III Timpul Pascal (C) – A şti să iubeşti pentru a sluji oamenii (omilia)

Pescuirea minunată

Evanghelia - Ioan 21,1-19: În acel timp, ¹ Isus s-a arătat din nou ucenicilor săi la Marea Tiberiadei, şi iată cum: ² Erau împreună Simon Petru, Toma, adică Geamănul, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre ucenicii lui. ³ Simon Petru le-a zis: "Mă duc să pescuiesc". I-au zis ceilalţi: "Mergem şi noi cu tine". Au plecat şi s-au urcat în luntre. În noaptea aceea nu au prins nimic. ⁴ Dimineaţă, Isus a apărut pe ţărm, dar ucenicii nu au ştiut că este Isus. ⁵ Isus le-a zis: "Fiilor, aveţi de mâncare ceva peşte?" Ei au răspuns: "Nu!" ⁶ Le-a zis el: "Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a luntrei şi veţi prinde". Au aruncat mreaja şi de data aceasta nu puteau să o tragă de mulţimea peştilor. ⁷ Atunci ucenicul pe care îl iubea Isus i-a zis lui Petru: "E Domnul!" Petru, auzind că este Domnul şi-a pus haina, căci nu avea nimic pe el, şi a sărit în apă. ⁸ Ceilalţi ucenici au venit cu luntrea, pentru că erau departe de ţărm, ca la o sută de metri, şi trăgeau mreaja cu peşti. ⁹ Când au venit la ţărm, au văzut jar pus jos, peşte deasupra şi pâine. ¹⁰ Isus le-a zis: "Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum". ¹¹ Simon Petru a urcat în luntre şi a tras mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi trei peşti mari şi cu toate că erau atâţia nu s-a rupt mreaja. ¹² Isus le-a zis: "Veniţi şi mâncaţi!" Şi nici unul dintre ucenici nu îndrăznea să-l întrebe: "Cine eşti tu?", ştiind că este Domnul. ¹³ Isus a venit, a luat pâinea şi le-a dat-o lor, de asemenea şi peştele. ¹⁴ Era pentru a treia oară că Isus se arăta ucenicilor săi, după ce înviase din morţi. ¹⁵ După ce au mâncat, Isus i-a zis lui Simon Petru: "Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?" El i-a răspuns: "Da, Doamne, tu ştii că te iubesc". Isus i-a zis: "Paşte mieluşeii mei!" ¹⁶ I-a spus Isus a doua oară: "Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?" Petru i-a răspuns: "Da, Doamne, tu ştii că te iubesc". Isus i-a zis: "Paşte mieii mei!" ¹⁷ Şi i-a spus a treia oară: "Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?" Petru s-a întristat pentru că l-a întrebat a treia oară mă iubeşti şi i-a zis: "Doamne, tu toate le ştii; tu ştii că te iubesc". Isus i-a zis: "Paşte oile mele! ¹⁸ Adevăr, adevăr îţi spun: când erai mai tânăr te încingeai singur şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi". ¹⁹ A spus lucrul acesta ca să arate cu ce moarte îl va preamări Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce i-a vorbit astfel, i-a zis: "Urmează-mă!"

 

OMILIA

 

Isus apare ucenicilor întorşi în Galileea la munca lor de pescari (In 21,1-13). Diferite teme se intersectează în această povestire. Mai întâi interesanta contrapunere dintre Petru şi ucenicul predilect. Amândoi îl văd pe necunoscut pe mal, însă ucenicul predilect îl recunoaşte primul pe Domnul. Pe de altă parte Petru este cel care are iniţiativa să meargă la pescuit (v. 3), aleargă primul să-l întâlnească pe Domnul (v. 7), trage la mal mreaja plină cu peşti (v. 8). Se pare deci că evanghelistul vrea să laude – din puncte de vedere diferite – când pe unul, când pe altul: ucenicul iubit pentru perspicacitatea sa de a-l recunoaşte pe Domnul, Petru pentru puterea şi generozitatea în slujire. Clarviziunea în iubire şi promptitudinea slujirii sunt două caracteristici ale ucenicului lui Isus.

Dar un motiv încă şi mai interesant prezent în pericopă este povestirea pescuirii, a cărei semnificaţie eclezială este foarte clară. Minunea pescuirii face aluzie la misiune. Oboseala din timpul nopţii a pescarilor a fost prevestită: Isus a zis „fără mine nu puteţi face nimic” (In 15,5). Dar cu Isus totul se schimbă: aruncă mrejele şi de data aceasta le scot pline cu 153 de peşti mari. Episodul este o parabolă a misiunii viitoare: va fi goală fără Cristos, va fi rodnică cu el. Este cuvântul Domnului cel care umple mrejele, şi totdeauna va fi cuvântul său cel care va face eficace în orice timp misiunea ucenicilor. Comunitatea creştină nu poate să uite niciodată aceasta.

În sfârşit, al treilea motiv important: toţi l-au recunoscut pe Domnul atunci când el le spune: „Veniţi şi mâncaţi”. L-au recunoscut pe Cel înviat atunci când repetă unul din gesturile cele mai simbolice ale întregii sale vieţi pământeşti: slujirea la masă. Isus distribuie pâinea şi peştii (In 21,13), o amintire tăcută a înmulţirii pâinilor şi a cinei de pe urmă. Cel Înviat se face recunoscut în gestul dăruirii, care a fost adevărul întregului său drum. Nota dăruirii aparţine lui Cristos cel pământesc şi Domnului înviat. Este identitatea care îl însoţeşte în orice condiţie a sa de viaţă şi care descoperă cine este el cu adevărat.

După acest fragment comentat urmează un dialog dintre Isus şi Petru (21,15-19). Este un text foarte cunoscut. Încredinţându-i misiunea de a paşte turma sa, Isus îi cere lui Petru iubire, nu altceva. Petru trebuie să iubească turma sa, trebuie să o conducă şi să o slujească. Dar condiţia pentru a împlini această sarcină este înainte de toate aceea de a-l iubi pe Isus. Pentru a sluji oamenii nu ajunge să priveşti oamenii şi nevoile lor, dar pe Isus Cristos. (Sursa: http://www.qumran2.net; mons. Bruno Maggioni [2007]; trad. pr. Isidor Chinez).

 

L’imperativo soteriologico di indissolubilita del matrimonio secondo 1Cor 7,10-17 (di Isidor Chinez)

http://isichi.wordpress.com/2013/04/12/limperativo-soteriologico-di-indissolubilita-del-matrimonio-secondo-1cor-710-17-di-isidor-chinez/

Anselm Grun, călugăr benedictin

Anselm Grun, călugăr benedictin

Anselm Grun este călugăr benedictin. S-a născut în Germania la 14 ianuarie 1945 în localitatea Junkershausen din regiunea Franken; copilăria și-a petrecut-o în Munchen.
 

 

La vârsta de 19 ani intră în mănăstirea benedictină de la Munsterschwarach, în apropiere de Wurzburg. În perioada 1967-1971 face studii de filosofie și teologie la Roma. În 1974 îsi sustine teza de doctorat în teologie. În perioada 1974-1976 face studii de economie la Nuremberg. În 1975 cu ocazia unei conferinte de spiritualitate pe tema monahismului antic, tinută cu prilejul unei întâlniri a călugărilor mănăstirii Munsterschwarzach, îsi publică prima carte. Devine econom al mănăstirii și asigură această functie de atunci și până astăzi.

Instruit și în psihologie, prin nenumărate cursuri și conferinte vine în întâmpinarea nevoilor multor oameni. Astfel a devenit călăuzitor al multora. La editura mănăstirii Munsterschwarzach, Vier - Turme - Verlag, i-au apărut peste 60 de titluri, multe fiind traduse în mai bine de 25 de limbi, dintre care s-au vândut peste un milion de exemplare. Este unul dintre autorii spirituali cei mai cititi în ultimii ani.


Câteva din cătile lui Anselm Grun traduse în franceză

Exercices spirituels pour tous les jours (12 avril 2002)
Apprendre à faire silence (20 août 2001
Jésus un message de vie (8 novembre 2002)
Ce qui rend les hommes malades, ce qui les guérit... (20 août 2001)
Se pardonner à soi-même (14 avril 2003)
Petit Manuel de la guérison intérieure (3 mai 2001)
Chacun cherche son ange (1 octobre 2000)
Petite méditation sur le mystère de l'amitié (7 janvier 2004)
L'art de vivre en harmonie (1 septembre 2004)
Invitation à la sérénité du coeur (1 février 2002)
Saint Benoît : Un message pour aujourd'hui (1 mai 2005)
Jésus, la porte de la vie : L'Evangile de Jean (28 octobre 2004)

(Susa: http://www.ceruldinnoi.ro).

 

 

Rugăciunea ca întâlnire

- fragmente -

 

Dumnezeu nu ne vorbeşte întotdeauna imediat. Noi trebuie să ascultăm timp îndelungat în tăcere până când devenim sensibili la ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună. Adesea am vrea să-l determinăm pe Dumnezeu să ne spună ceea ce gândim. Când El tace ne constrânge să ne întrebăm, în mod mai insistent, cine este cu adevărat acest Dumnezeu. Ne învaţă să nu confundăm fantezia noastră cu Dumnezeu şi cuvintele sale. Tăcerea lui Dumnezeu ne face mai sensibili şi ne determină să ne întrebăm dacă, într-adevăr, în aşteptarea noastră tăcută, nu auzim ceva de la El.

În mijlocul mulţimilor – Viaţa religioasă a Fraţior Părintelui de Foucauld



Charles de Foucauld

 

René Voillaume, În mijlocul mulţimilor – Viaţa religioasă a Fraţilor Părintelui de Foucauld, traducere din limba franceză: Monica Broşteanu, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009 (titlul original: Au coeur des masses. La vie religieuse des Petits Frères du Père de Foucauld, Éd. du Cerf, 1951,1969).

 

^{La 15 octombrie 1916, Charles de Foucauld, „pustnicul din Sahara” (cum a fost cunoscut la noi în ţară, după titlul ediţiei româneşti a primei lui biografii, din 1921, datorate lui René Bazin), moare împuşcat de un tânăr tuareg. După 15 ani petrecuţi în mijlocul acestei populaţii sărace din nordul Africii, era singur, fără a avea alături niciun discipol care să-i urmeze şi să-i continue idealul de viaţă, în ciuda numeroaselor lui încercări de fondare. Un aparent eşec!}

 

^{Citind însă biografia amintită, René Voillaume, Magdeleine Hutin şi alţii au dorit să-l cunoască mai bine pe Charles de Foucauld: în scrierile rămase de la el, ei au cunoscut această spiritualitate înnoitoare în modul de a trăi Evanghelia, au rămas impresionaţi de sentimentul de autenticitate pe care îl emană şi au simţit inspiraţia Duhului de a o înscrie în trăire. Astfel s-au născut}

 

^{Les Petites Soeurs de Jésus (dintre care unele au trăit o vreme şi în România, iar amintirea iradierii, prieteniei, fraternităţii lor dăinuie), Les Petits Frères de Jésus şi alte congregaţii şi grupări spirituale, formând o mare familie.}

 

^{Cartea de faţă este o oglindă a vieţii începuturilor, cuprinzând scrisori sau conferinţe adresate de Pr. Voillaume primilor „Fraţi”; ele păstrează stilul direct, de convorbire fraternă, farmecul mărturiei directe a căutării unei mai mari iubiri faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, printr-o trăire mai efectivă a Evangheliei.}

 

^{Esenţial însă este faptul că nu e vorba aici doar de o anume carismă a unui anume fondator pentru o anume grupare călugărească. Sunt valori de care are nevoie orice om care vrea să trăiască Evanghelia în lumea noastră de astăzi, valori de care, de fapt, are nevoie societatea actuală pentru a evita primejdiile care o ameninţă – de idolatrizare a succesului şi a bogăţiei, de dezumanizare până la urmă. Sunt valori paradoxale precum însăşi Evanghelia: moartea bobului de grâu din care izvorăşte viaţa, rodul neaşteptat al aparentei nereuşite, atingerea desăvârşirii creştine într-o existenţă ce nu are nimic neobişnuit, care nu are acces la „condiţii speciale” favorabile reculegerii şi rugăciunii. Intuiţiile fundamentale ale Părintelui de Foucauld – imitarea vieţii de la Nazaret a lui Isus şi vocaţia prieteniei frăţeşti pornită din iubirea lui Dumnezeu – constituie „un har pentru lumea modernă”, aşa cum bine observă în prefaţă Mons. de Provenchères. „Biserica este un trup viu, având o viaţă al cărei mister ne scapă. Creşterea ei se efectuează atât în profunzime, în suflete, cât şi în exterior, în număr – şi poate că Biserica este mai mare în dimensiunea ei în profunzime decât în lărgime. [...] Adevărata eficacitate a unui mijloc de apostolat nu poate face obiectul niciunei statistici. Cea care ar fi voit să înregistreze rezultatele imediate ale acţiunii personale a lui Cristos ar fi fost foarte dezamăgitoare. Unele fizionomii de sfinţi vin din când în când să ne amintească această realitate” (p. 39).}

 

^{Câteva cuvinte despre traducere: încă din anii ’80, cucerită de mesajul actual şi universal al cărţii, traducătoarea a vrut să o pună la dispoziţia românilor cât mai repede: aşadar redarea pe româneşte a circulat, dactilografiată, în „regim de samizdat” încă de pe atunci: acum a fost revizuită însă după ultima ediţie, inaccesibilă pe atunci. Merită subliniate cu privire la această traducere proprietatea termenilor, coerenţa stilistică, fluenţa şi eleganţa, care fac cartea cu atât mai atrăgătoare. De asemenea, bunăvoinţa editurii Galaxia Gutenberg de a o tipări, în excelente condiţii grafice.}

 

^{Fie ca Fericitul Charles de Foucauld să inspire şi cititorilor acestor pagini dorinţa de „a striga Evanghelia prin întreaga viaţă” şi de a-şi deschide sufletul cu iubire curată şi smerită faţă de toţi oamenii. (Francisca Băltăceanu, Recenzie: René Voillaume, În mijlocul mulţimilor – Viaţa religioasă a Frăţiorilor Părintelui de Foucauld, traducere din limba franceză: Monica Broşteanu, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009; titlul original: Au coeur des masses. La vie religieuse des Petits Frères du Père de Foucauld, Éd. du Cerf, 1951,1969).}

 

Un cântec dedicat Papei Francisc

http://ofmconv.ro/un-cantec-dedicat-papei-francisc/

Sfântul Paul (film subtitrat in limba română)

Justificarea de la sf. Paul la Conciliul Tridentin (Soteriologia [mântuirea] creştină – IV)

http://isichi.wordpress.com/2013/04/08/justificarea-de-la-sf-paul-la-conciliul-tridentin-soteriologia-mantuirea-crestina-iv/

Paradoxurile iubirii



Brândușe

 În primele pagini ale cărţii sale No Man Is An Island (Nici un om nu este o insulă), Thomas Merton descrie cele trei mari ispite ale iubirii omeneşti. Cea dintîi este ispita hedonismului Eros-ului, care constă în căutarea egoistă, dar „civilizată“ a propriei satisfacţii, ce admite şi o „negare de sine“ rezonabilă, pentru ca satisfacerea dorinţelor să poată fi reciprocă. Este ispita „carităţii burgheze“, ce porneşte de la o recunoaştere „realistă“ a caracterului inevitabil al propriului egoism, dar doreşte ca şi ceilalţi – sau, într-o relaţie de cuplu, şi partenerul – să poată gusta plăcerile vieţii.

 

Cea de-a doua ispită este cea a falsului ascetism al Eros-ului. Este ispita de a ne distruge pe noi înşine din iubire pentru celălalt. Iubirea pentru celălalt este absolutizată – la fel ca şi dorinţa acestuia. Practic, asta înseamnă că, indiferent ce dorinţe ar avea persoana pe care o iubim, renunţăm la noi înşine pentru a i le satisface, chiar dacă preţul acestei renunţări de sine este infernul alături de ea. Pe altarul iubirii idolatre este astfel sacrificat sufletul nemuritor al celui care iubeşte, adică cea mai mare comoarăpersonală. Merton consideră că acceptarea unui asemenea sacrificiuţine de domeniul unui eroism a cărui măsură este nebunia (madness).

 

Cea de-a treia ispită cade în extrema opusă, aparţinînd iubirii „rănite mortal“ de incapacitatea de a iubi, ca în celebrul dicton al lui Sartre, L’enfer, c’est les autres! (Infernul sînt ceilalţi). În acest caz, iubirea însăşi este privită ca o ispită şi un păcat grav, care atrage după sine pedeapsa veşnică a infernului. Aceasta este o formă deghizată a Eros-ului, care se manifestă ca „Eros în solitudine“, prin fuga obstinată de ceilalţi oameni. (Thomas Merton, No Man Is An Island, Boston, Mass, Shambhala Publications, 1983, pp. xix-xx)

 

Cum păstrăm iubirea?

 

Cel dintîi paradox al iubirii veritabile este, în schimb, acela că iubirea nu poate fi niciodată păstrată şi împlinită dacă o căutăm numai pentru noi înşine. Iubirea care procură fericirea este întotdeauna dezinteresată; fericirea poate spori numai în proporţia cu care iubirea este dăruită şi împărtăşită,ca în paradoxul evanghelic al „bobului de grîu“ – şi nu există o limită pentru fericire. Acesta este modul în care se manifestă iubirea divină: ca infinită dăruire de sine, care produce o fericire infinită (Thomas Merton).

Fecioara (de Costache Ioanid)

Aducând pe umeri vasul plin,
cobora fecioara pe cărare.
Mângâind în treacăt flori de crin,
asculta un murmur de izvoare.

Se uita cum zboară porumbei,
cum se-aruncă-n slavă ciocârlia.
Şi simţea arzând în pieptul ei
dorul întâlnirii cu Mesia.

O, de-ar fi o scară către cer,
o cărare printre nori, departe!
S-ar sui ş-ar sta într-un ungher
să privească viaţa fără moarte...

S-ar sui!... Dar totuşi, pe pământ,
sunt atâtea răni, sunt legăminte,
sunt bătrânii ei cu suflet frânt...
sunt doi ochi... ce-i stăruiesc în minte.

Iosif... Iosif... arc de curcubeu
peste cerul viselor curate!
Iosif... Iosif... îi şopteau mereu
crengile de vânturi legănate

Şi fecioara cobora încet
Iar în văi, unde sfârşea livada.
se zărea, în vechiul Nazaret,
o căsuţă albă ca zăpada...

Precum bobul de grâu (muzică, partituri, film)

http://isichi.wordpress.com/2013/04/07/precum-bobul-de-grau-muzica-partituri-film/

Cristos a-nviat!