noi gesturile acuzatoare şi cuvinte nefaste.

Rugăciunea Psalmului 111 (112) se alătură chemării profetului: „bun este omul care are milă și dă cu împrumut. El este darnic față de cei sărmani”. Acționând astfel, credincioșii pot să devină încrezători: „dreptatea lui dăinuie pentru totdeauna, iar fruntea lui se înalță cu cinste”. Sunt mulţi cei care au urmat această cale. Să-i cerem Domnului să ne înveţe să urmăm exemplul lor. Doar gesturile noastre de iubire, de împărtășire și de solidaritate vor fi credibile.

În a doua lectură, sfântul Paul ne vorbeşte exact despre iubirea nebună a unui Dumnezeu care se lasă răstignit. Apostolul crede şi trăieşte. Într-o societate care preferă înţelepciunea umană şi discursurile strașnice, acest mesaj este greu să treacă. Dar Paul nu se descurajează. Nu caută strategiile sau elocvenţa cuvântului. Dispare în spatele mesajului pur și simplu. El are încredere în Duhul Sfânt care acționează cu putere asupra inimilor ascultătorilor.

Evanghelia din această duminică urmează celei a „fericirilor”, care a fost proclamată duminica trecută. Isus se adresează discipolilor care s-au adunat în jurul lui pentru a le anunța: „Voi sunteţi sarea pământului... Voi sunteţi lumina lumii”. Atunci când sfântul Matei și-a scris Evanghelia, s-a adresat creștinilor care sunt poate fără vlagă și fără strălucire. Mulți au frică  şi s-au ascuns căci se tem de persecuţie.

Evanghelistul vine să le reamintească că ei nu ar trebui să ţină acea scânteie pentru ei înşişi. Ei trebuie absolut să împărtăşească această descoperire, să fie martori ai credinţei noastră. Darul primit întărește misiunea, atât personal cât și comunitar. Este miza Bisericii „în ieșire”, de care ne vorbeşte papa Francisc. Astfel răspundem la interpelarea lui Isus: „Voi sunteţi sarea pământului... Voi sunteţi lumina lumii”.

Sare și lumina nu exista pentru sine dar există pentru serviciile care i le  solicită. Când Isus ne spune că suntem sarea pământului şi lumina lumii, ceea ce este important este pământul şi lumea. Aceasta înseamnă că noi suntem toți într-o situaţie misionară. Prezenţa noastră este esenţială, dar nu trebuie să uităm că Biserica există pentru lume. Noi, discipolii lui Cristos, suntem în slujba lumii.

Adesea ne plângem de numărul mic de practicanți. Ne tânguim de faptul că bisericile noastre sunt goale. Evanghelia acestei zile ne invită să revizuim criteriile noastre. Trebuie să vedem în termeni de cantitate dar și de calitate. Atunci când ne pregătim o farfurie de linte, punem și o cantitate mica de sare în comparaţie cu lintea. Isus ne spune că suntem sare, nu linte. El vrea ca noi să ne concentrăm pe capacitatea noastră de a da gust lumii.

În calitatea noastră de sarea a pământului, suntem trimiși să descoperim oamenilor savoarea vieţii. Nu ne așteaptă decât gesturi de împărtășire foarte frumoase. Avem în fiecare zi reprezentații armonioase. Ne gândim și la toți cei care se dăruiesc fără zgomot în serviciul altora. Rolul nostru este de a dezvălui numele Celui care lucrează prin intermediul lor. Dumnezeu este prezent peste tot unde există iubire.

Există un pericolul pe care trebuie să-l evităm. Prea multă sare schimbă alimentele şi le face de nemâncat. Lumina prea puternica îl copleșește pe cel care vrea să-l lumineze. Poate să provoace dezastre. Pentru a fi sare şi lumină, trebuie mai întâi să iubești. Este absolut necesar. Evanghelizare nu este o cucerire dar un anunț de Vestea Bună. Şi mai presus de toate acestea, să nu uităm cel mai important lucru: Isus se adresează discipolilor adunați în jurul său. Cu el putem fi sare şi lumină. Fără el, nimic nu este posibil.

„Dumnezeule, Tatăl nostru, Fiul tău Isus ne cheamă pentru a fi sarea pământului şi lumina lumii. Lumina dreptăţii tale să strălucească în vieţile noastre; astfel gesturile și  cuvintele noastre fiind capabile de a aduce în lume savoarea Evangheliei şi viaţa noastră va fi o reflectare a lui Isus, Lumina lumii”.

(pr. Jean Compazieu [2017]; traducător: pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6644-5eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

Papa Francisc le-a spus consacraților...

Întâmpinarea Domnului [2 februarie 2017] 

(foto:Papa Francesco Presentazione del Signore 2 febbraio 2017 - CTV).

„Nu sunteți «profesioniști ai sacrului»,

dar profeți ai speranței”.

(papa Francisc [2 februarie 2017]).

(sursa: https://it.zenit.org/articles/papa-ai-consacrati-non-siate-professionisti-del-sacro-ma-profeti-di-speranza/).

Omilie - Întâmpinarea Domnului: Oferirea lui Isus Tatălui [2 februarie]

Prezentarea lui Isus la Templu

Oferirea lui Isus Tatălui

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS], ora 17:00 (2 februarie 2017)

Lecturi: Malahia 3,1-4; Evrei 2,14-18; Evanghelia Luca 2,22-40.

Astăzi este Întâmplinarea Domnului celebrată în toate Bisericile Orientului și Occidentului la 40 de zile după Crăciun. A avut la origini o dimensiune penitențială cu riturile „curățirii”: purificarea Sfintei Fecioare Maria. Avem un prim martor din secolul al IV-lea în Ierusalim. Simbolismul luminii legat de cântul lui Simeon – „lumină spre luminarea neamurilor” – a apărut în Galia în secolul al X-lea, însoțit de o binecuvântarea lumânărilor cu o procesiune proprie. Reforma liturgică din 1960 a restituit celebrării titlul „Prezentărea Domnului”. Oferta lui Isus Tatălui, s-a împlinit în Templu: este preludiu la jertfa sacrificală de pe cruce.

Rezumatul celebrării trebuie căutat în prima lectură luată dintr-o carte profetică  a lui Malahia (Mal 3,1-4). După ce a reproșat preoției de la templu pentru formalismul cultului său (cap. 1) și incapacitatea de a oferi jertfa validă, Malahia anunță iminența „zilei Domnului”: Dumnezeu va veni ca un judecător și va stabili noua liturgie plăcută lui. Apare în scenă un mesager care deschide porțile Templului pentru a intra Domnul. „Iată, îl trimit pe mesagerul meu! El va îndrepta calea înaintea mea. Va intra dintr-odată în templul său Domnul pe care voi îl căutaţi, mesagerul alianţei pe care voi îl doriţi” (v. 1). Numit „îngerul alianței” are calitățile lui Mesia; trebuie să refacă puntea de comunicare între Dumnezeu și omenirea păcătoasă; trebuie să refacă alianța dintre Dumnezeu și poporul său printr-o curățare a inimilor. Din această curățare se naște un popor nou cu o jertfă plăcută lui Dumnezeu. „Îi va plăcea Domnului ofranda lui Iuda şi a Ierusalimului” (v. 4).

Și fragmentul din Scrisoarea către Evrei (Evr 2,14-18) afirmă mediația unică (v. 9) și perfectă (v. 10) a lui Cristos. Scrisoarea vine să ne explice modalitățile și efectele mijlocirii lui Isus. Cristos salvează nu printr-o solidaritate oarecare, dar trăind condiția noastră umană până la limitele extreme a posibilităților sale: „Isus a devenit părtaş cu ei [cu oamenii], pentru ca, prin moarte, să reducă la neputinţă […] pe diavol, şi să-i elibereze […] de frica morţii, pe aceia care toată viaţa lor erau reduşi la sclavie” (v. 14-15). Primul efect al mântuirii este eliberarea de „sclavia” morții, principala expresie a puterii Răului în om. Prin suferința și jertfa sa salvează pe aceia cu care a fost legat frățește printr-o fraternitate actualizată prin Întrupare. Cu și în moartea lui Cristos omenirea, prentru prima dată în istorie, trăiește suprema adeziune la Dumnezeu. Ispășirea păcatelor ne permite să fim introduși cu Fiul în Templul ceresc. Acum nu este vorba de un înger, nici un om, ci mijlocitorul este Cristos care poate împlini misiunea de unire între Dumnezeu și om. Isus este cu totul asemănător cu noi, pentru că este om adevărat, cu un „trup” ca orice ființă umană. Experiența slăbiciunilor noastre face pe Salvatorul nostru capabil de o efectivă milă față de noi toți: „De aceea, era nevoie să se facă în toate asemenea fraţilor, pentru ca să devină un mare preot îndurător şi vrednic de încredere pentru relaţiile cu Dumnezeu. Aşadar, prin faptul că el însuşi a îndurat încercarea, poate să vină în ajutorul celor care sunt încercaţi” (v. 17-18). Astfel îmbrățișarea noastră cu Dumnezeu este deplină și fericită.

Domnul vizitează templul său. Iată tema prezentării lui Isus la Templu din Ierusalim în Evanghelia după sfântul Luca (Lc 2,22-40). Luând în stăpânire locul prezenței lui Dumnezeu, Cristos actualizează pe deplin întâlnirea dintre spațiu și infinit, dintre timp și veșnicie. El este „mântuirea pregătită tuturor popoarelor”.

Celebrăm astăzi sărbătoarea oferirii, sărbătoarea luminii, sărbătoarea întâlnirii.

Este oferirea lui Cristos Tatălui. Maria şi Iosif îl poartă pe prunc la templu, pentru a fi prezentat și oferi lui Dumnezeu. Este primul născut şi aparţine Domnului. Pentru Maria este o jertfă. Ea oferă ce a primit. Şi este dureroasă. Cristos este cel jertfit. Iar cel jertfit apare în ochii bătrânului Simon ca o „lumină”.  

Este sărbătoarea luminii. Cristos este cel care este recunoscut şi prezentat de bătrânul Simeon, ca lumină a lumii: „lumină spre luminarea neamurilor”. Aceasta este lumina pe care o vede Simeon din evanghelia de astăzi. Obiceiul de a binecuvânta şi a aprinde lumânările şi a le duce acasă face referinţă la Cristos care este lumina „care luminează pe orice om”. Simeon îl prezintă ca gloria poporului lui Israel şi ca semn de contradicţie. Profeţia lui Simeon face să se întrevadă perspectivele suferinţei Mariei: „O sabie îți va străpunge sufletul!” Maria, din cauza intimii sale unirii cu persoana lui Cristos, este asociată cu jertfa Fiului său.

Este și sărbătoarea întâlnirii. Cu acest rit al prezentării, Domnul vine în întâmpinarea poporului său care aștepta cu credință. Maria și Iosif i-au întâlnit pe dreptul Simeon și pe profetesa Ana. Dar numele Anei şi al strămoşilor săi înseamnă mântuire şi binecuvântare: Ana înseamnă „Dumnezeu dă har”, Asher înseamnă „fericire”, Fanuel înseamnă „Dumnezeu este lumină”. Întâlnirea Domnului cu Simeon şi Ana în Templu subliniază aspectul sacrifical al celebrării și a comuniunii personale cu Maria în jertfa lui Cristos.

În templul din Ierusalim se descoperă două aspecte: contradicţia faţă de Isus şi primirea cu credinţă, condamnarea şi mântuirea, căderea şi ridicarea. Radiază lumina care străluceşte asupra păgânilor şi manifestă gloria lui Israel. Să mergem în întâmpinarea lui Cristos în casa lui Dumnezeu, unde îl vom găsi și-l vom recunoaște la frângerea pâinii, în așteptarea venirii și a manifestării sale în mărire.

Pregătește-te, Sioane [2 februarie]

Prezentarea lui Isus în Templu

[The Presentation of Jesus in the Temple] -

de James Tissot

Pregăteşte-te, Sioane, şi primeşte-l cu tot dragul
Pe Mesia aşteptatul, care stă să-ţi treacă pragul.
Pregăteşte-te cu grijă, ca pe cei ce vin la tine,
Pe Iosif şi pe Maria, să-i primeşti cum se cuvine.

Simeoane, vino-n grabă pe picioarele bătrâne,
Lasă Duhul ce-ţi vorbeşte către templu să te mâne.
Ia în braţele slăbite copilaşul şi arată-l
Tuturor ca pe lumina ce ne vine de la Tatăl.

Pe Isus l-aduc părinţii să-l ofere cu plăcere,
El, fiind întâi-născutul, precum legea sfântă cere.
Creatorul şi Stăpânul legii sfinte vine-n templu,
Ca să fie tuturora în supunere exemplu.

Maică sfântă şi curată, Tatălui ceresc închină,
Ca pe-o victimă de jertfă, pe Micuţul fără vină.
Dacă tu o faci, atuncea îndrăzneşte fiecare
Dintre noi să îl ofere ca pe-o jertfă de-mpăcare.

Urcă, bună-mpărăteasă, ale casei sfinte trepte,
Nu lăsa sărmana lume în zadar să tot aştepte.
Adu Domnului ofranda, ca odrasla ta plăpândă
Să ne fie garanţia izbăvirii de osândă. Amin.

(sursă:http://www.ibreviary.com/m2/breviario.php?s=lodi).

Întâmpinarea Domnului [joi, 2 februarie 2017]

The Presentation of Christ in the Temple (1692)

by Jean-Baptiste Jouvenet

Evanghelia Luca 2,22-40: După ce s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, Maria şi Iosif l-au dus pe copil la Ierusalim, ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: „Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul” şi să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului, „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel”. Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus ca să facă după obiceiurile Legii cu privire la el, l-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!” Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie – a să se dezvăluie gândurile din multe inimi -, iar o sabie va străpunge sufletul tău!” Era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. Fiind prezentă şi ea, îl mărturisea pe Dumnezeu şi vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului. Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui.

Omilie

Avem la sărbătoarea de astăzi un prim martor din secolul al IV-lea în Ierusalim: este denumită – până la recenta reforma a calentarului – sărbătoarea Purificării Sfintei Fecioare Maria, în amintirea momentului istoric a Sfintei Familii, relatat în capitolul al 2-lea din Evanghelia după Luca, care potrivit legii, merege la Templul din Ierusalim, 40 de zile după naşterea lui Isus, pentru a oferi pe primul său născut ca să îndeplinească ritul purificării sale. Reforma liturgică din 1960 a restituit celebrării titlul „Prezentării Domnului”, care a fost iniţial. Oferta lui Isus Tatălui, s-a împlinit în Templu: este un preludiu la jertfa sacrificală de pe cruce.

Acest act de ascultarea a unui rit legal, la care nici Isus, nici Maria nu erau ținuți să o facă, constituie o lecţie de umilinţă: încoronarea anuală a meditației asupra marelui mister de Crăciun, în care Fiul lui Dumnezeu şi mama sa se prezintă în mișcător dar și mortificant în cadrul ieslei, şi anume în sărăcie sa extremă, în existența precară constrând să-și abandoneze țara și în persecuții, deci exilaţii.

Întâlnirea Domnului cu Simeon şi Ana în Templu subliniază aspectul sacrifical al celebrării și a comuniunii personale cu Maria în jertfa lui Cristos, întrucât la patruzeci de zile după maternitatea sa profeţia lui Simeon face să se întrevadă perspectivele suferinţei sale: „O sabie îți va străpunge sufletul!” Maria, din cauza intimii sale unirii cu persoana lui Cristos, este asociată cu jertfa Fiului său. Nu e de mirare deci că sărbătoarea de astăzi într-un timp așa de importantă încât l-a împins pe împăratului Iustinian să da decretul ca pe 2 februarie să fie sărbătorită pe întreg Imperiul de Răsărit ziua de astăzi.

Roma adoptă această sărbătoarea spre mijlocul secolului al VII-lea; papa Sergius I (687-701) a instituit cea mai veche dintre procesiunile penitențiale romane, care plecând de la biserica san Adriano al Foro se închide în Santa Maria Maggiore. Ritul binecuvântării lumânărilor – despre care avem o mărturie deja din secolul al X-lea – este inspirat de cuvintele lui Simeon: „Ochii mei au văzut mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor!” Dar la acest ritual important este tras numele popular al festivității „candelelor”. Știria este dată deja de sfântul Beda Venerabilul, după care această procesiune ar fi un contrast la procesiunea de la Roma a lui „Lupercalia” [n. t.: este un festival al fertilității în vechea Romă, celebrat pe 15 februarie în onoarea zeului pastoral Lupercus]. O reparaţie la desfrâul care era în această împrejurăre, nu se găsește confirmat de istorie.

(de Piero Bargellini [2 februarie 2017]; traducător din limba italiană pr. Isidor Chinez; sursă:http://ocarm.org/it/content/liturgy/presentazione-signore).

Recenzie – Tettamanzi Dionigi, L’uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristina

Pontificia Universita Lateranense – Istituto Superiore di Teologia Morale,

Accademia Alfonsiana, Roma, 29 marzo 1993.

R E C E N Z I E

 TETTAMANZI Dionigi, L’uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristina, edizioni Piemme 1992, 293. [student pr. Isidor Chinez].

Mons. Dionigi Tettamanzi, arcivescovo, è il Secretario della Conferenza Episcopale Italiana. Ha insegnato teologia morale e pastorale per diversi anni nel Seminario di Milano e all’Istituto regionale lombardo di pastorale. Collaboratore di riviste teologiche, è l’autore di numerose pubblicazioni su temi di morale generale e speciale che evidenziano la portata esistenziale del suo pensiero, la cui massima preoccupazione è quella di condurre l’uomo d’oggi alla concreta „bellezza” di Gesù Cristo.

La domanda capitale che comanda, insieme, l’antropologia e l’etica: chi è l’uomo? È anche la domanda dalla quale partire e alla quale tornare instancabilmente ogniqualvolta si vuole tentare una interpretazione e una valutazione nell’ambito di una vita umana. La nostra epoca – della tecnica, della crisi delle ideologie nelle sue svariate forme di nichilismo e di irrazionalismo – si trova nella ricerca di una risposta adeguata. Il „conosci te stesso” dell’antica sapienza greca si ripropone oggi con una forza del tutto singolare, come appello all’uomo a rapportarsi alla verità.

Nel libro che presentiamo, l’autore viene nell’incontro di questo indagine: attraverso gli undici capitoli, vuole „favorire una riflessione, anzi un’amorosa contemplazione sul «mistero», quanto mai luminoso e sorprendente, dell’uomo immagine di Dio in Cristo Gesù”, come si esprime lui stesso nella presentazione (p. 5).

Come è possibile?

Cristo „svela pienamente l’uomo all’uomo – sottolinea il Concilio Vaticano II – e gli fa nota la sua altissima vocazione” (GS 22). La Parola di Dio, che si comunica all’uomo, gli rivela il senso ultimo, radicale del suo essere ed esistere, e gli domanda un ethos, un atteggiamento e un comportamento corrispondenti alla sua origine e destinazione, e quindi alla sua dignità. Da questo senso, „sbocciato dall’eternità nel cuore di Dio” (p. 6), che nel suo smisurato amore ha voluto per l’uomo un simile „destino”, discende, come sviluppo necessario l’imperativo morale: l’uomo è chiamato a „seguire” Gesù Cristo, a rivivere il suo amore per il Padre e per i fratelli (cf. Ef 5,1-2).

Alla luce di queste verità fondamentali della Rivelazione, siamo aiutati a leggere e ad interpretare la vicenda storica dell’uomo, nell’itinerario che si snoda nelle fasi della creazione, dell’alleanza, della caduta, della redenzione, nelle richieste che Dio viene facendo all’uomo attraverso la legge, nella capacità che l’uomo ha di rispondere a Dio in „libertà”, nell’intimo della propria „coscienza”, in un cammino faticoso ed esaltante, che registra la possibilità del „peccato” e l’incesante chiamata alla „conversione”, destinato a sfociare nella „beatitudine”.

I primi due capitoli ci portano proprio nel mezzo del „problema dell’uomo”: il suo problema morale, cioè il problema della scoperta e del suo cammino sulla via della vita (cap. 1) che in ultimo analisi è „realizzarsi” come immagine di Dio in Cristo. Sempre in riferimento alla Parola del Signore che ci narra la storia che Dio attua nell’uomo e con l’uomo, il secondo capitolo fa la presentazione dei lineamenti essenziali dell’uomo immagine di Dio,  non come una somiglianza „naturale” ma „soprannaturale”, che consiste nel rapporto dialogico (in qunato è „persona”, il „tu” terreno di Dio), nella sovranità sull’universo (come „homo faber” e „homo orans”), nella comuniune con gli altri. Viene poi analizzato lo sviluppo della dignità personale secondo le sue caratteristiche:  la condizione corporea considerata nella unitotalità di anima e di corpo, la storicita con la tensiune tra l’essere e il divenire, e la situazione dell’individualità e unicità.

Citește în continuare →

Educaţia este o lucrare a inimii...

„Educaţia este o lucrare a inimii

şi Dumnezeu singur este stăpânul ei

şi noi nu vom reuşi nimic

dacă Dumnezeu nu ne dă în mână cheia acestor inimi”.

(Bosco G., Epistolario, ElleDiCi, Torino 1959, 4, pag. 204).

Iubirea este doar începutul...

Bruce Adler [1944-2008] – actor american.

„Iubirea nu este sfârşitul.

Acesta este începutul”.

[Love is not the end.

It is the beginning].

(Bruce Adler).

(via http://wnq-writers.com/)

Omilie - IV TPA [A]: Fericiți „săracii Domnului” [29 ianuarie 2017]

„Fericirile” - de Antonio Boatto (Boston).

Fericiți „săracii Domnului”

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS], ora 8:00 (29 ianuarie 2017)

Lecturi: Sofonia 2,3; 3,12-13; 1Corinteni 1,26-31; Evanghelia Matei 5,1-12a. 

Să ne apropiem de Isus. El ne vorbește la această liturghie despre fericire pe care el vrea să ne-o dea și nouă. Evanghelia ne spune de opt „fericiri”. Lecționarul reunește trei fragmente, având în comun, sărăcia inimii, pe care Cristos le va glorifica în fericiri.

„Căutaţi-l pe Domnul, voi, toţi cei umili din ţară!” (v. 2,3). Este vestea pe care profetul Sofonia (Sof 2,3; 3,12-13) o adresează Israelului cufundat în letargie politică, socială și religioasă. Profetul şi-a desfăşurat misiunea la Ierusalim în timpul regelui Iosia (640-609 î.Cr.) – strănepotul lui Iezechia – în jurul anilor 640-630 înainte de Cristos, putând să pregătească reformele sociale și religioase pe care acesta le-a promulgat. Este anunțată ziua Domnului [jom ’Adonai] invitându-i la consolare, în primul rând, pe cei „umili ai pământului”, pe cei săraci care așteaptă mântuirea Domnului. „Căutaţi dreptatea, căutaţi umilinţa!” (v. 2,3). Dacă ei împlinesc voința lui Dumnezeu și caută dreptatea lui, neîncrezându-se în ei înșiși, atunci ei vor fi la adăpost pentru ziua Domnului.  Neputând găsi sprijin în mijloacele umane, ei își pun toată încrederea în Dumnezeu. Atunci Dumnezeu îi va strânge împreună; vor trăi în dreptate şi adevăr. Ei sunt o minoritate, un rest: „restul lui Israel nu va mai face nedreptate, nu va mai spune minciuni şi nu se va mai găsi în gura lor o limbă înşelătoare” (v. 3,13). Sunt săracii lui Dumnezeu. Ei, tocmai lor le-a fost anunțat și promis un viitor de pace și de plinătate a vieții, căci sunt preferații Domnului. Acești săraci [anavim], săracii lui Yahvé, din cauza comportării lor, sunt exemple pentru întreaga comunitate a lui Israel. Se va naște o omenire nouă, total dedicat realizării planului de iubire pe care Dumnezeu vrea să-l realizeze cu omul pe pământ.   

Noi suntem o comunitate săracă – „săracii Domnului”? Doamne, păstrează Biserica ta lipsită de bogățiile acestei lumi…

În a doua lectură (1Cor 1,26-31), sfântul Paul se adresează creştinilor din Corint. În acest oraş, se găsesc o minoritate bogată de intelectuali şi comercianți, dar și o puternică majoritate de persoane care lucrează în port și de sclavi. Paul a rămas optsprezece luni pentru a face să se audă Evanghelia. Cei care s-au lăsat înflăcărați de vestea bună a Evangheliei sunt oameni săraci. Primii chemaţi au fost totdeauna cei mici, cei pe care lumea îi dispreţuieşte. Fericirile celebrează prioritatea harului lui Dumnezeu care îi alege pe cei săraci pentru a realiza planul său mântuiror. „Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu” (v. 28). Ei au înţeles că nu bani, nici știința, nici puterea nu pot să ne salveze, ci încrederea lor în iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru toți oamenii pot să mântuiască. Numai el îi poate salva.

Evanghelia fericirilor (Mt 5,1-12a) domină astăzi liturgia cuvântului, deschizând discursul lui Isus de pe munte. Începând de azi –  timp de şase duminici – vom asculta o parte fundamentală din Evanghelia după sfântului Matei: Predica de pe Munte. Aceasta este magna charta a creştinului: conţine orientări ale vieţii noastre în Cristos, după Cristos. Astăzi vom asculta începtul Predicii de pe Munte: „fericirile”.

Isus proclamă fericiţi nu pe cei bogaţi dar pe cei săraci, nu pe cei puternici dar pe cei umiliţi. Atunci când proclamă fericiţi pe cei umili şi săraci, Isus foloseşte limbajul pe care îl folosea Dumnezeu atunci când vorbea poporului său prin profeţi (ca de exemplu Sofonia, pe care l-am ascultat în prima lectură). Fericirile sunt răsturnarea totală a întregii logici umane. Isus spune: „Fericiţi cei săraci, fericiţi cei blânzi, fericiţi cei ce suferă, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiți cei milostivi, fericiți cei persecutați...” Noi gândim exact invers: „Fericiţi cei bogaţi, fericiţi cei care au succes, faimă, putere; fericiţi cei puternici care ştiu să se facă respectaţi...” Această răsturnare de gândire este prea dur pentru noi, dar Isus le-a trăit el însuşi. Nu ne cere doar să-l imităm, ci să trăim cu el prin har. Dacă voim să fim într-adevăr discipolii lui Isus, trebuie să ne confruntăm cu aceste afirmaţii ale sale…

Cu puţin timp în urmă, o revistă pentru femei, dintre cele mai răspândite, le-a cerut cititoarelor sale să răspundă la această întrebare: „Care este condiţia esenţială pentru a fi fericiţi?” Răspunsurile erau foarte variate: sănătatea, iubirea, bogăţia, siguranţa, realizarea propriilor aspiraţii, o familie reuşită, un serviciu care să-ţi placă şi de succes... O cititoare a răspuns: „Fericirea nu depinde de condiţiile externe nouă, dar vine din interiorul nostru. Pentru mine fericirea este că l-am cunoscut pe Isus Cristos. M-am îndrăgostit de el, îl simt viu şi prezent în mine. Pacea şi bucuria inimii vin de la Dumnezeu”.

Sfântul Vasile a putut să comenteze: „Orice lupta pentru a trăi fericirile a fost iniţiată de însuși Domnul Isus Cristos, care ne-a fost exemplu”. Pentru Sfinții Părinți „sărac cu duhul”, nu este doar săracul material, ci tocmai atitudinea celui care nu crede că se salvează singur dar rămâne în așteptarea și încrederea în Domnul. Viitorul nu este al celor violenţi sau şmecheri, ci al celor săraci, blânzi, milostivi care se încred în Domnul.

---

 [bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014].

---